FUNDOIANU REDIVIVUS

Aproape cu desăvârşire dat uitării, cel mort în 1944, poetul Benjamin Fondane (nouă cunoscut sub numele de Fundoianu) atrage iarăşi atenţia şi interesul publicului şi cercurilor culturale din Franţa. Este iarăşi citit, comentat şi bănuit a fi un precursor. Despre această renaştere, compatrioata noastră Sanda Stolojan a scris de curând în prestigioasa revistă Esprit un articol intitulat „întoarcerea lui Benjamin Fondane”.

Socotim util a-1 rezuma.

Viaţa scriitorului e reprezentată pe scurt. Născut la Iaşi în 1898, începe a scrie şi a publica de tânăr, sub o dublă influenţă: a simbolismului şi avangardei. în 1918 apare Tăgada lui Petru (profesiune de credinţă simbolistă), iar în 1923 volumul de eseuri Imagini şi cărţi din Franţa. Aceleiaşi perioade aparţin poeziile (rurale, săteşti, naturiste) ce aveau să fie publicate în 1930 sub titlul Privelişti, principala contribuţie a lui Fundoianu la o literatură pe care o părăseşte în 1923 când – ca şi Ilarie Voronca, Tristan Tzara, Panait Istrati – se stabileşte la Paris, începe a scrie în franceză şi a iscăli Benjamin Fondana.

În Franţa a trebuit să lucreze mai întâi ca agent de asigurări, apoi ca funcţionar la o casă de filme şi în cele din urmă ca secretar al scriitorului Jules de Gaultier. în 1924 se produce un eveniment capital: face cunoştinţă cu Leon Şestov a cărui filosofic existenţialistă îl va convinge, cuceri şi domina. Printre prieteni numără pe Arthur Adamov, Claude Sernet, Brâncuşi, Ştefan Lupescu, Victor Brauner. Şi-a însuşit limba franceză la un grad de vădit rafinament: Ulysse (1935) şi Titanie (1937) sunt volume de poezii, iar Golanul Rimbaud (1933), Conştiinţa nenorocită (1936), Fals tratat de estetică (1933), Baudelaire şi experienţa abisului (1947, operă postumă), culegeri de eseuri şi articole teoretice. Arestat în 1944, Fundoianu moare în lagărul de la Birkenau în acelaşi an.

Sistemul lui critic e simplu şi peremptoriu şi provine în cea mai mare parte din aplicarea în estetică a ideilor lui Şestov. Arta şi poezia nu sunt decât minciună, înşelătorie şi impostură. Minciună sunt Goethe, Hugo, toţi! Numai Baudelaire şi Rimbaud s-au învrednicit a rosti oarecum adevărul. Adevărul acesta se confruntă cu tezele expuse de Şestov în Filosofia tragediei şi în celelalte studii ale sale. Adevărul constă în a contesta orice valoare elenismului şi Renaşterii, precum şi marilor entităţi moştenite de la aceste două momente ale istoriei, adică naţiunii, culturii, logicii, artei.

Poezia şi arta sunt netrebnice şi false pentru că se străduiesc a tăinui realitatea, teribila realitate a vieţii alcătuită din angoasă, absurd, paradoxuri, tragedie şi suferinţă. Poezia şi arta ne ferecă în lanţurile ipocriziei şi resemnării, ale refugiului laş în estetică. Frumosul e marele, esenţialul, sfruntatul duşman al realităţii nesulemenite şi prin urmare se cuvine osândit, alungat fără şovăială. Poezia „frumoasă” e sortită morţii. Baudelaire şi Rimbaud, singurii, au demascat ceva din impostura esteticului, de aceea se şi bucură de un tratament de excepţie. Altminteri, totu-i farsă şi făţărnicie.

Absurdul, angoasa, nenorocirea existenţială a omului, intuiţia, viaţa (a se citi: vitalismul), neantul vor constitui pilonii noului edificiu în care va putea sălăşlui, fără a se compromite, gândirea liberă. Noul edificiu, adversarului neobosit al culturii, logicii, cunoaşterii, raţiunii şi esteticului nu i-a fost dat să-1 vadă. Şi – cine ştie? – poate că literatura iraţională şi şcoala absurdului – când am intrat efectiv în scenă – nu i-ar fi fost pe plac. Era, totuşi, omul altei generaţii. Către sfârşitul vieţii apar în vorbirile şi scrierile lui nuanţe emotive, patetice – surprinzătoare, un fel de nostalgie paseistă. Actualitatea, totuşi, 1-a regăsit şi nu a ezitat a-1 trece printre precursorii noilor valuri ale chibzuinţei dezamăgite despre esenţa condiţiei omeneşti.