TURGHENIEV

Când marchizul de Vogiie, ambasadorul Franţei la Sf. Petersburg, a dorit, către sfârşitul veacului trecut, să prezinte publicului din ţara lui de baştină pe cei mai de seamă reprezentanţi ai literaturii ruseşti, el a socotit că operele lor sunt prea stufoase, ciudate şi excentrice pentru a fi traduse integral. Iată de ce primele traduceri din Dostoievski, Tolstoi şi alţii au apărut în franceză cu numeroase intervenţii editoriale: multe pasaje au fost rezumate, iar altele pur şi simplu scoase. Cu privire la un alt mare scriitor, operaţia aceasta de autocenzură preventivă – considerată necesară spre a nu buimăci şi înfricoşa cititorii obişnuiţi a număra eleganţa, concizia, claritatea, bunul simţ şi o anumită calmantă facilitate printre însuşirile neapărat necesare oricărei lucrări beletristice vrednică a reţine atenţia -nu a fost necesară. Ivan Sergheevici Turgheniev era întru totul accesibil Occidentului.

Lucru firesc. Turgheniev, născut în 1818 la Orei, studiase în Germania, îl admirase pe Hegel şi-şi petrecuse o bună parte a vieţii la Baden şi la Paris (în împrejurimile căruia a şi murit în 1883). Fiu de familie înstărită nu şovăise totuşi a scrie în repetate rânduri şi cu aprigă vehemenţă împotriva robiei şi pentru a cere dezrobirea ţăranilor. Din pricina aceasta chiar a fost persecutat de autorităţi şi surghiunit din marile oraşe ale ţării.

În apus, continuându-şi vasta operă epică, tema dezrobirii ţăranilor n-a încetat de a-1 obseda. O credea esenţială pentru Rusia, iar servajul de natură a vicia iremediabil şi sufletul naţional şi structurile sociale. Turgheniev n-a fost cu toate acestea ceea ce s-a numit mai târziu un artist angajat, în romanele şi nuvelele sale a tratat subiectele cele mai variate şi s-a oprit asupra multora din numeroasele şi complexele probleme ale vieţii. Depărtarea de patrie nu 1-a împiedicat să evoce adeseori tipuri specifice locurilor părăsite. Rudin, eroul romanului cu acelaşi titlu, e un om plin de intenţii lăudabile, dar e un abulic întocmai ca Oblomov al lui Gonciarov. în Părinţi şi copii personajul principal întruchipează o altă realitate a societăţii ruse din acea vreme: Bazarov e un nihilist, termenul fiind de altfel creat de Turgheniev însuşi spre a desemna pe membrii grupurilor de conspiratori ce aveau să apară atât de pregnant şi la Dostoievski. în Desţeleniri nihiliştii sunt din nou prezenţi.

Însă aria temelor lui Turgheniev e largă: 1-au atras cele mai felurite cazuri, mergând de la dragostea dintre un bărbat căsătorit şi o tânără fată (Un cuib de boiernaşi) până la tabieturile aristocraţilor ruşi din localităţile balneare ale Occidentului (Fum).

Turgheniev e un realist, desigur, aşa cum 1-au şi calificat mai toţi criticii, un realist cu desăvârşire străin de orice naturalism. E un stilist foarte grijuliu, foarte absorbit de forma naraţiunii, ceea ce i-a uşurat cucerirea, nereticentă şi rapidă, a publicului european. Mai puţin vast şi somptuos decât Tolstoi, mai puţin abisal şi revelator decât Dostoievski, rămâne fără îndoială un romancier şi nuvelist clasic, care se pricepe de minune să îmbine graţiile povestirii cu seriozitatea şi tâlcul fondului.

Poate că Turgheniev e în România un autor deosebit de apreciat pentru că aici aşezarea geografică, cursul istoriei şi fondul ideatic au înlesnit cunoaşterea simultană a Occidentului şi Orientului. A fost mult tradus. Sadoveanu, care 1-a iubit şi 1-a tălmăcit şi el, îi şi seamănă într-o oarecare măsură. Povestirile unui vânător, Ape de primăvară ori Cea dintâi iubire aparţin genului realismului poetic şi romantic, nuanţat de elemente sociale şi sclipiri de fantastic, în care au excelat şi povestitorii români. Iar satul şi natura sunt la Turgheniev entităţi la fel de însemnate ca pentru literatura noastră.

S-ar putea aşadar spune că Turgheniev e unul dintre autorii străini pe care spiritul şi gustul românesc îi asimilează în modul cel mai firesc.