Elementele operei lui Proust

1. Psihologie pură şi psihologie socială. 2. Evoluţia socială a unei psihologii. 3. Comparaţii şi explicaţii pe plan mare. 4. Politeţă şi impertinenţă, observaţii, saloane, conversaţii… 5. Relativitate socială. 6. Arbitrarul monden. 7. Exemplu şi teorie. 8. Sensibilitate socială. 9. Omul şi timpul. 10. Timpul şi spaţiul. 11.' Este Proust un scriitor „modern”? 12. Bergson şi Proust. 13. Superioritatea lui Proust asupra lui Gide. 14. Literatură proastă. 15. Filosofie proastă. 16. Valoarea operei şi gloria ei.

FOS

Comentată de mulţi, citită de puţini, deopotrivă criticată şi lăudată, opera lui Proust a devenit ceea ce, pentru a justifica spusele lor, admiratorii şi cei ce o ponegresc au nevoie să conţină. Şi astfel cititorul are o surpriză, o revelaţie, un sentiment ca acela pe care îl ai în faţa unui monument sau unui loc celebru, când te apropii prima dată de un om sau de un lucru mare, sentiment amestecat, pe care nimeni nu l-ar fi putut preciza mai bine decât însuşi Proust, autorul puţin misterios, atunci când i se arată aşa cum e. După aceea, este oare exagerat să creadă că trebuie să expună în lumina, uneori strălucitoare, alteori ştearsă, a realităţii, ce a citit?

Valoarea celei mai însemnate lucrări din literatura franceză a cât s-a scurs până acum din veacul al XX-lea se reduce la trei elemente dincolo de care totul e exageraţie, lipsă de informaţie, gust prost.

1. Prea adeseori s-a spus că Proust e psihologul prin excelenţă, expertul analizei subtile, omul firului tăiat în patru. Proust n-a făcut psihologie, sau mai bine-zis n-a făcut psihologie pură. A descoperit un mijloc nou de cercetare literară psihologică, sau, iarăşi mai bine-zis, a găsit explicaţia problemelor psihice prin elementul social. Ce putea de altfel inova în materie de analiză a conştiinţei în literatura franceză, care de la d-na de La Fayette şi de la Racine duce prin Stendhal la Porto-Riche? Literatura psihologică, a problemelor suferinţelor amoroase privite în ele însele, şi-a dat toate roadele. Aceeaşi al cărei tip la începutul secolului a fost Paul Bourget şi de care un personaj al lui Cezar Petrescu râdea ca fiind a oamenilor fără griji, care din senin şi din lipsă de ocupaţie îşi pun câte o problemă de conştiinţă. Nu e de râs. într-o societate bogată şi liniştită alte preocupări n-ar fi fost fireşti.

Proust n-a făcut psihologie pură, sau, unde a făcut-o, e partea cea mai slabă a operei. Cele două volume (de proporţii reduse) care constituie psihologia, constituie şi nereuşita deplină. Seillc're, filosoful raţiunii, criticul erudit, cunoscătorul, nici nu se ocupă în magistralul lui studiu despre Proust de Albertine disparue. Când, la sfârşit, stabileşte valoarea definitivă a diverselor părţi componente, Albertine disparue trebuie să se mulţumească cu menţiunea: „lasă o impresie de oboseală, de repetire şi de gol”. Albertine disparue e considerată ca cel mai caracteristic Proust de duşmanii lui sau de creatorii falsei lui legende. De primii, pentru că fiind cea mai proastă, poate fi cu uşurinţă ridiculizată prin citate alese cu grijă, criticată prin cele mai evidente lipsuri şi exagerări. De ceilalţi, pentru că sunt cititori vulgari, teoreticieni ai unor greşeli întâmplătoare, xtremişti ai proustianismului fără de Proust.

Creaţia, originalitatea vin din explicarea suferinţelor, a speranţelor şi a încântărilor sufletului pe cale socială.

2. Dintru început Proust descoperă viaţa socială a copiilor. Marea impresie a copilăriei sale de la Combray rămâne apariţia lui Swann, omul de lume, cu relaţii nebănuite. Apoi, pe acelaşi plan, cea mai frumoasă poveste de dragoste din A la recherche du temps perdu, prietenia lui Marcel cu Gilberte, întâlnirile de la Champs-Elysees, invitaţiile la ceai la d-na Swann acasă, ruptura fără de motiv, din timiditate mondenă, din oboseală socială, din calculul de excesiv rafinament (întreruperea îndelungată şi voită a vizitelor pentru a forţa necesitatea prezenţei, satisfacţia revederii în lume) al unui copil. Mecanismul dragostei cu Gilberte se reduce la o serie de refuzuri, până ce efortul se transformă în indiferenţă şi plăcerea viitoare căreia i se sacrifică cea prezentă dispare. Nu este afirmaţia cu privire la calitatea acestui episod exagerată? Nu, căci lăsând la o parte nefericita depanare a evenimentelor în legătură cu Albertine, nici aventura lui Swann cu Odette de Crecy nu merită superlativul. Fără a fi criticabilă în sine, dimpotrivă, e alăturată unui noian de frazeologie muzicală, care îi strică nespus şi lipsită în bună parte1 de elementul personal, adânc al autorului; simplă psihologie, broderie – oricât de delicată şi de masivă totodată – căreia îi lipseşte fondul social.

Dar însăşi viaţa eroului operei nu e decât desfăşurarea pe plan social a frământărilor lui sufleteşti. întâi partea încântării, a poeziei numerelor, a viziunii lor cromatice, a mitologiei nobiliare (reprezentaţia de la Opera Comică), a sublimului heraldic (nunta d-rei Precepied). După aceea, faza critică. în faţa realităţii, observă şi ironizează, înţelege şi descrie. în ultima fază, indiferenţa, preocuparea cu alte probleme străine vieţii sociale. Atunci, ajunge asemenea lui Swann care întâlneşte cu soţia sa pe principesa Matilda, nepoata împăratului Napoleon, şi se grăbeşte să-şi ia rămas bun pentru că îl dor picioarele.

Fiecărei perioade îi corespunde viziunea ei socială. în toate, autorul (sau eroul) şi personajele toate visează, suferă, se bucură din motive sociale şi dacă e adevărat că arta nu constă decât din prezentarea sub o formă nouă a unui lucru vechi, nu încape în bună parte numai. Nu trebuie uitat cadrul (clica Verdurin), repercusiunile sociale ale legăturii amoroase (cearta elicei Swann), urmările sociale ale căsătoriei (noua situaţie a lui Swann, bucuria pe care i-o procură vizita unei d-ne Bontemps, a unei d-ne Cottard etc).

Îndoială, că într-un domeniu care părea închis, lui Proust i-a reuşit o creaţie, o înnoire.

3. Extraordinarul e atins însă atunci când, după analiza graniţelor dintre psihologic şi social, trece în domeniul al doilea. Un procedeu stilistic, întrebuinţat cu predilecţie şi cu sistem, se impune în primul loc. E acel al explicaţiei prin comparaţii măreţe, oferind numeroase exemple. Politeţea specială a d-nei de Villeparisis e comparată cu un bilanţ şi explicată prin procedeul comercial al contractului de cont curent: ca femeie din lumea mare vedea în toţi oamenii clasei de mijloc viitori nemulţumiţi şi se grăbea să profite de toate ocaziile posibile, pentru a trece în „registrul de conturi al amabilităţii ei cu dânşii” avansul unui sold creditor, astfel ca să poată beneficia în curând – când nu-i va invita la o recepţie – de echilibrul pe care o înscriere debitoare o va găsi cu ajutorul postului precedent, fără a provoca un faliment. Legrandin e comparat cu „un sfânt Sebastian al snobismului”2. D-na de Gallardon doreşte atât de mult ca toată lumea să cunoască legătura ei de rudenie cu familia Guermantes, încât o doare că nu se poate manifesta exterior prin semne vizibile, ca acelea care, aşezate una sub alta, într-o coloană verticală, explică în mozaicurile bizantine cuvintele pe care sfântul de alăturea e presupus că le pronunţă. Conversaţia aceleiaşi d-ne de Gallardon, în care revin des aluziile la rudele ei, e asemuită cu un limbaj cifrat, care, prin analiză şi descoperirea unui termen mult repetat, se trădează singur. în privinţa ei, de asemeni, Proust stabileşte legătura posibilă dintre un gest, o atitudine fizică şi o preocupare socială. Tot spunându-şi că numai din mândrie şi din intransigenţă morală nu-şi vede rudele mai strălucite, dar mai uşuratece, gândul acesta sfârşeşte prin a-i modela corpul, prin a-i da o anumită prestanţă, care, în ochii burghezilor trece drept un semn de mare superioritate şi, în acel al bărbaţilor, ca vestitorul unei feminităţi pasionate. Ducesa de Guermantes, întrebuinţând

Metafora e inspirată de Bnlzac, marele precursor al literaturii sociale d;ir autor pe alocurea fe un provincialism arhaic, vocabularul ei e comparat cu acele feluri de mâncare pe care nu le poţi găsi decât în rare orăşele depărtate, unde fiecare component e adus de la locul lui de obârşie, spre deosebire de al nepotului ei Saint Loup, cititor al lui Baudelaire şi Kant, om al noutăţilor, al oraşului mare şi al mâncărurilor neoriginale. Când se desparte de d-nul de Froberville, care o plictiseşte, autorul explică: „Ascultă, o să fiu nevoită să-mi iau rămas bun de la d-ta, îi spune dânsa, ridicându-se cu un aer de resemnare melancolică şi ca şi cum ar fi pentru dânsa o nenorocire. Sub semnul încântării răspândite de ochii ei albaştri, vocea ei de o dulceaţă muzicală amintea jalea poetică a unei zâne”. După ce-şi bate joc de cineva, d-nul de Cambremer îşi priveşte victima râzând. în acelaşi timp, fiind saşiu, prin efectul, râsului, o bucată de pupilă apare pe întinsul alb al ochiului. Comparaţie: Tot astfel un moment de lumină pune puţin albastru în cerul căptuşit cu nori. Şi: Monoclul apără, ca geamul care acoperă un tablou de valoare, această operaţiune delicată. Toate aceste exemple sunt ale adevăratului Proust, ale celui mai bun.

4. Orice are legătură cu relaţiile sociale, cu conversaţia, cu saloanele, găseşte în Proust un cronicar subtil, neîntrecut. în acest domeniu, nimeni n-ar putea spune că lucrurile lâncezesc. Stilul e vioi, totul e viu, interesant; cuvântul e prea slab, trebuie spus: pasionant. Cât de bine sunt prinse subtilele complimente ale mătuşilor eroului, Flora şi Celline, care, vrând să mulţumească vecinului lor Swann pentru trimiterea unor sticle de vin, se mulţumesc cu aluzii la bunii vecini! Cât de caracteristică e fraza oricărui membru al familiei lui Marcel, răspunzând unui străin mirat că iau masa atât de devreme: Doar e sâmbătă! Ca şi cum oricine ar fi presupus să ştie că sâmbăta ei iau masa cu o oră înainte. în d-na Verdurin e examinată necesitatea unei clici, a unui grup fix pe care te poţi mereu bizui şi care îţi poate oricând satisface imperioasa cerinţă a prezenţei sociale. D-na de Gallardon, de îndată ce o vede pe prinţesa des

Laumes, o întreabă îngrijorată: „Ce mai face bărbatul tău?”, ca şi cum prinţul ar fi grav bolnav. Explicaţie: Deşi rezervată, arde de nerăbdare să adreseze cuvântul prinţesei; pentru a-şi justifica demersul, adoptă însă îngrijorarea, voind să arate că e obligată să facă acest demers impus de circumstanţe. De ce salută Legrandin, când e în tovărăşie înaltă, pe Marcel şi pe tatăl său cu un gest mic? Pentru că, foarte departe de ei, îi vede mărunţi şi-şi proporţionează salutul depărtării şi perspectivei. Şi d-na de Guermantes e înţeleasă atunci când întrebuinţează un limbaj ţărănesc, când afectează simplicitatea, pentru a dovedi o legătură între elementul ruraî şi aristocraţie pe deasupra claselor mijlocii şi culte. Alteori Proust merge atât de departe, încât poate provoca mirarea surâzătoare, deşi e sincer şi e adânc şi nu e departe de adevăr. Astfel (în Mălanges) se opreşte asupra tristeţei sociale a indicativului imperfect, a formei istorice: era o femeie mică… „care ne prezintă viaţa ca ceva totodată trecător şi pasiv, care în momentul chiar în care reface acţiunile noastre le transformă în iluzii, le distruge în trecut”… care e „un izvor nesecat de tristeţi misterioase”.

Pe un astfel de om trebuia să-1 intereseze Saint-Simon. A şi fost aşa, şi conversaţia dintre rudele lui şi Swann într-o seară la Combray, dialogul dintre bunicul lui dornic de a auzi scene saint-simoniene, povestiri sociale impertinente, subtile şi inteligente, şi cumnatele acestuia, indignate de atâta răceală şi aroganţă, nu e probabil decât alternanţa din sufletul autorului, lupta dintre simplicitatea omului bun şi interesul cronicarului atent. După cum în Legrandin, iubitorul naturii, poetul serii liniştite, observatorul culorilor, coexistă arivistul monden, chinuit, vizitator silit şi frământat al salonului marchizei de Villeparisis.

Câteva mari scene din A la recherche du temps perdu cuprind cea mai bună parte din opera de observaţie şi redare a memorialistului unei societăţi. După-amiaza la marchiza de Villeparisis, serata la d-na de Saint-Euverte sunt probabil cele mai bune. De asemeni nu trebuie uitate plimbările clicii Verdurin în

Bois de Boulogne, seara la prinţul de Guermantes, clipele petrecute de Swann cu perechea ducală înainte de balul mascat, când le anunţă apropiata sa moarte, în sfârşit primul dejun al lui Marcel la ducele şi ducesa de Guermantes. în redarea anecdotelor, a conversaţiei, a răspunsurilor celor mai spirituali eroi ai operei – baronul de Charlus şi Oriane de Guermantes – se reduce această parte. Dar câtă bogăţie, cât spirit! Sunt de inspiraţie saint-simoniană explicaţiile pe care le dă d-na de Villeparisis despre purtarea pălăriei în propriul salon, în caz de vizită regească, precum şi informaţiile despre timpul lui Ludovic al XVII-lea. După-amiaza la d-na de Villeparisis oferă multe anecdote, mai ales mirarea lui Bloch când află că farsa ducelui de Guermantes anunţându-se drept Regina Suediei, servitorului care îl vestea mătuşii sale Villeparisis, nu părea deloc extraordinară acesteia din urmă, surprinsă numai de o vizită la care nu se aştepta, căci ştia pe vizitatoare plecată din Paris. Interesantă şi precisă e povestea celor trei doamne în vârstă, care deşi de familie mare fiecare, nu sunt primite în lume. Motivele acestei excluderi nu sunt bine cunoscute, sunt mai mult bănuite, ele datează din epoca depărtată a tinereţii acestor doamne, dar îşi produc efectele cu străşnicie până în timpul acesta. Vineri după masă, fiecare din ele capătă totuşi vizita rudelor ei, nepoate cu nume mari, ducese şi prinţese pe care legăturile de rudenie le obligă să vie măcar din când în când la o mătuşă bătrână. D-na de Villeparisis se făleşte deci cu prezenţa ducesei de Guermantes, prietena ei, cu aceea a prinţesei de Poix. Dar nici d-na de Guermantes nu merge la mătuşa prinţesei de Poix, nici aceasta la d-na de Villeparisis. Faptul deci că una primeşte vizita ducesei de Guermantes, iar alta pe a d-nei de Poix, nu înseamnă nimic; inferioritatea situaţiei lor nu e schimbată; ele rămân mai departe în marginea societăţii.

Spiritul familiei Guermantes îl posedă şi o d-nă de Grouchy născută cu numele precedent. Când soţul ei întârzie la o masă dată de prinţesa de Parma, ea îl primeşte cu cuvintele: „Văd că pentru lucrurile mici chiar, întârzierea e o tradiţie în familia ta” – stabilind cu prezenţă de spirit legătura cu bătălia de la Waterloo. Dar baronul de Charlus e mai reprezentativ. Primind o invitaţie la un „ceai dansant”, îşi explică refuzul prin nedumerirea pe care i-o provoacă această stranie titulatură. Baronul umple pagini întregi cu discursul lui, model de conversaţie, de spirit, de pasaj social. Ceai dansant? se întreabă el. în tinereţea lui, când lumea spunea că e agil şi-i găsea farmec în acest exerciţiu, poate că ar mai fi putut îndrăzni să danseze cu ceaşca în mână. Da acum? Şi de unde ştie ce calitate va avea ceaiul servit în condiţiuni atât de extraordinare? Carta de invitaţie mai cuprindea jos menţiunea: Quatuor ceh. Oricine înţelege că la acel ceai dansant un quatuor ceh se va produce. Dar baronul nu admite că pricepe. Culmea, continuă el, aceste cuvinte lipsite de şir şi stranii, care mi-au întărit hotărârea de a nu mă aventura în astfel de locuri. Altădată baronul primeşte o invitaţie redactată în stilul: D-na X… vă roagă să vă gândiţi la dânsa. Joi la ora 9 seara. Charlus îşi îndeplineşte cu conştiinciozitate datoria. Rămâne seara acasă, îşi pune halatul, se aşează într-un fotoliu bun şi pe la ora 9 începe să se gândească exclusiv la amfitrioana care desigur că aştepta cu atâta nerăbdare sosirea lui.

5. Nimeni la Combray nu presupune că Swann, fiul fostului agent de schimb, e prieten cu prinţul de Wales, cu contele de Paris şi cu Preşedintele Republicii. Generaţiile viitoare vor crede, citimlu i memoriile, că d-na de Villeparisis avea cel mai însemnat milon:il timpului şi primea într-însul lumea cea mai bună. Nu vor avm tic undo şti că o oarecare d-na Leroi ocupa în realităţi! neoimlfl alinaţiici dânsa primea toate celebrităţile şi că d-na de Villnpm M* n-nr fi avut ce căuta în casa ei. Pentru aceleaşi generaţii, (I, l,P«r«ii(lin, nuv şi-a atribuit cu de la sine putere un titlu nobiliar, va fi mlcvflriilul conte de Meseglise. Iar d-na de Villcpiirlitlti, imili « Mtwil «Moul, o simplă d-na Thirion şi deci o falsă marthiil, unu mu? Absent la un loc inferior la o masă, d. de

Charles nu se simte jignit; ce importanţă are asta aici? se mulţumeşte să spună. Şi care e adevărata figură a femeii care când ne apare ca „dama în roz”, când ca soţia nobilului şi săracului conte de Crecy, când ca o cocotă de oarecare lux, când ca proprietara de la Tansonville, a bogatului şi marelui monden Swann, când ca soţia contelui de Forcheville?

Nu putem cunoaşte adevărul despre situaţia socială a oamenilor. Nici nu există una, ci o serie de apariţii, contradictorii poate. Proust a înţeles tristeţea şi realitatea relativităţii sociale.

6. A mai înţeles că prestigiul situaţiilor mondene nu e supus nici unei reguli, că nimic – în afară de gust sau întâmplare – nu poate determina o situaţie, o invitaţie, un rol. Ducesa de Guermantes îşi poate permite să-şi bată joc de vechiul nume de Cambremer, care începe şi sfârşeşte atât de nefericit. Ea poate râde de titlul princiar de lena, care-i reaminteşte un pod. „A fost mai întâi numele unei victorii”, îi spune generalul Froberville, „scoţându-şi monoclul pentru a-1 şterge, ca şi cum şi-ar fi schimbat un pansament” (încă un exemplu de metaforă disproporţionată şi reuşită). Atunci ducesa îşi bate joc de mobilele lor în stil „imperiu” şi sfârşeşte prin a spune că nu poate merge în casa unor oameni necunoscuţi şi aşa mai departe în stil Guermantes. După aceea îl vede pe Swann, pe „micul Charles”, şi nu-şi stăpâneşte bucuria faţă de un om pe care hazardul pur 1-a apropiat de dânsa, iar nu relaţia firească dintre familiile nobile. Când află mai târziu de eventualitatea unei rugăminţi pe care Swann, alp cărui zile erau numărate, avea să i-o facă cu limbă de moarte, ea nici nu vrea să audă de stabilirea unor raporturi de prietenie cu soţia şi fiica lui. De ce i-ar face o mare plăcere tocmai când, murind, nici nu se va mai bucura de societatea lui, rămânându-i în schimb plictiseala a două femei, o văduvă şi o orfană, cărora tatăl şi soţul voieşte să le asigure prietenia ducesei de Guermantes? Ceea ce refuză amicului de peste douăzeci de ani, omului la care ţinea mai mult decât la oricine, o face din capriciu într-o zi cu soare, înainte de o plimbare, în momente de bună dispoziţie, când hotărăşte s-o primească pe Gilberte Swann.

7. Nu numai că Proust nu reduce evenimentele la proporţii neserioase din manie socială, dar are tendinţa să generalizeze, să stabilească teorii. De obicei, după un exemplu sau după o observaţie, urmează o explicaţie cu caracter general. Din salutul şi manierele căpitanului Borodino, sunt trase învăţăminte asupra naturii nobilimii imperiale, administrativă şi politică, spre deosebire de cea veche, elegantă, salonardă şi lipsită de putere afectivă. Astfel, Proust devine un izvor excelent pentru criticii dornici de interpretare literară a unei societăţi, cercetători ai realităţii sociale în opera literară.

8. Toate acestea înseamnă că Proust posedă o acută, o rafinată sensibilitate socială. Despre unul din personajele sale, despre d-nul de Norpois, spune că observă detaliile şi, generalizând, arată că în societate detaliile se observă, totul se remarcă şi ceea ce vrem să ascundem nu scapă privirilor. Astfel şi lui. Expert social, seamănă cu prinţul de Guermentes, acel care se supăra scandalizat când i se dădea la o masă locul la care ar fi avut drept sub Ludovic al XTV-lea. Desigur că merge foarte departe cu pătrunderea, scriitorul care poate reda bucuria bărbierului în al cărui magazin se întâlnesc doi oameni de stare bună şi vorbesc, bucuria de a putea compara frizeria cu un loc în care există şi relaţii sociale, de nu aristocratice. Şi bărbierul surâde. Iată iarăşi un exemplu de explicaţie socială a unui fapt psihologic: veselia, mulţumirea.

Sensibilitatea aceasta i-a permis lui Proust să meargă până acolo unde, mai greu decât pentru oricare alte sentimente, omul consimte să apară cercetătorului şi să se lase înţeles, explicat. Proust o face cum trebuie: fără răutate.

Opera lui Proust şi personajele ei apar strâns legate de

I timp. La largul lui cu această noţiune, el extrage dintr-însa tot ce se poate. Visuri, amintiri, memorie, senzaţii multiple datorate timpului.

9. De ce ne aducem cu uşurinţă aminte lucrurile neînsemnate şi uităm fapte care ne-au preocupat? înzestrat nu numai cu o sensibilitate socială, ci şi cu o sensibilitate parcă mai rafinată în prinderea fenomenelor timpului, Proust arată că, în plină zi, imaginile trecutului se şterg şi dispar. Dar lucrurile mici, izgonite într-un colţ al memoriei, rămân bine conservate, asemenea volumelor rare închise cu îngrijire şi ştampilate în rafturile întunecoase ale Bibliotecii Naţionale, unde pot fi găsite după vreme îndelungată. Cine poate mai bine decât el să redea farmecul caselor vechi, natura sentimentului, melancolic şi intim, al celui căruia mobilele, scaunele, farfuriile, nimicurile, obiceiurile casei şi lumina orelor, îi evocă un trecut pe care alţii nu-1 pot înţelege? Şi tot el e în stare să scrie câteva rânduri perfecte despre cuvintele familiare, despre acele expresii care n-au înţeles decât pentru o anumită familie, sau un anumit grup, care leagă un termen oarecare de cine ştie ce amintire, veselie sau tristeţe a trecutului. După ce îşi intitulează primul volum publicat Plăcerile şi zilele, accentuând elementul periodic al timpului în viaţă, mai dă în La prisonniere câteva pagini excelente despre lene şi despre zile, despre dorinţa de a începe o dată cu o zi nouă, un lucru nou, şi despre obiceiul care, mai puternic, ne impune continuarea a ceea ce fusese până atunci. Dacă timpul e dureros, nici obişnuinţa nu e un remediu suficient. Căci dându-şi seama – cum face autorul în prima zi pe care o petrece la hotelul din Balbec – că obiceiul mă va lega de oameni şi de lucruri altele decât cei şi cele care-mi sunt atât de necesare azi, văd că aceasta înseamnă moartea mea, a celui de acum, urmată, e drept, de o imediată înviere, dar şi de completa mea schimbare, de înlocuirea mea cu un altul, cu prietenii, cu rudele şi cu necesităţile lui de mâine; înţelegând aceasta, eu cel de astăzi, sufăr teama morţii cu atât mai mult cu cât pot vedea ziua când, devenind un altul, voi avea cea mai deplină indiferenţă pentru prezentul de acum. Obiceiul, moartea şi schimbarea alcătuiesc unul din cele mai puternice pasaje despre timp din A l'ombre des jeunes filles en fleurs şi din toată opera.

10. Pentru a gusta pe deplin farmecul călătoriei, considerată ca deplasarea dintre un loc înzestrat cu un nume şi altul cu numele lui, pentru a preciza cât mai bine depărtarea, Proust ne sfătuieşte să nu luăm automobilul care ne-ar permite să coborâm oriunde în drum şi deci să desfiinţăm prin popasuri plăcerea sosirii unice şi adevărate, ci trenul, trecând prin locuri speciale, gări, „care nu fac parte propriu-zis din oraş, ci conţin esenţa personalităţii lor, precum pe un placard semnalizator îi poartă numele”, fără a rupe depărtarea în spaţiu şi timp. Când vorbeşte la telefon de la Donci&es unde se află în excursie, cu bunica lui rămasă la Paris, Marcel auzind vocea ei, şi numai vocea izolată, simte nevoia să-şi revadă bunica, să-i spună cât de mult o iubeşte, ei care la telefon îl îndeamnă să mai rămână şi să nU se înapoieze, căci i se părea că tot astfel va fi după moartea ei. Legătura telefonică se întrerupe şi el repetă degrabă: „Bunico, bunico, asemeni lui Orfeu care rămas singur repetă numele moartei”, tulburat de separaţia în spaţiu ca de una în timp.

Sfârşitul volumului al II-lea din Du cote de diez Swann, evocând în cursul unei plimbări de toamnă Parisul de altădată, plimbările din Bois şi de la Champs Elysees, aşa cum apăruseră eroului pe vremuri, reuşeşte printr-un număr de pagini perfecte să producă atmosfera necesară pentru a aprecia cum se cuvine ultimele rânduri, afirmaţia că spaţiul, nu numai timpul, e trecător. Spaţiul, cu locurile lui, nu e decât o parte în impresiile noastre de atunci, din timpul petrecut acolo, iar „Amintirea unei anumite imagini nu e decât regretul unui anumit moment; şi casele, drumurile, bulevardele sunt trecătoare, vai, întocmai ca şi anii”.

Din elementele enumerate mai sus rezultă adevărata valoare a operei lui Proust. Admiratorii care n-au fost de folos gloriei sale au căutat să-1 prezinte sub diferite aspecte reducându-se în esenţă la consacrarea ca autor modern, cuvânt surprinzând o întreagă mentalitate, dorinţa de a face dintr-însul şeful unei şcoli şi scriitorul unei ambianţe anumite.

11. Falşii admiratori, aceiaşi care văd în Proust mai ales un psiholog, uită că acesta exclude modernismul. Căci dacă e psiholog, e romancier ale veacului al XlX-lea sau analist clasic şi abstract al veacului al XVII-lea. Atunci? Să fie vorba de o psihologie modernă? Probabil că prin aceasta ei înţeleg tot ce e confuz şi prost într-o operă altminteri atât de strălucită. Sau -ceea ce e mai puţin greşit – afectaţiunile nervoase, subtile şi demne de interes poate, dar care nu ridică, ele, opera. Mai degrabă e modern ca admirator extaziat al romantismului feudal, ca teoretician iraţionalist al mitologiei nobiliare, aşa cum e în prima parte a operei, ca un fel de Tonio Kroger, prieten al lui Saint-Loup, în care admiră trăsăturile generale ale unei speţe şi corporalul. Seilliere, care e nobil el însuţi, nu ezită să critice cu asprime această repetire a unei filosofii cu gust dubios. în acelaşi timp – şi nu e de mirare – autorul se arată oarecum socialist, întrebându-se în privinţa restaurantului de la Rivebelle cât va mai dura zidul despărţirilor dintre cei de afară şi cei dinăuntru, rezumat, după dânsul, al întregii construcţii sociale. Cu asemenea idei putea desigur plăcea amatorilor de contradicţii şi extazuri. Dar în faza a doua renunţă la aceste atitudini pentru a rămâne numai3 la o descriere socială foarte atentă. Şi chiar dacă în prima perioadă, care a plăcut celor de familie proastă, creaţia e bine realizată din punct de vedere artistic şi exactă din punct de vedere ştiinţific, adevărat fiind că înainte de indiferenţă a fost critica, şi înaintea ei, încântarea.

12. Un argument serios (la prima vedere) au găsit susţinătorii tezei modernismului lui Proust, în compararea

        ^ Afirmaţia e valabilă întrucât nu ia în considerare altă catastrofă:filosofia de la sfârşitul operei, tolstoiano-imoralistă.

romanelor lui cu filosofia lui Bergson. Timpul, care joacă un rol aşa mare în primele, e, ca durată, fundamentul sistemului bergsonian. Nimic mai simplu şi nimic mai fals.

În filosofia mobilităţii, timpul e preamărit, pus la locul de frunte cu plăcere şi din principiu. Bergsonismul nu e numai filosofia timpului, e şi glorificarea lui şi a schimbării, a dinamismului. Altul e sensul operei lui Proust. Timpul, realitatea incontestabilă, e izvorul tristeţii. Proust urăşte timpul şi afirmă dorinţa unei statici pure. Da, personajele sale apar fragmentar, treptat, proiectate în timp, cum spune Ramon Fernandez, nu dintr-odată rezumate de autor pentru cititor, ci aşa chiar cum le cunoaştem în viaţă, cum învăţăm să le cunoaştem, parţial, incomplet, contradictoriu. Dar tocmai de aceea timpul ne întristează. Şi când atinge Marcel fericirea? Când e în afara timpului. De câte ori, în decursul operei, se repetă o curioasă senzaţie, scurtă, o impresie de repetare a unei scene trăită în prealabil, o bruscă trecere într-un element extratemporal. Când moaie prăjitura numită madeleine în ceai, când face plimbarea la Martinville, mai apoi când vede cei trei copaci din apropierea de Balbec din trăsătura în care se află cu bunica şi cu d-na de Villeparisis, eroul are această puternică şi delicioasă senzaţie. Iar la sfârşitul operei, în Le temps retrouve, concluzie şi sistematizare a întregului, într-o aceeaşi după masă la recepţia prinţesei de Guermantes în matineu, de trei ori şi la intervale scurte (călcând pe un caldarâm inegal, auzind o lingură lovită de o farfurie, ştergându-şi gura cu un şerveţel) ea se repetă. Şi atunci, Marcel o înţelege. Bucuria nu e rezultată dintr-altceva decât din impresia repetării unui fapt mai vechi, acelaşi zgomot, acelaşi gest, 1-a mai făcut sau 1-a mai auzit şi altă dată parcă. Trecutul se uneşte cu prezentul; grija viitorului dispare şi câteva clipe e în afara timpului. E fericit.

Glorificare a lipsei timpului, preamărire a veşniciei, ge poate ceva mai anti-bergsonian, afirmare literară mai fidelă clasicei „metafizice a staticului”?4

13. Simplul fapt al contemporaneităţii sau succesul literar atins în aceeaşi perioadă au format probabil prima legătură între numele lui Gide şi acel al lui Proust. Mai mult, simpatizanţii modernismului i-au apropiat în neprecisele lor dorinţi unificatoare. Acum, puncte comune există şi contestarea lor ar fi inutilă. Dar trebuie afirmată deosebirea şi accentuată superioritatea unuia asupra altuia. Un scriitor fecund dar inegal, muncitor dar neinspirat, interesant dar nesănătos, ca Andre Gide, rămâne în opera lui inferior lui Proust, prin aceea că n-a reuşit să descrie o societate. Căci ce fel de societate e – în opera unui scriitor care nu ne-a dat caractere, ci povestiri – aceea ai cărei reprezentanţi se numesc Me'nalque, Porthos, Nathanae'I, Passavant sau Lafcadio Wiluiki? Cu câtă îngrijire stabileşte în schimb Proust numele personajelor sale. Câtă observaţie dovedeşte pasajul despre numele de familie al Albertinei, Simonet scris cu un n, spre deosebire de cealaltă ortografie, de care membrii acestei familii se feresc ca de cea mai regretabilă confuzie socială. Inegalul Gide n-a realizat o operă definitivă. E semnificativ că n-a scris decât un roman (şi acela compus ca un eseu). Pe când Proust a putut să descrie o societate, în sensul precis al definiţiei romanului, sens vulgar poate, dar clasic, interesant şi greu.

14. Muzicanţii care fac literatură, vizitatorii sălilor de concerte care ştiu că a descris o sonată, operă a unui compozitor modern despre al cărui nume circulă câteva versuri, duzinile de amatori de artă, anglo-saxonii dornici de a imita geniul francez şi toţi acei care vor să susţină necesitatea teoretică a greşelilor unei lucrări nerevăzute în întregime din cauza unei morţi premature,

4 V. Julien Benda: Sur le succes du bergsonisme (Mercure de France), p. 174-176.

a inadvertenţelor, repetărilor, contrazicerilor, adaosurilor, a >' părţilor de abia schiţate (şi publicate astfel de editorii unor: volume postume) şi a tuturor lipsurilor datorate unei metode de lucru speciale, adunării într-un singur tot a felurite elemente (: disparate, ba chiar şi articole diferite, mai vechi, mai noi,; publicate sau nu, au scos în evidenţă partea proastă a operei lui, proust. Ea se numeşte: partea muzicală, netransformată literar, discursurile despre pictură (care au transportat pe cunoscătorii Italiei de la Paris), nesfârşitele cronici teatrale Gocul Bermei), cu un cuvânt partea estetică, probabil pentru că răspunde închipuirii pe care şi-o fac despre estetică în romane cei care nu citesc pasajele de care e vorba, dar le declară, cu hotărâre, supreme. Se mai numesc literatură proastă digresiunile despre tot felul de servitori, nenumăraţi, cu privire la care sunt făcute observaţii ce şi-ar găsi cu uşurinţă locul în altă parte a lucrării.

15. Dar „partea estetică” se prezintă şi sub formă teoretică, la unii interpreţi şi chiar în cursul operei însăşi. ^

După ce stabileşte plăcerea părăsirii timpului, Proust se j^ crede obligat să construiască o mistică spiritualistă cu tendinţe, estetice şi ostile logicei. Prin aceasta strică unei afirmaţiuni ^ altminteri exacte şi conforme în totul filosofiei celei mai bune.;:'„ Prin aceasta ajunge în labirintul curentelor vitaliste şi multor K altora, unde opera n-are nimic de câştigat. Nemulţumit cu atâta, el ia un ton profetic pentru a dovedi inutilitatea vieţii şi a proclama, tot sub formă de exaltare estetică, măreţia rolului artistului înţeles ca un produs al intuiţiei. în sfârşit, filosofia proastă apare fără ezitare şi pe faţă, în chipul cel mai trist, în penultimele volume. Un gust ieftin, cu excalmaţii: a! viaţa şi a! mizeria, şi un amestec de produs teatral de scenă înaintată şi de gravitate genială, ajunge la o transă în faţa „sketch”-urilor, a baletelor ruse, a imoralismului cu tendinţe căruia nu-i lipseşte proclamaţia superiorităţii dragostei adultere asupra căsătoriei. Seillicre a avut curajul să remarce în cartea sa aceste pasaje şi să ^ le condamne cum trebuie: fără discuţie şi fără multă „filosofie”.

        ' 16. Acelaşi Proust vorbeşte de superioritatea morală a clasei din care făcea parte şi care privea cu dispreţ egal cercurile prea înalte sau păturile inferioare. După extravaganţe, face elogiul moralei. Acelaşi realizează o operă literară independentă de divagaţiile estetice sau de pasajele slabe. Precizarea elementelor valoroase, originale şi interesante ale operei sale nu are nimic de a face cu aprobarea unor teorii filosofice (inadmisibile şi de prost gust) pe care unii comentatori, inspiraţi de un vag bergsonism, vor să le proslăvească dupăce le-au găsit, pe alocurea, în volumele lui. Comparându-1 cu Balzac, scriitorul Henri Duvernois5 îl consideră ca un istoric al unei societăţi, pe baza definiţiunii marelui roman ca: istoria oamenilor de care nu se ocupă Istoria. Dar din Proust nu rămâne un snobism imbecil (inexistent la dânsul), ci o operă cât se poate de serioasă şi de puternică, de exactă şi de fermecătoare. Operă absolut nouă când examinează nu numai societatea, ci şi graniţele dintre clasele sociale. Operă care se depăşeşte când, renunţând la faza oarecum forţată a visărilor medievale, devine amintirile unui copil de familie bună, inteligent, cult, tăios şi sensibil. Când nu e numai un document social, ci şi o metodă valabilă pentru descrierea oricărui mediu. Când e formidabilă realizare artistică.

Opera socială îşi datoreşte valoarea interesului, curiozităţii cu care autorul a examinat societatea, rezultat nu al snobismului, ci al unui adevărat simţ social, izvor de încântare şi amărăciune. Personajele cele mai vii sunt produse ale lui. Bunicul deci, iar nu bunica, prezentată psihologic şi nervos. Ski sau Cottard, nu Elister (ghiveci de pictură modernă) sau Bergotte, a cărui moarte, după apariţii şterse şi ploioase, e un model de banalitate artificială. Charlus, expertul conversaţiilor, nu Saint-Loup cu micile lui răzvrătiri amoroase (Rachelle) sau dorinţi filosofice. Rămâne şi Bloch, cel din primul volum mai ales, care făcea pe nebunul şi ţinea discursuri împotriva umbrelei şi a ceasului, reabilitând opiumul şi alte ingrediente orientale, care vorbea în

5 î, In Hommage ă Marcel Proust.

familie în stil greco-latin, – pe care autorul nu-1 aprobă, ci-1 prezintă cu multă ironie şi iscusinţă. Ducele Basin şi ducesa Oriane de Guermantes şi Gilberte (nu Albertine!), ambasadorul de Norpois, rece şi distant, pe care nici autorul nu-1 dezleagă, prinţul de Guermantes maniacul, izvor nesecat de anecdote sociale, d-na şi d-1 Verdurin urmează, fără a o completa, pe lista bogată a unor personaje pe care cititorul nu le va uita, rămânându-i întrebarea dacă întâlnirea damei în roz sub aspectul d-nei Swann sau al lui Legradin tocmai în momentul accidentului bunicii sau a altora în clipe fără nici o legătură cu imaginaţia dintâi pe care am avut-o despre dânşii, constituie realitatea vieţii sau tocmai tehnica, partea artificială inerentă oricărei opere literare.

Dacă analiza psihologică e redusă la rolul ei, dacă observaţiile despre timp sunt puse la iveală cum trebuie, dacă se acordă părţii sociale toată atenţia ce merită, dacă încetează credinţa despre o operă ce ar fi lâncedă – simplă repetare a unei plăci de gramofon – şi care în adevăr are atâta acţiune, atâtea personaje, atâta viaţă, dacă se înlătură cu hotărâre „filosofia” inferioară, se reabilitează opera lui Proust. Se stabileşte coerenţa, claritatea unei opere a cărei citire nu e o operaţie magică, nici o suferinţă răbdătoare, ci o plăcere intelectuală de cea mai înaltă calitate, accesibilă oricui citeşte atunci când vrea să cunoască un autor, chiar volumele lui şi nu caută să afle cum e Proust din auzite, prin intuiţie, în societate sau din volume de corespondenţă. (Deziluzie că e un simplu roman, că aparţine unui gen în care s-a mai scris? Satisfacţia că n-a părăsit terenul moderaţiunii normale, fără de care nu se poate.) Mai cu seamă se lasă drum liber concluziei că el a înţeles şi a descris ca nimeni altul, tot ceea ce grav, ridicol, confuz sau minunat, are legătură cu simţul social.