„PROCESUL” LUI KAFKA

Periodicele pariziene ne aduc vestea prezentării în curând pe scena teatrului Marigny de către Jean-Louis Barrault a Procesului lui Franz Kafka. O ştire senzaţională, adânc îmbucurătoare şi – de ce n-am spune-o? – producătoare de multă nostalgie şi oarecari sentimente de invidie din partea iubitorilor artei franceze, sortiţi să nu o poată vedea cu ochii de atâta amar de vreme sau citi doar, vai, în condiţii atât de vitrege. Toate elementele unei desăvârşiri sunt cuprinse în viitorul spectacol al sălii de pe Champs-Elysees. Jean-Louis Barrault, se ştie, e un foarte mare actor. Dar mai e şi un regizor de calitate superlativă, continuând, uneori depăşind pe maestrul lui, puternicul Charles Dullin. în teatrul acestuia, când se afla în pitoreasca piaţă Dancourt, cu aspectul ei provincial, a montat Barrault Foamea lui Knut Hamsun, pe care a adoptat-o el însuşi pe scenă, pe care a regizat-o, a mimat-o şi a jucat-o. Foamea a constituit o operă dramatică nespus de vie, de solidă; a impresionat; a zguduit; a încântat. A fost un exemplu de dramaturgie socială după reţeta Ervin Piscator sau o feerice tragică, un straniu balet? A fost de toate: şi balet şi pantonimă, şi dramă şi satiră, şi poem dramatic şi cântec de revoltă, şi corul anticilor şi mecanicul dans al modernului Chaplin. Barrault a muncit fără preget pentru pregătirea spectacolului şi a jucat cu entuziasm, neostenit, dăruindu-se întreg.

Pentru Procesul lui Kafka ne putem aştepta din parte-i la aceeaşi înţelegere, aceleaşi eforturi, aceeaşi izbândă. Opera principală a lui Kafka e un mister. Sortită de autor să fie arsă dimpreună cu toate celelalte manuscrise ale sale, ca neterminată, a fost totuşi tipărită de executorul testamentar şi prietenul defunctului, Max Brod. E, fără îndoială, una din lucrările cele mai de seamă ale literaturii fantastice universale. Ce e Procesul nu ni se spune, nu o va şti niciodată nici eroul romanului, acel enigmatic (sau prea puţin enigmatic) K., trezit într-o bună zi cu o acţiune împotriva lui. Vom merge cu el prin apăsătoare chiţimii, în podurile caselor de la periferia marelui oraş, ne vom lăsa obsedaţi o dată cu el, din ce în ce mai stăruitor şi mai total, de meandrele complicatei proceduri, ne vom mira adânc, nu vom mai fi în stare să frângem vreun cuvânt de ordine, vom întâmpina numai glacială indiferenţă, absolută taină şi neînţelese aluzii compătimitoare. Degeaba vom bate la uşi şi vom apela la inimi; nimeni nu ne va putea spune nimic; va trebui să aflăm totul, mai bine zis puţinul, singuri, cu senzaţia că e mereu prea târziu, de nu prea devreme, că e de fapt inutil. Simţind că greşim, deşi nevinovaţi, ne vom afunda. Nu ne va mângâia măcar preotul-confesor al tribunalelor secrete. Nu, ne va atrage, cu bună dreptate, luare aminte asupra faptului că instanţele nu cheamă decât pe cei ce vor să vină la ele. Şi vom aştepta copleşiţi, resemnaţi, pierduţi în exegeza răutăcioasă, clipa jalnicei executări.

Să fie teama cărţii, dedesubtul, sensul ei, lupta omului cu forţele care îl depăşesc? Cu care anume? Cu cele teologice? cu cele morale? cu cele sociale?

Nu o aflăm. Comentarii pot fi multe, interpretări pot fi subtile. Am prefera să ne fie îngăduit a nu alege. Am vrea ca Procesul să rămână în domeniul tainei, al tainelor nerezolvate şi tocmai de aceea veşnic atrăgătoare şi înfiorătoare. Şi neprecizate, de aceea deci universal valabile. Procesul e un vis violent, un coşmar teribil, o creaţie sumbră şi necruţătoare; poate că pentru oamenii vremii noastre, înconjuraţi în complexul colectivităţii moderne de atâtea mistere, e şi un simbol al obstacolelor între care ne rătăcim adesea. Dar fie că îşi trage farmecul întunecat din temporalitatea fără margini a viselor sau din schimbătoare aspecte ale magiei sociale, Procesul e o bucată omenească, generală, căreia nu-i poţi rezista, care te prinde în orbita ei şi te duce, vertiginos, în lumi copleşitoare.

Procesul e parcă făcut pentru geniul de mim al lui Barrault, pentru umorul lui sarcastic, pentru tristeţea lui precisă. în rolul acelui om obsedat şi el de un tot atât de neînţeles proces ca al lui K., Barrault dovedise o parte a imensului său talent; ca Alcest, alături de Alice Cocea, fusese, tot pe Champs-Elysees, revoltat, însetat de logică, depăşit de fatalităţi. Procesul, părăsind cu totul pretenţiile realităţii, intrând fără ezitare în inconştient, aşezat într-un decor tipic modern, îi va fi mai prielnic. K. e mai puţin însemnat decât Alcest pentru că e mai puţin liber, dar lasă mai mult joc interpretării. La drept vorbind K. e omul cu panglici verzi al secolului al XX-lea; e funcţionar, se duce în periferiile marelui oraş, locuieşte într-o cameră mobilată. Dar e izbit de acelaşi nepătruns mister.

În opera lui Kafka sunt mai multe bucăţi a căror caracteristică e misterul. Castelul, cu acelaşi erou, e şi el o alegorie nedesluşită, drumul după o ţintă de neatins deşi atât de apropiată (castelul din vârful dealului la care nu vei putea niciodată ajunge din sat). Şi aici dăm de o rară întâlnită poezie. Misterul i se opune din nou lui K. din toate părţile. Rezultatul e o tortură, o tortură supremă, mai nemiloasă, poate, ca toate celelalte. Există tortură prin mister, aşa cum Villiers de l'Isle-Adam inventase, ca existenţă pe vremea inchiziţiei, tortura prin speranţă care permite prizonierului să se furişeze până la poarta temniţei dându-i, pentru ca să i-o răpească sălbatec de brusc şi de ironic dulcea şi prosteasca iluzie a scăpării, căreia o clipă de judecată rece i-ar fi dovedit absoluta imposibilitate.

Procesul rămâne însă bucata principală, cea mai nemijlocit dureroasă, sfâşietoare. Procesul cu Jean-Louis Barrault, jucat probabil cu măşti, în stil de burlească tragică, cu înfăţişări de feerie şi fonduri de zbucium neînchipuit, nu va putea să nu fie ceva ameţitor de tare pentru toate sufletele care simt vraja visului şi amara dulceaţă a unei vieţi despre care nu ştim nimic alta decât că, după ce ne-a refuzat, dându-ne şi lecţii foarte de sus, puţinul ce-1 ceream, ne sileşte s-o părăsim fără a o fi înţeles. De ce, de altfel, achită suprema instanţă atât de rar? De ce pe unii da, pe alţii nu? Care e secretul harului? Oare cel mai misterios lucru din lume nu e tocmai această graţie capricioasă? Să fim recunoscători acelor care ne răzbună poetizând însăşi vasta bătaie de joc ale cărei nu fără urâte fapte şi gânduri, nu fără absurde speranţe, nu fără dorul artisticelor jocuri care leagănă şi mângâie şi amplifică, victime, suntem.