Proust şi Freud

Aproape că nu există critic, vorbind de Proust, care să nu se simtă obligat să stabilească analogia cu Freud, care să nu decidă că Proust a justificat inconştientul şi că, de la el, începând, literatura nu mai are ce face cu stările sufleteşti conştiente.

Mai întâi că cei ce vorbesc astfel dovedesc că nu-1 cunosc pe Freud cel adevărat, ci numai acel pseudo-freudism, destul de răspândit, care confundă ştiinţa cu vulgarizarea. Făcând deci toate rezervele asupra conţinutului autentic al lucrărilor lui Freud, asupra sensului metodei psihanalitice, putem afirma – în al doilea rând – că Proust n-a făcut apologia inconştientului. Existenţa inconştientului nu mai era contestată la data când scria Proust. Ştie că există, se ocupă de el, dar nu-1 ridică în slavă şi nici măcar nu scrie mult despre el. Câteva vise, câteva amintiri difuze, ceva despre mecanismul memoriei, despre relaţiile dintre obişnuinţă şi moarte. Marea teorie a fericirii în afara timpului are legătură cu viaţa viitoare, cu împăcarea totală şi definitivă, cu metafizica: mistica, deci, nu derivă nici pe departe din psihanaliză sau din subiectele în general tratate de Freud şi discipolii lui.

Punerea în relaţie a lui Proust cu Freud provine adeseori din cauza unei similitudini pur verbale; se spune că unul face psiho-analiză, că celălalt e un maestru al analizei, că prin urmare amândoi lucrează cam pe acelaşi tărâm. Poate vorbi astfel numai cine se mulţumeşte să constate că Proust analizează fără a se întreba ce analizează: Or, Proust nu face decât foarte puţină „introspecţiune”; el se analizează şi analizează pe ceilalţi din punct de vedere social. Examenul psihologic e sumar, e banal. Marcel nu diferă cât priveşte structura mintală şi sufletească, de ceilalţi oameni. Eroii cărţii, la fel, prezintă o înfăţişare psihologică din cele mai clare. Ba, cu cât situaţia lor e mai delicată şi cu cât sentimentele lor sunt mai puţin comune, cu atât autorul explică mai luminos.

În afară de opera lui medicală propriu-zisă, Freud a mai dat o psiho-patologie a vieţii zilnice, a scris despre lapsusuri, cuvinte care revin des în vocabularul unui individ, scăpări din vedere care au semnificaţia lor. Cu această parte (secundară, dar atrăgătoare) a edificiului freudian, poate fi asemuită povestea lui Proust. Nu e şi ea decât o analiză psihologică a vieţii zilnice sociale şi mondene. Termenul patologic l-am lăsat dinadins la o parte, cu atât mai mult cu cât şi în titlul volumului lui Freud e pus mai mult de formă, ca să impresioneze. E, de altfel, foarte puţin probabil ca Proust să-1 fi cetit pe Freud (o spune un bun cunoscător al chestiunii, Georges Gabory).