ANDRE GIDE CA ROMANCIER

Cunoscând elementele moralei şi teodiceei lui Gide, se pune problema dacă, cu ele, poate fi romancier. Dacă, în fapt, a reuşit să fie romancier.

Pentru Gide, acest amestec de Edouard şi de Passavant, romanul nu e un simplu gen în care, ca în oricare altul, lucrează artistul. Putem spune, fără a exagera, că pentru Gide romanul are toată însemnătatea unei obsesii.

Cei mai mulţi critici ai lui Gide sunt de acord asupra acestui punct. Problema romanului, arată Jaloux, e una dintre acelea care l-au frământat cel mai mult pe Gide. Mai ales 1-a urmărit ideea „romanului în sine”1. Era însemnat pentru Gide să poată scrie un roman pentru un dublu motiv. întâi că ar fi reuşit să arate că şi noţiunile lui (disponiblilitate, contradicţie, libertate absolută…) pot întemeia un univers, al doilea că şi-ar fi satisfăcut atracţia pentru lumea normală, creând ceva valabil în condiţiile obişnuite. Gide a fost obsedat de ceea ce nu are: de simţul moral şi de consecinţa acestuia, simţul social. A scrie un roman adevărat ar fi fost izbăvirea (prin integrare în simţul social). Dar, moralist şi liric, autobiograf, n-a putut stăpâni genul romanului, cel mai greu pentru el, pentru că e cel mai social, mai uman, mai moral. Câtă plăcere i-ar fi făcut să ne prezinte lumea lui, fără de legi! Personajele lui fără de principii şi personalităţi!

De ce-i place lui Gide atât de mult Dostoievski? Se întreabă Massis. Pentru că află în romanele lui o mulţime de oameni şi de evenimente, de acţiuni şi de personaje. Lui, căruia nu i se întâmplă nimic, îi face plăcere să dea de fapte şi de viaţă.

1 Edmond Jaloux: Andr6 Gide et le probleme du roman, în Hommage ă Andr6 Gide, page 111.

Invidiază romancierii2. Şi de ce nu poate fi Gide autorul unui roman? Pentru că nu poţi crea personaje în ciuda regulilor oricărei creaţii. Nu poate crea un roman deoarece toată concepţia lui despre lume e nenaturală. Nu vede, nu vrea să vadă evenimentele, stă departe de realitate, în regiunea ironiei, a unui idealism deviat3. îi lipseşte noţiunea persoanei umane, care singură poate fiinţa. Gide creează numai în măsura, în care regulile esteticei (pe care le urmează cu stricteţe) îi impun recunoaşterea indirectă a condiţiilor unei construcţii pozitive.

Observaţiile lui Massis nu sunt decât comentarea unei formule a lui Paul Claudel. „Cu răul nu poţi compune” înseamnă că, fără de elementele binelui, o lucrare, o compoziţie, o creaţie adică, nu e cu putinţă. Răul pur nu se învoieşte unei prefaceri în elemente vii. După cum orice realitate organică presupune anumite condiţii şi elemente pentru a răsări, tot aşa romanul, atât de legat de viaţă, cere un ansamblu prielnic creaţiei. Pe acesta nu-1 alcătuieşte o sinceritate lipsită de valori. Romanul e „organic şi viu”, iar Gide e departe de natura omului, priveşte neantul. Răul e un element strict negativ. A nu fi voit să ia în seamă noţiunile de bază ale vieţii a însemnat pentru Gide falimentul romancierului. Dar şi al omului pe care şi 1-a închipuit. Până şi admiratorii lui recunosc că n-a putut da personaje reale. De unde deducem că fiinţele lipsite de valorile umane esenţiale nu pot trăi şi alcătui o societate.

Creaţia presupune reguli. Gide ştie doar să fie sincer. De aceea în cărţile sale, care se dau drept romane, apar două metode tehnice. Povestirea la persoana a treia nu ţine mult, e înlocuită, de îndată ce personajul devine sincer, cu prezentarea unor pagini de jurnal. Massis observă această transformare când e vorba de Alissa, în La Porte dtroite. Ea arată că fără de simţ social nu încape decât autobiografia, nu romanul. Ea arată, împinsă mai departe, că răul e unic, că monotonia sa nu poate fi ruptă decât

2 Jugements, II, pag. 26.

3 Idem, pag. 61. ' > *4k…„-w-m de intervenţia noţiunilor morale; că e gol, că singur se fărâmiţează şi nu poate fi folosit la o clădire decât cu ajutorul valorilor ierarhice.

Schwob, contestând lui Gide calitatea de romancier, porneşte de la aceeaşi adâncă formulă a lui Claudel despre sterilitatea răului. Lumea fictivă e tot atât de legată de legile ei pe cât o societate de principiile care o susţin sau o vietate de simţurile care o determină. Un alt simţ care-i lipseşte lui Gide e acel al libertăţii umane. Fără de el nu poţi fi un mare romancier, pentru că eroii – în loc de a deveni persoane libere – rămân scheme vizibil stăpânite de autor4. Rămân într-o neîncetată atitudine negativă. Gide şi personajele sale au o singură grijă, de a trăi în conformitate cu un neconformism faţă de tot ceea ce-i înconjoară: „trăiesc reacţionând: trăiesc refuzând: se privesc cum refuză”.

Străduinţa de a deveni romancier, Gide n-o ascunde. Insistă asupra acestei supreme dorinţe. „De ce m-aş preface? Ceea ce mă tentează e genul epic” (Journal des faux-monnayeurs, pag. 68). Alteori îşi dă iluzia că e romancierul tip, ni se prezintă ca atare. Ne spune că îi este greu să fie el însuşi, că îi e uşor să devină, să se despersonalizeze total până la a nu mai şti cine e. Tot aşa îi e mai uşor să primească sau să respingă în numele altuia decât în numele lui; nu vrea să se precizeze, dar îi place ca, fără existenţă definită, să extragă dintr-însul fiinţe vii. (Divers, pag. 60 şi pag. 62)5.!*

— $v

4 Rene” Schwob: Le vrai drame d' Andr6 Gide, Grasset, 1932, pag. 132.

5 Cp. ce gândeşte Philip Quarles, oarecum un echivalent al lui Edouard (în Point Counterpoint, capit. XIV). Eroul lui Huxley spune că nu poate fi „el însuşi”, deoarece îi e uşor să se pună în locul oricui altcuiva, dar nu se poate preciza. E înzestrat cu o extraordinară putere de asimilare, îşi încorporează sufletele altora aşa cum amiba îşi cuprinde prada, e fluid, poate să umple orice vas, se poate infiltra pretutindeni, se dă după orice model (ca metal turnat), dar nu cunoaşte eul permanent faţă de care să poată fi leal, la care să poată reveni.

Ceea ce pare o mărturisire nu e decât o atitudine înşelătoare sau un îndemn pentru el însuşi. Despersonalizarea nu e însuşirea lui Gide. Poate că spune atât de des: despersonalizează-te, pentru că şi-o spune lui. Iată drama: nu poate deveni cu desăvârşire personajul lui, el care spune că aceasta e starea lui naturală: să se subsumeze altora. Idealul lui Gide e să devină alţii, şi nu poate. Idealul lui e să fie romancier, devenind atâtea variate persoane – o! de-ar putea – şi îi e imposibil. E gelos pe ceilalţi. De-ar putea fi ca ei, de-ar putea să fie ei. Sau măcar să-şi satisfacă patima de a-i stăpâni, ca romancier, pe acei atâţia alţi oameni. Şi nici aceasta nu e cu putinţă. A muncit, atât de mult, degeaba. Andre Gide sau drama omului care a vrut să fie romancier.

Însuşirea principală a romancierului îi lipseşte lui Gide, şi tocmai despre aceea spune că e singura pe care o are, în cel mai înalt grad. E vorba de simpatie.

Când era mică, Eveline, din simpatie, lua, vorbind cu un englez, accentul englezesc. Edouard ne spune că inima lui nu bate decât prin simpatie, că posedă curioasa facultate de a se despersonaliza până într-atâta încât să simtă ca a lui emoţia altuia. Când scrie, Gide uită cine e (rămânând să se vadă dacă a ştiut vreodată cine e). N-are apărare, nu-1 interesează părerea lui, nu e unul, ci mai mulţi. împinge abnegaţia până la a se uita complet pe el însuşi. îl stăpâneşte gândul, simţirea altuia, nu discută. îşi schimbă de îndată punctul de vedere, se părăseşte.

Acestea sunt spuse pentru a ne face să credem că ne aflăm în faţa celui mai tipic romancier, a omului pe care creatorul de personaje 1-a desfiinţat. Realitatea e cât se poate de simplă: categoricele declaraţii ale lui Gide nu sunt adevărate. Discipol şi prieten, Roger Martin Du Gard era silit să admită6 că Gide şi

Hommage o Andi6 Gide, pag. 131.

opera lui dovedesc o facultate de simpatie aproape de necrezut, care merge până la despersonalizare. Dar pentru un critic câtuşi de puţin obiectiv nu încape îndoială că declaraţia: „Nu exist, devin” sau altele ca: „Mă părăsesc”, „trăiesc prin simpatie” sunt mincinoase. Le cunoaştem scopul. Schwob constată că Gide e cu totul lipsit de putinţa de a simpatiza şi-i aplică aceste cuvinte ale lui despre Edouard: „Se urmăreşte fără încetare pe el însuşi, printre toţi, printre toate. Un devotament adevărat îi e aproape cu neputinţă. E un amator, un ratat”. Gide nu e romancier, spune Massis, pentru că nu-şi iubeşte personajele, nu iubeşte lumea despre care scrie. Iar Du Bos admite că nu e generos, că e complexă firea lui, dar nu e îmbelşugată.

Când îi spune lui Nathanael să preţuiască nu simpatia ci dragostea, Gide se trădează şi greşeşte. Arată prin aceasta că nu simpatia e trăsătura lui specifică, un sentiment compus din curiozitate şi înţelegere, ci amorul, simţul liric, care exclude nuanţa, care nu se potriveşte cu romanul. De altfel Gide nu-şi iubeşte personajele, ci pe el însuşi se iubeşte. Nu poate să plângă sau să se bucure o dată cu alte fiinţe. Eroii lui se identifică cu el, altminteri n-au consistenţă. Aşadar creează umbre ce-i seamănă, nu fiinţe diferite. Acestea nu-1 interesează pe Gide. Vorbeşte de multiplicarea caracterului său, de perpetua lui devenire. Pe cine vrea să convingă, să înşele? Du Bos îl compătimeşte, dar îi spune cruda realitate. Oricât ar fi de sinceră, de tragică dorinţa, voinţa lui Gide de a dispărea în mulţimea altor fiinţe, tot ceea ce face în această direcţie arată clar că îi este imposibil.

Lafcadio, în versiunea după care era un erou al romanului Les faux-monnayeurs, se prezintă, conform cu scopul pe care Gide nu-1 uită nici o clipă, ca un om căruia îi place să se îndatoreze, să facă servicii, pentru care fericirea constă în a prefera pe altul sie-însuşi, a cărui nevoie e să scape de personalitatea lui, să se piardă printre alţii, să intervină, să guste viaţa altora. Iar în Jurnalul cărţii sunt citate cuvintele lui Vauvenargues: „Cei care nu ies din ei înşişi sunt dintr-o bucată”.

Nu e nevoie să insiste, ştim ce vrea să spună. Dar cu cât repetă mai mult cu atât ne convinge mai puţin. Caracteristica romancierului, poate spune Jaloux, e să nu aibă altă filosofie şi alte idei decât ale personajelor sale, e să se dea în lături din faţa lor. Gide însă nu vrea să se retragă. El, teoreticianul părăsirii de sine, în singurul loc în care lipsa de caracter şi despersonalizarea sunt indicate, nu le-a putut aplica. N-a vrut sau n-a putut să iasă din universul lui. Cunoscând importanţa pe care o are pentru Gide scrierea unui roman, vom şti de acum încolo cum să interpretăm sfatul lui necontenit: „Părăsiţi-vă”… E un simplu sfat tehnic (pe care nu 1-a putut urma) ce şi-1 dă un romancier în spe, nu o regulă morală.

Pe chelnerul din Prometeu îl interesează oamenii, persoanele; ascultă, observă. De aceea e romancier. Gide însă seamănă cu Passavant, căruia Lady Griffith îi spune că nu va fi niciodată un bun romancier deoarece nu ştie să asculte.

Cine e acel ce nu îndeplineşte cele trei condiţiuni ale romancierului (simţul moral, simţul social, posibilitatea de a crea prin simpatie)? E Gide, discipolul eroului său preferat: Narcis. Şi cum ar putea fi Narcis romancier? Schwob vede de la început că Gide, cu toate că spune că se ocupă numai de alţii, e de fapt preocupat, întruna, numai de sine însuşi. Narcis îşi contemplă imaginea în apă, Gide stă în faţa oglinzii. Nu vede pe altcineva. Michel, pe vaporul care îi duce în Algeria, descoperă existenţa soţiei sale Marceline. Se miră. Are şi ea „viaţa ei proprie şi reală”, mai există şi alţi oameni reali, nu numai el, Michel! îi lipseşte lui Gide simţul realităţii, o spune: i se pare că e într-un vis, că nimic nu există cu adevărat. Adaogă că propria lui realitate i se pare cea mai problematică. Aici nu-1 vom crede pe autorul care, la începutul carierei sale, a publicat un tratat de narcisism. Pe el se vede, se iubeşte, se descrie. De aceea nu e romancier, ci autobiograf. Opera lui e un lung monolog, o nesfârşită mărturisire. El, şi numai El. „în opera lui”, zice Riviere, „îl voi căuta pe Andre Gide însuşi. De altfel nu-1 voi putea găsi decât pe el”.7. Unde ar încăpea alte persoane în jocul acesta de oglinzi care reflectă un singur chip?

Explicând titlul Hranei pământeşti, Gide îi arată lui Nathanael că ar fi putut găsi o expresie mai puţin brutală, ar fi putut întitula cartea MSnalque. N-a făcut-o însă pentru că nici Nathanael nici Me'nalque n-au existat vreodată. „Singurul nume de om pe care l-ar fi dat cărţii e al lui propriu”. (Dar atunci, „cum ar fi îndrăznit să-1 semneze” – aceasta ca obiect de meditaţie pentru admiratorii curajului lui Gide.)

Forma în care se exprimă Narcis e monologul. Ne puteam deci aştepta ca Gide, mereu în stare de alarmă, să o ia înainte susţinând că dialogul e starea lui naturală. Aşa şi face. Nu-i place să discute, cedează; dacă celălalt vrea roşu, fie roşu, dacă celălalt vrea alb, fie alb. Dar de îndată ce e singur, începe de la sine dialogul care-1 duce în chip firesc la dramă, la roman. Tot atâtea afirmaţii ipocrite. Dialogul presupune remuşcarea, ezitarea. Stări de care Gide nu e capabil. De la dialog la roman calea e scurtă. Dar Gide a rămas la monolog. De dimineaţă până seara e în faţa oglinzii, se priveşte. Trece la masa de scris, se expune, se descrie, în cărţi, în scrisori. Vorbeşte, e sincer, se discută. De dimineaţă la Cuverville era contradictoriu, acum o săptămână în Africa, se simţea însă hotărât. Oare cum va fi poimâine? Nici o clipă nu se opreşte pentru a se întreba ce valoare au sentimentele lui. Se mulţumeşte cu înregistrarea lor amănunţită. Nici o clipă nu se opreşte pentru a se uita la alţii, n-are vreme. Şi pe cine analizează omul, prin intermediul individului Gide? Nu caută într-însul legile generale ale sufletului omenesc, ci variaţiile temperamentului său.

        ' Cel mai bun roman al lui Gide rămâne Jurnalul lui.

Nu numai că Gide e Narcis, dar şi fiecare personaj al lui e un simplu Narcis. Niciunul din eroii lui nu cere o existenţă exterioară şi socială reală. Sunt, fiecare dintre ei, relaţii de scrupule, idei şi dorinţe. Se mărturisesc (adică îl mărturisesc pe Gide). Nici eroii din Caves nici cei din Les faux-monnayeurs, nu sunt întemeiaţi pe ceva concret, burghezia din care sunt extraşi e fantezistă8. Degeaba încearcă Gide să se scuze, să explice. Arată că nu se ocupă de el, ci de multiplele idei care au loc de întâlnire individualitatea sa. Spunem că e inutil pentru că, independent de problema monologului, nu ajunge ca romancierul să-şi personalizeze ideile. Ci e obligat să prezinte diferiţi oameni, fiecare cu diferitele lui idei. Nu e noutate că fiecare om nu cuprinde numai o idee, ci mai multe. Dar nu ajunge măcar să-ţi prezinţi multiplele tale idei. Natural că Gide are, ca orice om, idei diverse. Ar fi trebuit, pentru a fi romancier, să retrăiască persoane multiple, în mintea şi inima cărora să se dea lupte între multiple tendinţe.

Adevărul este că materialul cărţilor lui Gide îl alcătuiesc ideile şi nu oamenii. Mai apoi că sacrifică socialul în folosul psihologicului. Departe de a fi singurele interesante, faptele capătă valoare numai când sunt în slujba ideilor. Şi ideile generale îşi află locul într-un roman; cei mai buni reprezentanţi ai genului n-au ezitat să întrerupă cursul povestirii cu reflecţii de ordin general. Departe de a fi ţinut să părăsească studiul sentimentelor pentru al stărilor economice şi sociale, romanul trebuie să nu piardă din vedere esenţa lui: cercetarea sufletului. Dar romanul în care apar numai idei, în care toate operaţiile au caracter exclusiv psihologic, nu poate trăi. Ideile şi sentimentele trebuie să fie concretizate în personaje sociale. Fără a uita că mai există un pericol: dacă analiza psihologică nu e ţinută în frâu de

8 Rene” Schwob: Op. cit, pag. 308.

prezentarea unor realităţi sociale, ea ajunge numaidecât la senzaţional. Sub cuvânt de analiză sufletească, ni se dau atunci cazuri patologice. Boris, un copil bolnav de nervi, (un copil!… toţi copiii lui Gide sunt bolnavi de nervi) e exemplul senzaţionalului patologic care înlocuieşte psihologicul pur.

Gide recunoaşte că nu concepe oameni. Despre eroii lui ştie cum gândesc, cum vorbesc; distinge cea mai subtilă intonaţie în vocea lor; dar de îndată ce e vorba de haina pe care o poartă, de locul lor pe scara socială, de cariera lor, de prietenii pe”care-i au – se recuză. îşi vede fiecare erou singur, copil unic, orfan, celibatar, fără descendenţi. De aceea îl preferă pe Lafcadio9. Orfanii fără stare socială, iată creaţiile aşa-zisului romancier. Edouard dezvoltă despre roman teorii interesante şi exacte (Les faux-monnayeurs, pag. 238 şi urm.). Dar cum de nu-şi dă seama, el care caută romanul pur, că lucrează într-un gen în care e neapărată nevoie să se ştie starea civilă a celor în care locuiesc ideile? îl interesează mai mult ideile decât oamenii. E dreptul lui, dar nu le poate expune decât cu ajutorul unor personaje care să fie altceva decât orfani absoluţi. Să exprime ceea ce e general, dar, cum singur spune, cu ajutorul a ceea ce e particular. Particularul, generalul, aici e problema: să exprimi pe cel de-al doilea prin intermediul primului, să faci ca fiecare individualitate să exprime ceva general. Or, nu e cu putinţă, într-un roman, decât prin eroi bine precizaţi din punct de vedere social. Bernard, întrebat de Laura, îi spune numele lui mic. Dar îi spune că n-are nume de familie (ca mulţi eroi ai lui Gide), că n-are părinţi. O recunoaşte şi Gide, oamenii cu totul liberi nu sunt bune personaje de roman: nici un trecut nu apasă asupra lor, nici o constrângere; n-au legi, n-au stăpâni, n-au scrupule; liberi şi spontani, mâhnesc pe romancier, care nu obţine de la ei decât reacţiuni fără valoare.

Journal des faux-monnayeurs, pag. 64-65.

Diferenţa dintre psihologie şi social, dintre eseist şi romancier o arată paralela Gide-Proust. Idolul lui Gide e Narcis, eroii lui sunt orfanii. Când Marcel e îndrăgostit nu ştim bine dacă e de Gilberte sau de familia ei, iar acel pe care Proust 1-a deplâns mai mult decât pe oricare altul e Noe, plictisindu-se în corabia lui, departe de oameni şi societate.

        „Nu, prietenul care mi-ar fi trebuit poate e cineva care m-ar fi învăţat să mă interesez de soarta altuia şi care m-ar fi ajutat să ies din mine însumi: un romancier”. Luată din şi le grain ne meurt, această fază e o supremă mărturisire. Pentru a fi romancier trebuie să fii altruist la culme, să poţi trăi viaţa şi gândirea altora. Toate declaraţiile de mai târziu: Nu trăiesc decât din îmbrăţişarea altor caractere, inima mea bate în ritmul altor inimi – sunt dezminţite de adevărul spus într-o autobiografie, întemeiat pe declaraţia lui Gide, autorizat de ea, Fernandez admite că Gide nu concepe altă viaţă decât a lui. Are un singur personaj: Gide, şi acela văzut numai la persoana întâia. Ar fitrebuit să-şi scrie cărţile în englezeşte, unde pronumele persoanei întâia la singular se scrie cu literă mare: /.

Gide a văzut, a trăit, a gândit, o viaţă a lui. Nici o simpatie pentru alta, nici un efort. Fernandez îl acuză pe Jerome că faţă de Alissa e leneş. Da, această lene înseamnă incapacitatea de a înţelege pe altul, e lipsa de interes şi de simpatie. Spunând că i-ar fi trebuit un prieten romancier, Gide a spus totul. Avea nevoie acest egoist exasperat de un om care să-i dovedească existenţa altor oameni, a societăţii, a realităţilor exterioare, care să-1 înveţe lecţiile istoriei şi ce e simţul social. Ca toţi romanticii, Gide nu se concepe decât pe el sau, când priveşte mediul înconjurător, îl concepe extrem.

Nu se cheamă roman o povestire care alunecă la fiece pas spre spovedanie. Romancierul e şi creator. De aceea se spune că e, într-un anumit fel, un zeu. Spre deosebire de Dumnezeu, nu dă viaţă, dar o împrumută. Vitalitatea lui trece, pentru câteva clipe, unor personaje. Nu creează ex nihilo, dar indirect, la puterea a doua; însufleţeşte pe termen şi pe rând. Şi după cum Dumnezeu nu e zeul întâmplării nici al fatalităţii, romancierul nu poate crea nici sub imperiul unui destin orb, nici în afara principilor logice, îi trebuie romancierului, ca şi vieţii, pentru a miji, şi dreptatea şi libertatea.

Edouard ne spune că îi este greu să scrie o carte în care să nu mai puie viaţa lui, sentimentele lui, ci experienţele şi gusturile altora. îi e greu să scrie un roman. Mai exclamă că ar vrea să poată să nu se care pe el însuşi, să nu mai fie obligat de a-şi târî persoana după el. Ceea ce nu poate. Dar Edouard nu e romancier, mai ales pentru că se plictiseşte. Or, secretul scriitorului e buna dispoziţie. Trebuie să-1 intereseze totul, să-i facă plăcere orice. Gorki prezintă o lume necăjită, dar nu ne redă necazurile, ci bucuriile unei lumi necăjite. Leon Daudet ni-1 arată pe Courteline chemat la masă şi întârziind sau lipsind, din cauză că rătăcea prin cafenele, pe străzi, prin cartiere. Iubea viaţa: plimbările, restaurantele, odăile, amintirile. Scriitorul trăieşte mai intens. Unde e banal pentru altul, e interesant pentru el. Din fiece clipă extrage buna dispoziţie, şi din cea tristă („se bucură” până şi de reaua lui dispoziţie, o simte). Pe scurt: scriitorul nu se plictiseşte niciodată. Acesta e motivul pentru care Gide, după spusele lui Massis, nu reprezintă niciodată, nu întrebuinţează măcar o singură expresie concretă, vie. Curiozitatea lui nu se poartă decât asupra problemelor morale. Opera lui e lipsită de evenimente, e departe de realitate, e plictisitoare, nespus de posacă. Oricât de încântătoare ar fi arta lui savantă şi rafinată, nu ne atrage.

Tristeţea interioară împiedică realizarea unor opere mari. Poţi prea bine prezenta tristeţile vieţii, ca Gorki, ca Dickens. O puternică veselie interioară face ca volumele amândurora să nu ne amărască. Un roman trist, spune Maurois în studiul său despre Dickens (unul din puţinele lui lucruri bune), poate fi mai liniştitor decât un roman vesel. Faceţi această experienţă: citiţi o carte, dintre cele mai triste, de Dickens (David Copperfield sau Oliver Twist), de Gorki {Copilăria mea sau Printre străini). Apoi o operă comică a lui Gide (Promethee, Chaves). Veţi vedea că primii, din atmosferă melancolică şi din durere, scot încântare şi pace; celălalt, din ironii şi glume, amărăciune şi nedumerire.

Gide confundă estetica cu morala. Mai mult, nu profită de teoria lui unde ar trebui. Ne spune să renunţăm de a avea un caracter. Ne-o spune în etică, dar de ce nu se ascultă pe el însuşi, în literatură?

Un singur volum al lui Gide poartă, ostentativ, subtilul: roman şi e dedicat lui Roger Martin Du Gard, autorul seriei Les Thibault, o carte căreia nu-i lipsesc defectele, dar căreia nimeni nu-i poate contesta calitatea adevărată de mare roman (cel puţin până la volumul VIII). De data aceasta problema creaţiei epice integrale se pune deci pe deplin. Edouard are grijă să spună că nu-1 interesează reuşita romanului, ci a jurnalului lui. Dar Gide a urmărit cu Les faux-monnayeurs publicarea unui adevărat roman. Rezerva pe care o face poate să nu fie luată în seamă.

Les faux-monnayeurs nu e o carte de idei, cum spune Edouard, ci o carte de idei moderniste. Romanul lui Gide e o transpunere a lui Huxley (cel din Point Counterpoint) cu care foloseşte în comun mai multe sugestii şi tipuri. Astfel Lady Griffith e o a doua Lucy Tantamount. Lady Griffith cea senzaţională e o femeie rea, poliglotă, frumoasă şi misterioasă, ale cărei rochii, pijamale şi giuvaericale sunt de un lux fantastic, superb şi demonic. E femeia-fatală, Vampul la modă după război, care nu putea lipsi într-o carte din anul 1925. Tot ca în Huxley sunt avântatele cuvântări ale lui Vicent despre ştiinţele naturale. Gide 1-a citit pe sociologul Lester Ward şi se pretinde naturalist.

        (Amabil, Andre Maurois admite şi împarte complimentele: Huxley e fizician, Gide e naturalist). Ca un erou al lui Huxley, Vincent umple pagini despre obiceiurile peştilor, despre fauna acvatică, oceanografie şi animale fosforescente. Ştiinţele naturale dobândesc şi un caracter tendenţios, devin disciplina care ne spune că înveţi mai mult privind natura decât din cărţi, că societatea e ipocrită şi că numai plantele smulse din pământul familiar sedezvoltă. în sfârşit, ca şi în romanul lui Huxley, apar în cartea lui Gide cercuri literare ale timpului, clici artistice, personaje (cu cheie) din lumea scrisului. Un alt element al cărţii lui Gide e vitalismul (Passavant propune ca motto al revistei pe care vrea s-o scoată: „Vital” sau „Inconştient şi vital” sau „Elementar, puternic şi vital”). D-na Sophroniska condamnă raţiunea, insuficientă. Viaţa, în schimb e ca o flacără, n-o poţi înţelege raţional, n-o poţi prinde cu cleştele. Nietzsche, nelipsitul, apare sub aspectul şi în discursurile discipolului său Strouvilhou.

Toţi eroii cărţii sunt modernişti, în înţelesul cel mai acut şi mai rău al cuvântului. Modernist e Bernard, care pleacă de acasă şi vrea „lucruri mari” fără a şti care lucruri mari anume, care „îndrăzneşte orice”. Moderniştii sunt colegii de clasă ai lui Boris, care întemeiază o societate secretă şi fac un complot, toţi copiii luaţi din faptele diverse ale ziarelor, obraznici şi necinstiţi. Iată tot ce se putea cere unui roman modernist în 1925-1926: o bandă de copii care distribuie monede false, condusă de vărul Marelui Corupător, un tânăr nenorocit de o femeie fatală, un Personaj Misterios care din umbră râde, un cenaclu. Nu lipseşte nici elementul: oroare. Se vorbeşte des de Diavol, Vincent moare în fundul Africii nebun, crezând că e Dracul, ni se redă naufragiul vasului Bourgogne şi scenele de groază care s-au produs cu acea ocazie. Multe fraze ce pot fi citate completează cartea pentru plăcerea cititorului cu idei moderne. O atmosferă de senzaţional – de cel mai bun soi – învăluie faptele. Bernard satisface cititorii cărora nu le e teamă de gândul lor, spunându-le că în ceea ce e extraordinar se simte natural şi îa largul lui; câţiva copii îl silesc pe unul dintre ei să se sinucidă în prezenţa bunicului lui. Când nu apare senzaţionalul, e înlocuit de neplăcut. Scenele, în care oamenii nu ştiu ce să-şi spună sau îşi spun răutăţi subtile, sunt în situaţii false, în încurcătură sau dau drumul unei sincerităţi exagerate, se succed10. O carte care vrea să fie penibilă. Când nu sunt sfruntaţi infractori, eroii lui Gide devin puritani, trăiesc într-o atmosferă ridicolă, excesivă şi apăsătoare, de ipocrizie. Pensionatul Vedel-Aza'is rezumă lumea lui Gide: de o parte câţiva protestanţi nespus de proşti, de încăpăţânaţi, de falşi, de alţi câţiva copii cinici, şi indiscreţi.

Desigur că autorul e liber să-şi aleagă personajele şi subiectul şi nu-i putem obiecta că nu descrie caractere simpatice. E totuşi semnificativ că în toată opera lui Gide nu e un singur erou simpatic, că e plină de persoane neplăcute. Dacă nu se comite un asasinat sau un furt, e cel puţin vorba de un licean care şterpeleşte o carte, de un geamantan ridicat din depozitul gării de altul decât de proprietarul lui. Cine e simpatic în această galerie de fantome şterse? Les faux-monnayeurs e o carte rea, lipsită de bunătate, lipsită de orice fel de trăsătură umană. Prin atâtea apariţii, autorul rămâne ironic, incapabil de simpatie. Iar personajele sale, gratuite şi antipatice, n-o pot provoca pe a cititorului.

Există în toată cartea (şi observaţia rămâne şi atunci când e vorba de opera lui Gide în ansamblul ei) doar două figuri simpatice şi umane, acele ale magistraţilor Profitendieu şi Molinier. Gide nu-i suferă pentru că sunt morali şi judecă toate după o regulă. Ce are a face? Aceşti doi eroi secundari îi salvează romanul. Primele două capitole ale romanului lui Gide diferă cu totul, ca tonalitate, de restul operei, sunt foarte puţin în stilul lui Gide. Cu atât mai bine. Magistraţii sunt singurele personaje care ne rămân în minte, reale, pentru că sunt „create” cum trebuie,

        ^l^W

Palidă imitaţie după Posedaţii.

printr-un efort de simpatie (unic în viaţa lui Gide). în Jurnalul tipărit în urma apariţiei romanului, acesta recunoaşte că Profitendieu e mai interesant decât părea şi îşi exprimă părerea de rău de a nu se fi ocupat mai mult de el. Un regret pe care-1 împărtăşesc şi cei ce-şi dau seama că înapoia teoreticianului stătea poate un scriitor care ar fi ştiut să redea, cu multă pricepere literară, lumea lui, a societăţii pariziene şi a magistraturii franceze.

Dar Gide n-a vrut să privească realitatea. Realitatea, îi spune Bernard lui Edouard, nu te interesează. Ba, da, răspunde acesta, dar mă stinghereşte. Orice ar fi, rezultatul îl constituie caracterul slab, simplificat, a tot ceea ce e element social în Les faux-monnayeurs. Dacă şi Fernandez recunoaşte această slăbiciune, înţelegeţi la ce nivel scoborât e lucrarea lui Gide. Cartea e intitulată roman, dar atâta tot. Cuprinsul nu corespunde cu numele. După Ehrenburg nu e o carte cu oameni, ci un roman despre romane şi despre romancieri. E, spune Benjamin Cremieux, romanul unui roman. Iar Ramon Fernandez, mai exact: e expunerea unei drame profesionale: drama creaţiei tehnice a unui roman. Dacă ne interesează, ne impresionează cartea lui Gide, e pentru acest motiv că – scrisă pe două planuri – îmbinând povestirea cu reflecţiile unui personaj ce vrea să devină autorul unui roman cu subiectul ei, intercalând greutăţile creaţiei artistice, ne pune în faţa eforturilor şi piedicilor pe care le află în cale un om cult şi inteligent, care se apropie, hotărât să muncească şi să obţină ceva cât mai bun, de cel mai dificil gen literar de azi. E ridicolă credinţa celor ce-şi închipuie că munca nu e necesară, că ajunge inspiraţia. Fără de tehnică nu poţi făuri. Dar ea, dacă e foarte necesară, nu e suficientă. Trebuie s-o susţină talentul (interesul romancierului pentru viaţă, simpatia, posibilitatea despersonalizării, entuziasmul, simţul social).

Tehnic, Schwob admite excelenţa romanului lui Gide. Dar îl dă drept o creaţie ireală11, îl arată ca pe visul unui vis. Lumea viselor e un domeniu interesant şi poetic, cartea lui Freud (Traumdeutung) arată câtă feerie poate obţine dintr-însa un savant. Dar e şi periculoasă, ne dezvăluie împărăţia nebuniei. Visul e pe muche de cuţit între poezie şi demenţă. Şi lumea lui Gide e dincolo de oglindă, de cealaltă parte a cortinei, are ceva din farmecul visului, dar e mai curând un vis urât. în vis mai dăinuieşte legea gravităţii, ceva mai persistă din contactul cu realitatea normală. Romanul lui Gide parcă e într-un spaţiu intersideral, departe de orice sisteme.

După ce am cutezat să criticăm Les faux-monnayeurs, să ne fie îngăduit a spune în câteva cuvinte adânca admiraţie pe care orice cititor leal nu poate să n-o aibă pentru această atât de originală, de impresionantă, carte.

Les faux-monnayeurs este un roman extraordinar şi original mai întâi datorită faptului că eroul povestirii nu e «nul din personaje, ci însuşi autorul. Interesul nostru nu e îndreptat către personaje, ci către creatorul lor; Gide e figura centrală a cărţii, sentimentele şi suferinţele lui ne impresionează. în al doilea rând, aceste suferinţe nu sunt de natură sentimentală sau socială, ca în toate celelalte romane. Ele provin aici din cauze profesionale scriitoriceşti, ceea ce constituie un element cu totul nou. Şi, dacă personajele lui Gide sunt false, artificiale şi necurate, el, ca tehnician, e un personaj sincer, interesant, limpede, atrăgător şi superior. Ne cucereşte: suferim, o dată cu

11 Souday îl dojeneşte pe Edouard că vrea să scrie o carte cu totul nouă, cum n-a mai fost. Capodoperele seamănă cu lucrări anterioare sau contemporane. 0 dramă de Shakespeare, o tragedie de Corneille sau de Racine, Panteonul nu sunt excepţii, corespund dramelor, tragediilor sau templelor timpului. Opera care nu seamănă cu nimic ar fi un monstru (fără a uita că monstrul nu e decât o adunare heteroclită de elemente cunoscute).

I i el, din motive tehnice, aşa cum suferim alături de melancolicul Werther sau împreună cu ambiţiosul Julien Sorel. Gide a reuşit să facă din problema creaţiei artistice o dramă, o dramă foarte impresionantă şi foarte tare. Aici e neîntrecut, aici e mare. Durerile omului cult, care e chinuit de greutăţile compunerii unui roman, constituie la Gide un subiect tot atât de pasionant ca cea mai complicată aventură. Personajele lui Gide îşi pun de cele mai multe ori chestiuni scabroase, dar problema lui Gide-scriitor e cinstită, e reală, inspiră respectul şi înduioşează, ne cuprinde, ne înfrigurează. Gide a reuşit să treacă în rândul temelor omeneşti mari această nouă amărăciune: a tehnicii. Cât de scrupulos e, cum se frământă, cât de hotărât e să obţină un rezultat cât mai bun! Faţă de problemele vieţii şi ale moralei, Gide e un ironist puţin corect, dar faţă de problemele tehnice ale romanului e tot atât de moral şi de scrupulos ca eroii lui Corneille, cântăreşte argumentele mai mult decât Chimene, grija lui nu cunoaşte răgaz, suferă adânc şi totuşi rezervat, e clasic.