PASCAL SAU VOLTAIRE

Admiratori a căror bună credinţă nu e deloc dovedită invocă deseori autoritatea lui Pascal pentru a încerca să atace ceea ce, pe plan spiritual, însoţeşte neapărat orice progres lumesc. De aceea fostul prim-ministru italian Nitti, autorul Democraţiei, spunea că ori de câte ori întâlneşte un citat din Pascal simte nevoia să ia elementare precauţiuni igienice. Am cunoscut îndeajuns metodele misticilor care căutau să facă politică prin Kierkegaard, Nietzsche, Berdiaev şi Pascal. Actualitatea lui Pascal, atât de tare afirmată, o demascam uşor: era doar preamărirea doctrinei care'urma să ne fie impusă.

Mai de curând s-a scris şi despre actualitatea lui Voltaire şi cele două nume au fost opuse unul altuia. Ni s-a dat de înţeles că trebuie să alegem între ele. Am fost puşi la răscruce între obscuratism şi lumină, la întretăierea drumurilor libertăţii şi tiraniei.

Procedeul e simplist, simbolurile sunt prea uşor alese. Desigur Voltaire, zeflemisit de ignoranţi care nici nu l-au citit, trebuie repus la loc de foarte mare cinste. Dar Pascal şi Voltaire sunt personalităţi complexe, excepţionale amândouă, deopotrivă de excelente; din operele lor, în mod egal, putem astăzi trage învăţăminte şi bucurii. în ciuda unor partizani postumi interesaţi, Pascal rămâne o figură dreaptă şi înţeleaptă, a cărui credinţă sinceră n-a dus niciodată la o apologie sau măcar o justificare a răutăţii. Voltaire, fireşte, a fost un luptător aprig contra abuzurilor; dar, sceptic, rafinat, răsfăţat, om de lume şi de salon, e îndoielnic că ar fi luat partea celor ce au pornit efectiv la lucru după 1789. în orice caz, unul din discipolii lui tipici, abatele Morrelet, s-a dat în lături, înfricoşat, după căderea Bastiliei.

Problemele, atât în veacul al XVII-lea cât şi în al XVIII-lea, se puneau altfel decât astăzi. Poziţiile nu sunt concludente pentru noi, pentru că erau luate pe terenuri unde perspectivele se măsurau cu totul altfel şi punctele de vedere se stabileau după alte criterii. O minte dezbărată de prejudecăţi poate astăzi admira în acelaşi timp pe Voltaire şi Pascal. Sunt artişti mari, sunt spirite nobile. Fraza lui Voltaire e mai seacă, mai usturătoare, mai strălucitoare, mai pură; dar a lui Pascal e mai directă, mai „fizică” după expresia lui Victor Guiraud, mai cuprinzătoare. Să nu credem însă că Voltaire e numai ironic şi Pascal doar mistic. Voltaire e un scriitor virulent şi supărat. De fapt sunt ambii pamfletari, înzestraţi cu stiluri diferite, de o aceeaşi neegalabilă putere.

Fără a-i considera exclusiv, putem gusta în opera fiecăruia câte o fază a frumuseţii. Nu e vorba de un vag şi politicos eclectism. Dar nici nu putem, de dragul unei confuzii, să excludem pe unul din aceşti incomparabili creatori de atmosferă spirituală. Voltaire şi Pascal au creat artistic în domeniul gândirii, lucru extrem de rar. Alternativa care ne e sugerată trebuie respinsă. în fiecare sufletul omenesc găseşte un fel de încântare. Credinţa în progres nu poate exclude luarea în seamă a realităţilor psihologice. Cât despre cei ce cred că patriarhul de la Ferney sau solitarul de pe Puy-de-Dome pot influenţa mersul lumii noastre, se înşeală. Lumea i-a depăşit de mult. Cearta dintre Voltaire şi Pascal nu e decât o biată filă îngălbenită a istoriei. Dacă totuşi ne interesează e pentru că suntem atraşi şi de Candide şi de Pensees, pentru că există în noi un echilibru între două tendinţe egal de intense.