GLORIE VEŞNICĂ LUI CLEMENCEAU

Iată un articol în care preşedintele Consiliului de miniştri al Franţei în anii decisivi 1917-1918 e prezentat ca un trădător al cauzei poporului şi un militarist care a trimis, de bună voia lui, cu inima împăcată şi plăcere, pe fii ţării sale la moarte.

În lunga lui viaţă, Clemenceau a cunoscut mulţi vrăjmaşi. Şovinii şi xenofobii nu puteau uita că luase atât de convins partea lui Dreyfus. Clericalii nu iertau pe liber cugetător, a cărui alegere la preşedinţia republicii au împiedicat-o în 1920, pentru ca nu cumva să se prezinte situaţia de a se face funeralii civile şefului Statului. Reacţionarii duşmăneau pe luptătorul democrat, a cărui poziţie politică era mult mai la stânga decât a unui Gambetta. Defetiştii şi germanofilii, în fine, juraseră o ură veşnică omului care insuflase naţiunii obosite şi deprimate spiritul victoriei şi asigurase înlăturarea de la orice post de influenţă a trădătorilor sau a complicilor lor. Clemenceau a sugrumat coloana a cincea a vremii sale şi, obţinând condamnarea miniştrilor Caillaux şi Malvy, a împiedecat anul 1917 să ofere tabloul jalnic al anului 1940.

Fireşte, impulsiv, exuberant, vioi, chiar răutăcios, om de viaţă, fire de luptător, temperament puternic, Clemenceau n-a fost nici un individ fără păcate, nici un om de Stat fără greşeli.

Între 1870 şi 1920 a stat mereu pe scena publică şi oricine poate, din punctul de unde priveşte, găsi ceva care să nu-i placă. Dar nimeni, niciodată, nu va afla ceva ce-1 poate dezgusta. Că a luat partea lui Dreyfus pentru că a fost plătit e o calomnie puerilă care nici nu merită discuţie. Că a fost prieten cu Cornelius Herz e adevărat, dar iar e adevărat că n-a tras nici un profit material de pe urma legăturilor lui cu acest om inteligent şi necinstit. Că a fost cumpărat de Anglia, e uşor de ghicit că Germanii au spus-o. Şi mai e ziua de 18 martie 1871. Atunci Clemenceau era un tânăr primar al arondismentului Montmartre. Ales la 4 septembrie, la căderea imperiului, Clemenceau n-a fost nici guvernamental nici comunalist. Făcuse parte din acei care căutaseră o împăcare şi care, văzând că nu reuşesc, se dăduseră la o parte. Clemenceau îi scrisese lui Thiers sfătuindu-1 să nu ridice tunurile din cartierul lui pentru a nu provoca populaţia. în cele din urmă voise să potolească spiritele şi să evite vărsarea de sânge. Venise prea târziu pentru a fi de folos generalilor Lecomte şi Clement Thomas. La Versailles păruse ca un prieten al răsculaţilor. La Paris, păruse Comunei timid şi nesigur. Oricum, în acel an Clemenceau era prea tânăr şi prea neînsemnat ca să fi putut juca un rol hotărâtor.

Dar nu e vorba de această atât de depărtată atitudine a lui. Se prea poate să fi fost greşită. De atunci şi până astăzi s-au petrecut însă fapte mari, în a căror desfăşurare Clemenceau a jucat cu adevărat un rol precumpănitor. Pentru acestea se cuvine să-1 judecăm. Ceea ce a făcut în tinereţile lui omul care a câştigat victoria în 1918 e prea puţin interesant, de s-ar dovedi chiar că atunci s-a situat pe un plan politic astăzi înapoiat. Clemenceau rămâne „părintele victoriei”, cel care a zdrobit imperialismul german în prima lui încercare de dominaţie mondială. A vorbi acum maliţios şi cu subînţelesuri de Clemenceau înseamnă a lovi în patriotismul francez şi toate patriotismele care au reuşit în 1945 să doboare pentru a doua oară bestia germanică. Şi e cel puţin anacronic să propovăduieşti defetismul după ce s-a văzut că

Marea Britanie, Statele Unite şi Franţa au fost silite să-i creeze armate desăvârşite pentru a învinge şi după ce armata rusă s-a dovedit a fi o pavăză atât de extraordinară împotriva încercărilor de cotropire.

Figura lui Clemenceau stă deasupra oricăror bârfeli pentru oamenii de astăzi. Ei nu pot să reţină decât ceea ce e cu adevărat esenţial şi important din cariera lui. Or, esenţial şi important în cariera aceasta e strângerea forţelor naţionale în vederea victoriei şi obţinerea ei prin credinţă neîncetată, energie şi voinţă. Clemenceau constituie un exemplu măreţ. De n-ar fi fost el, Pe”tain cerea şi atunci armistiţiul.

Sunt nume de oameni care evocă numaidecât o idee. A lui Clemenceau simbolizează rezistenţa până la victoria finală împotriva veşnicei expansiuni a militarismului german. Bârfeli ca acele reproduse de Lumea 1945 sunt desigur ridicole. Dar trebuie condamnate sever, pentru că fac parte din sistemul mai vast, specific propagandei germane, care vrea să propovăduiască defetismul tuturor ţărilor, în timp ce Germania singură se înarmează, disciplinată, soldăţească, mecanică, îngrozitoare. Cu astfel de bârfeli şi astfel de propagandă se pregăteşte al treilea război mondial. Cei ce sunt hotărâţi să-1 împiedice cu orice chip nu pot păstra lui Clemenceau – cu pietate, recunoştinţă şi entuziasm – decât o amintire veşnică şi glorioasă.