„LES FOSSOYEURS” (GROPARII) în <k

O perioadă ca aceea care cuprinde înfrângerea unei ţări şi căderea unui regim, va trebui să provoace multe acuzaţii şi multe apărări. Memoriile oamenilor care, într-un fel sau altul, au jucat un rol în dramă, vor fi numeroase. Multe, desigur, vor fi interesante; unele vor fi nedrepte şi violente, altele moderate şi pornite spre obiectivitate. (Emile Ollivier, după 1870, publicase „Filosofia unui război”, un studiu aproape neutru). Fiecare va căuta să-şi justifice atitudinea, să-şi explice mentalitatea. Toate acestea vor veni mai târziu. Acum e încă prea devreme, de abia a căzut cortina.

Exilul a dat totuşi unor observatori acea depărtare necesară scrierii şi publicării unor memorii. Statele-Unite au primit, începând din 1940, câţiva francezi, francezi însemnaţi, ca J. Maritain, H. de Kerillis, soţii Jolliot-Curie, Pertinax, Genevieve Tabouis şi J. Romains. Andre Maurois, profesor la o universitate americană (ca eroul cărţii lui La machine ă lire Ies pensees), ne-a iat două volume de memorii agreabil scrise, dar cu totul goale, eaducând nimic vrednic de luare în consideraţie la cunoaşterea agediei franceze. Nu tot aşa s-ar putea spune despre cele două volume ale lui ertinax. Redactorulde politică externă al ziarului L'Europe nouvelle şi-a publicat memoriile din epoca premergătoare războiului sub titlul semnificativ „Groparii” şi a contribuit cu date preţioase la cunoaşterea evenimentelor dintre 1936 şi 1940.

Groparii sunt cei ce au pregătit, prin slăbiciune, incapacitate, neprevedere sau trădare, ruina Franţei şi „ăbuşirea republicii. Faţă de oamenii politici care au condus

2Q7 treburile ţării sale în acest timp, atitudinea lui Pertinax e severă. Se adevereşte patriotul, omul care îşi dă seama de însemnătatea lucrurilor şi care nu le poate lua cu binişorul. De-ar fi făcut toţi criticii vieţii politice şi sociale aşa! Thiers spunea pe bună dreptate: „En politique ii ne faut pas prendre Ies choses au tragique, mais ii faut Ies prendre au serieux”.

Dezastrul, după Pertinax, începe la 9 martie 1936, când Hitler dă ordin Reichswehr-ului să intre în zona demilitarizată a Renaniei. în prezenţa acestui act grav la culme, guvernul francez tace. Şi merg lucrurile tot aşa mai departe: Hitler loveşte şi guvernele franceze acceptă. Erau hipnotizate de linia Maginot, care în ochii lor ţinea locul „minunii Marnei”. Uitau că de la Montmedy la ocean nu mai exista o linie fortificată, doar graniţa cu Belgia neutră. Linia Maginot, din acest punct de vedere, fusese pentru francezi o calamitate: îi orbise, îi vrăjise. O credeau capabilă de a-i feri de orice. Francezii pierdeau din vedere ansamblul situaţiei europene şi se bizuiau numai pe o linie fortificată, care nici măcar nu cuprindea întregul frontierei lor nordice.

Militarii, la fel ca politicienii, erau orbiţi. Defensiva era pentru Weygand, Pdtain, ca şi pentru Gamelin, o doctrină sacrosanctă. Tradiţia era a doua, chiar când însemna conservarea unor metode de luptă învechite. Lui de Gaulle, care cerea monitorizarea, care de lupte şi avioane (aşa ca în Germania), nici nu-i răspundeau. Militarii superiori francezi, copleşiţi de victoria din 1918, voiau să vadă şi să ştie numai ce fusese atunci. Comandantul în care Daladier şi toţi francezii după el îşi puseseră toată încrederea, era Gamelin. Gamelin e, pentru Pertinax, tipul omului slab. Din Septembrie 1939 până în Mai 1940, n-a făcut decât să aştepte, inert; nici n-a înarmat intens, nici nu s-a gândit să atace, nici măcar n-a organizat manevre interne. Gamelin era inactiv, iar propaganda germană, prin reviste ca Gringoire şi Candide, lucra şi demoraliza. Era ceea ce s-a chemat mai apoi „trădarea perlată”. Gamelin, continuă Pertinax, devenise cu timpul un „academic”, un „funcţionar”. Inteligent şi cult, era timid şi credea numai în teoriile şi lecţiile războiului din 1914. Ura pe novatori şi orice noutate. Omul acesta prudent, a terminat de altfel printr-un gest temerar şi necugetat: şi-a trimis trupele în Belgia în Mai 1940, împotriva oricărui plan şi oricărei cuminţenii.

Jules Romains, în America, vorbind despre Gamelin, a evocat o figură foarte asemănătoare cu aceea la care se referă Pertinax. Sfătuitor cultural al lui Daladier, J. Romains îl vizitase pe Gamelin la cartierul lui. Şi el descrie un om subtil, chiar pornit spre filosofie, dar incapabil de realizări practice; un doctrinar interesant, dar un şef nul; o minte ascuţită, dar sterilă.

Daladier e şi el un om foarte cult, recunoaşte Pertinax, dar „o mare cultură nu ajunge pentru a da un creier”. E cinstit, e patriot, dar e lipsit de o calitate esenţială pentru un conducător: e un om fără voinţă. Daladier a fost în 1938-1939 „dictatorul fără voie”. Se credea poate un Clemenceau şi uita că e o personalitate „concavă”, nu „convexă” ca Tigrul. Faţă de agenţii Germaniei, Daladier e slab; politica lui e o politică de „conciliere” cu cei ce considerau pe Hitler şi Mussolini „mai mult ca aliaţi ai clasei sociale, decât ca inimici ai naţiunii lor”.

Daladier, agregă d'histoire, profesor universitar, e unul dintre acei francezi la care Thibaudet se referea scriind „La nspublique des professeurs”. Cunoscut ca o fire dârză, era supranumit în cercurile radicale „taurul din Camargue”. Dar meridionalul pe care toţi îl credeau violent şi năpraznic s-a dovedit, în ceasurile hotărâtoare, timorat de un temător. Prieten al marchizei de Crussol, considera, poate sub influenţa ei (indirectă, căci ea nu-i da directive politice), ca foarte importanţi pe cei ce preconizau înţelegerea cu Germania cu orice preţ.

Numai punându-se la rând cu ei, a putut Daladier considera lunchenul ca un triumf şi a putut primi zâmbind aclamaţiile lulţimii oarbe, la 30 septembrie 1938, pe drumul de la Aerodromul Le Bourget la minister. Se ţinea în picioare în i maşină, alături de Bonnet, ridica braţele în aer, făcea ca şi cum aducea o victorie, nu o capitulare jalnică.

Scena aceasta Pertinax, care i-a fost martor, o descrie patetic. Memoriile lui sunt destul de seci, dar aici se încălzeşte, evocă puternic şi găseşte accentul just pentru a reaminti una din cele mai triste şi mai stranii zile din istoria Franţei.

În faţa Congresului Partidului Radical la Marsilia, Deladier inventa, ca o diversiune, o teorie ciudată (cu un îndepărtat caracter bismarckian): a „izolării imperiale” a Franţei. Aceasta trebuia să ia locul principiului echilibrului european şi politicii de securitate. Franţa nemaiinteresându-se de problemele europene, avea să se consacre exclusiv domeniului ei colonial, să-1 organizeze, să-1 perfecţioneze şi apoi – după vreo douăzeci de ani, avea să revină ca un imperiu perfect şi să-1 supună admiraţiei universale. Ceea ce presupune că Franţa – ca un individ – se poate retrage în voie din Europa şi se poate muta oriunde doreşte; şi că timp de douăzeci de ani Europa va sta cuminte s-o aştepte, păstrându-i locul neştirbit. Doar atât!

După Septembrie 1938, Daladier e omnipotent. Dar nu realizează nimic. Reînarmarea şi mobilizarea industrială, cu toate eforturile ministrului patriot Raoul Dautry, sunt ţinute pe loc de birocraţie. Daladier voia, mai presus de orice, „unanimitatea naţională”, formulă care acoperea culpabila lui îngăduinţă pentru toate grupările germanofile şi fascizante. Anatole de Monzie şi Laval duceau „campania mussoliniană”, cereau înţelegerea cu Italia. Şi Daladier îi asculta. într-atâta încât în martie 1940 era gata la un război cu U. R. S. S. pe chestia Finlandei.

Despre Lebrun, Pertinax se exprimă în termenii cei mai dispreţuitori. îl consideră un personaj de comedie de Labiche. Cât despre Reynaud, îi recunoaşte inteligenţa, dar îi contestă alte calităţi. Reynaud i se pare prea modern; e vioi, dar mai curând „săltăreţ”; raţionalist, dar prea „geometric”. Şi lipsit de energie şi el. Reynaud a fost înfrânt de doi bătrâni militari, doi veterani „cu săbii de carton”, ajunşi la Academie şi aproape senili: Weygand şi Petain.

Reynaud e vinovat că a făcut prea multe concesii şi a ţinut prea multe discursuri. Era înconjurat de oameni neserioşi, toţi din grupul d-nei de Portes, iubita lui. Sub înrâurirea unui grup reprezentat mai ales prin Baudoin şi Bouthellier (viitori miniştri ai Vichy-ului), el înclină spre teoria „pactului cu Italia” şi-1 izgoneşte de la Ministerul Afacerilor Străine pe secretarul general Alexis Leger.

La 10 iunie 1940 Reynaud promite lupta în faţa Parisului, în Paris, în provincie, pe mare şi în Algeria. Dar nu face nimic. Vorbeşte frumos „crede în miracol, deoarece crede în Franţa”, dar atâta tot. Weygand, Pe”tain şi Chautemps vor armistiţiul. Georges Mandel (fiul unui croitor sărac din cartierul Bursei, cu numele de Rotschild), fostul ajutor al lui Clemenceau, omul care a stârpit banda de la „Bonnet rouge” în războiul trecut şi care a arestat pe Caillaux şi Malvy, cerea continuarea luptei. La 13 iunie Churchill vine la Tours. Herriot şi Jeauneney vor să plece în Algeria; Petain şi Weygand vor să rămână în Franţa. Reynaud e buimăcit. La Bordeaux, la 16 iunie, el demisionează, nemaistăpânind situaţia; se pleacă în faţa lui Pâain. Apoi se pierde cu totul. D-na de Portes e omorâtă într-un accident de automobil pe Coasta de Azur, Reynaud votează pentru Petain. Reynaud, în care, la un moment dat, se rezumaseră speranţele ultime ale naţiunii franceze, a fost şi el o dezamăgire. Ministerul din martie 1940, prezidat de el, prea numeros, neomogen şi neunit, constituit după principiul „concilierii” cu fascizanţii, s-a fărâmat imediat sub loviturile furtunii. Reynaud a căzut primul.

Ultimul dintre gropari, cel mai mare, e Petain. Vechi pesimist şi încercat defetist, Petain, care jinduia după un armistiţiu prematur şi în timpul primului război mondial, e de fapt un puritan ipocrit. Acest catolic intransigent s-a însurat la 60 de ani cu o femeie divorţată (deci nu la biserică). Petain a fost omul cercurilor fascizante şi şeful clicii reacţionare de la Academia franceză. Alături de Louis Bertrand, Abel Hermant, Louis Gillet, Pierre Benoit, Claude Farrere, Weygand, Edmond Jaloux ţi alţii, susţinea, de sub prestigiul Cupolei, punctul de vedere al dreptei celei mai extreme şi politica de totală supunere faţă de Italia şi Germania. în 1939 a fost trimis de Daladier ca personna grata pe lângă Franco, a cărui bunăvoinţă Franţa se găsea pe atunci obligată să încerce a o câştiga. La Madrid Franco 1-a primit glacial. P&ain nu s-a sfiit totuşi să spună: „Am simţit, când mi-a strâns mâna, că-i pare rău că nu mă poate primi mai bine”. Cu astfel de fraze neroade Candide şi Gringoire umpleau creierii cititorilor lor şi-i pregăteau de înfrângere. Pertinax urmăreşte de aproape activitatea lui P&ain şi arată cum, fără încetare, acesta lucrase de timpuriu contra instituţiilor ţării şi pentru o politică de abdicare în faţa Statelor totalitare.

Franţa, conchide Pertinax, ar fi putut zdrobi cu uşurinţă hitlerismul, din vreme, fără război. Dar oameni ca Bonnet, Laval şi Flandin, i-au lăsat pe Hitler şi Mussolini să dea cu pumnul în masă. Ei şi alţii ca ei, au sabotat alianţele Franţei şi au demoralizat poporul francez. Triumful lor a fost Munchenul şi idealul lor lozinca „Franţa nu se va bate”. Laval şi Flandin, cu glas tare, Pelain în culise, Bonnet prin intrigi, ajutau Germania şi Italia, iar oameni slabi ca Daladier şi Reynaud, se lăsau conduşi. Militari ca Gamelin asistau inerţi. Până ce Pe”tain a realizat visurile trădătorilor.

Înapoia acestei triste politici, ce realitate stă? Aceea că unii oameni preferau ca Franţa să fie învinsă decât să cadă regimul german, care în ochii lor era, ca şi cel italian, „apărătorul ordinii în Europa”. Acestora, cu adevărat, li se potriveşte numele „Groparii”. Căci tragedia Franţei, de la 1936 până în 1944, are un caracter lugubru, hidos şi grotesc totodată. Peste această perioadă dominată de trădători, sau de incapabili, se lasă un fel de pâclă. Am dori să aşternem uitare, de n-ar fi nevoie să ţinem minte pentru viitor. Pentru a înmormânta puţinele lucruri bune şi frumoase ale lumii, sunt mereu ciocli; se cuvine cei vii să stea de veghe în picioare.