Personalitatea lui Andre Gide

Se înşeală cei ce cred despre Gide, autorul lor preferat, că e un tânăr boem, un proletar inspirat sau un revoltat, un deznădăjduit poetic Ce deziluzie! Născut în 1869, astăzi deci un bătrân de mai bine de şaptezeci de ani, Gide, un venerabil domn cu ochelari şi figură de intelectual distins, e un mare burghez francez. Dintr-o familie de magistraţi şi de înalţi funcţionari, de proprietari sau de moşieri avuţi, e nepot de preşedinte de tribunal, e fiu de profesor universitar. Nici măcar mângâierea de a fi avut ca tată pe titularul unei catedre de drept internaţional sau de economie politică, materii la modă, un pot avea cetitorii lui entuziaşti. Paul Gide a predat dreptul roman, disciplină severă, şi a fost poreclit virprobus. Se căsătorise cu o fată bogată, Juliette Rondeaux, din Rouen, oraş înstărit, oraş auster al cărui primar fusese străbunicul contemporanului nostru. Un alt strămoş amiral, un unchi profesor şi el, un văr preot, vacanţe petrecute când printre rudele tatălui la Uzes, când la bunica maternă în Normandia, întregesc tabloul acesta familial, aproape patriarhal. Schiţarea lui n-a fost inutilă, e condiţia înţelegerii situaţiei literare a celui ce e nu numai un scriitor înaintat, ci şi castelanul de la Cuverville, gentilom rural, fermier model decorat cu o medalie de clasa I de către Societatea Agricultorilor din Normandia.

Numai ţinând minte aceste lucruri ne putem explica faptul că şi-a putut permite să publice Corydon. Cum a putut-o face fără să-şi compromită situaţia? Şi, mergând mai departe, cum s-a impus autorul volumului Corydon, acest teoretician al scandalului, acest romancier inexistent? Succesul romancierului, independent de calitate, e uşor, ca şi al poetului: marele public se lasă cucerit, e sensibil. Dar ce poate nădăjdui un estet, un moralist, un eseist? Gloria lui Gide e legată de câteva mari calităţi, pe care admiratorii lui nu le iau în seamă, singure reale în fapt, foarte importante în ochii societăţii franceze. Cei mai mulţi îl apreciază pentru că s-a declarat revoluţionar, pentru că a spus că trebuie să scriem fără artă şi să fim sinceri. Dar Gide, acest disponibil, acest reformator, apostol al sărăciei, acest îndrăzneţ luptător, duşman al familiei, acest adversar al artisticului, al intelectului şi al culturii, acest izolat: a) E fiul unic al unor oameni bogaţi, de foarte bună familie, de origine provincială. Iată prima însuşire: familia; b) E mare bogătaş, atât prin moştenire, cât şi prin abilitatea cu care a ştiut să-şi administreze şi să-şi sporească avutul. Bun om de afaceri, a fost atât întemeietorul cât şi comanditarul şi principalul părtaş al periodicului Nouvelle revue francaise, al editurii cu acelaşi nume – două excelente întreprinderi până la recenta lor compromitere şi dispariţie, din pricina colaboraţionismului. Gide şi-a prezentat întotdeauna volumele într-o atmosferă de mister, în ediţii rare. Exemplarele numerotate variat, rezervate unor clici mai întâi, apoi puse pe piaţă, cu o întârziere care nu poate decât să mărească curiozitatea generală, tirajele secrete şi alte procedee de acest fel aduc fără îndoială foloase. Rămâne de văzut dacă se împacă demnitatea unui autor dezinteresat cu ele. Souday, recunoscând»: că „literatura d-lui Andre Gide e cu totul esoterică, cu totul or literatură de cenaclu”, nu se pronunţă. Dar nu e greu de ghiciţi în ce sens ar face-o. De altfel, aşa a fost într-una; nepăsătorul,! visătorul Gide şi-a îngrijit reclama.

Dar n-a rămas mânuitor de bani. Sub cuvântul că nu ţine la bunuri materiale şi că n-are sentimentul proprietăţii, Gide şi-a. pus biblioteca la licitaţie. Exemplare dăruite de autori, din care mulţi s-au jertfit pentru a-i oferi o tipăritură de lux, bucăţi însoţite de dedicaţii au fost vândute pe un preţ bun. Dacă nu ţinea la cărţi, de ce nu le-a restituit? O seamă de poeţi, de scriitori săraci ar fi avut, prin redobândirea acestor volume căutate de bibliofili, un; ajutor însemnat. Sau, de ce nu le-a dăruit (unei biblioteci publice)? Idealistul, cu nevinovăţie, le-a pus la mezat. De data aceasta Gide apare în adevărata lui lumină. Negustor priceput? Nu, cămătar normand1.

A doua dintre însuşirile de care vorbim e deci averea; c) E un mare muncitor. Apologet al inspiraţiei, teoretician al dispreţului pentru artă, Gide, care n-are talent (căci talentul romancierului nu e decât posibilitatea de a trăi viaţa personajelor sale, multiple – şi lucrul acesta nu-1 poate), a izbutit să fie numărat printre cei mai fecunzi scriitori, să producă opere bine închegate, fără cea mai mică greşeală de tehnică, interesante prin munca pe care o trădează, prin erudiţia artistică de care dau dovadă. Pentru Les faux monnayeurs a cetit pe toţi romancierii, a lucrat ani de zile. Les faux monnayeurs nu alcătuiesc un adevărat roman, dar cât e de muncită cartea! de ce om cult e scrisă! Antiintelectualistul acesta a dat cea mai celebră dintre cărţi, romanul-intelectual. Exemplul lui Gide dovedeşte că silinţa, serioasă, aprigă, aproape că întrece talentul. Vorbind de Flaubert, Gide îl numeşte şcolar, arată că n-are geniu, ci răbdare; nu har, ci efort laborios; alţii se joacă, el suflă din greu, îi ajunge. Ar fi putut vorbi la persoana întâi.

Şi astfel al treilea element al personalităţii inovatorului „cărţii neartistice”: muncad) în sfârşit, e un om cult, foarte citit. A citit cei mai buni autori, i-a citit şi i-a recitit, citează într-una, cu uşurinţă, citează dovedind cea mai atentă lectură. Devine chiar greoi, articolele şi studiile lui sunt pline cu vârf, îndesate cu referinţe. Gide e şi un stilist de seamă, cunoaşte limba franceză ca puţini alţii. Clasicismul literar stă la baza desăvârşirii lui formale; nu e decât totuna cu cea din urmă calitate a structurii lui sociale şi spirituale: cultura.

Acesta e Gide, nu acela pe care-1 cred naivii. Educaţia pe

Şi eroul lui, Michel, pretinde că n-are simţul proprietăţii, dar îl vedem foarte preocupat de veniturile moşiei lui, de preţuri, de vânzări.

care a primit-o, pe care şi-a dat-o, eminenta lui situaţie economică şi socială, cunoscutele lui însuşiri culturale îl pun pe deasupra reacţiunii pe care ar fi putut-o dezlănţui Corydon, îl feresc de uitarea în care ar fi putut rămâne un atât de puţin atrăgător eseist.

Gide e împotriva familiei2, dar admite, cu cinism, că sentimentele şi părerile lui nu provin din resentimente personale. A fost ocrotit: „Şi aici am fost privilegiat. N-am de ce să mă plâng de familia mea; dimpotrivă”3. Aşa e. Olivier Molinier, făcând descripţia unchiului său Edouard, spune: „Nu seamănă deloc cu restul familiei mele; e un om foarte bine”. La Gide e tocmai contrariul, e reuşit întrucât seamănă cu familia lui. Adeseori se face comparaţia şi paralela Gide-Wilde. Deosebirea e că Wilde, un artist parvenit, a stat în închisoare, pe când Gide se bucură de consideraţiunea cuvenită. în Anglia, Gide ar fi fost din aceeaşi lume cu marchizul de Queensbury. Wilde, bietul de el, a fost cu adevărat un exaltat sincer: se pretindea rafinat, îi lipseau cele mai elementare noţiuni de tactică. Gide, căruia nu-i pasă de lume, a amânat publicarea lui Corydon timp de nouă ani. în 1911 a tipărit opt exemplare pe care le-a ţinut în sertar. De abia în 1920 destinderea de după război a moravurilor i-a dat curajul de a răspândi o nouă ediţie. Prejudecăţile slăbiseră, nu-i mai era teamă de scandal. îi plăcea, spune Lytton Strachey despre cardinalul Manning, îi plăcea să sară obstacole, dar prefera să ştie că de cealaltă parte se află o saltea., Departe de a evoca numele unui Wilde, unui Verlaine, al unui alt romantic dezmăţat, Gide reaminteşte cu putere pe Barres. Au polemizat; discipolii îor sunt în tabere adverse, dar seamănă mai mult decât se deosebesc. Revoluţionarii invocă pe unul, reacţionarii pe altul; dar când e vorba ca anarhia sau forţa,

2 „Familiilor, vă urăsc!”,„ţ

3 N. R. F., 1 martie 1936, p. 331.

grupul sau individul să predomine, unii şi alţii se referă pe rând la fiecare. O identitate adâncă apare astfel între ei; pentru cine ştie să vadă, e din ce în ce mai clar că Gide e foarte aproape de Barres.

Massis face elogiul lui Barres ţi face rechizitoriul lui Gide. Dar adeseori e silit să se oprească, să evidenţieze trăsături comune. Alteori, fără de voie, permite celui care-1 urmăreşte cu atenţie să stabilească legătura. Cum ar putea Massis să nu observe că aceeaşi teologie panteistă stă la baza ambelor opere? William Blake – care voia Căsătoria Cerului cu Infernul – a inspirat atât pe Gide, care cere armonizarea binelui cu răul, cât şi pe Barres a cărui religie e unirea catolicismului cu pământul, cu obiectele concrete, cu păgânismul4. Gide e mai atras de Bergson, Barres e alături de Renan; Gide are mistica anticonformistului, Barres o are pe a conformismului; dar, fie pentru unul, fie pentru celălalt, ce are importanţă? Părerile, concepţiunile? Câtuşi de puţin. „Ideile, ideile!” Mai presus de toate însă ce există? Setea. Acesta e Barres. Oare Gide spune altceva? „Importanţa să fie în privirea ta, să nu stea în lucrul privit”, „Nathanael, te voi învăţa ce e zelul „fierbinte”, „A făptui fără a judeca…” Aceste învăţăminte şi altele arată că şi pentru celălalt doctrinar al Pământului are însemnătate numai intensitatea (elanul zice Barres, dragostea zice Gide). Pe cât de puţin crede Gide în inteligenţă. Pe atât de puţin crede şi Barres în ea. Nesocotesc, urăsc raţiunea deopotrivă. îi interesează cu exclusivitate eul lor, inima lor sinceră. Cu aceeaşi grabă vor să cedeze amândoi dorinţelor lor, să pună acţiunea deasupra gândirii, să înceteze de a fi cuminţi. Disponibil e şi Barres, neliniţtit între tendinţe; şi pe el îl încântă diversitatea şi spontaneitatea vieţii. Gide nu crede într-un singur Adevăr. Dar Barres? Nici el, vede numai adevăruri locale, sensibilităţi diferite. Aceeaşi credinţă oarbă în intuiţie, în puterile ei, aceeaşi

        * E mai ales teza romanului La Colline inspiree, V. Henri Massis, Jugements, I, p. 248.

divinizare a vieţii biologice, acelaşi cult al iraţionalului, al subconştientului, acelaşi pragmatism elementar, acelaşi naturism, aceeaşi pornire către relativizare. Nici emblemele nu diferă: Pământul sau Hrana pământească.

Aceeaşi concepţie şi păreri politice diferite au mai avut doi cunoscuţi scriitori ai veacului trecut şi ai începutului acestuia. Anatole France şi Jules Lemaâtre; cu aceeaşi inspiraţie în condiţiuni analoage, au ajuns unul la socialism, celălalt la acţiunea regalistă. Esenţialul comparaţiei nu stă în repetarea similitudinii (excepţională totuşi), cât în constatarea că precum altădată France, acum şi Gide e în realitate foarte puţin un revoluţionar autentic, Gide e vecin bun cu regionalistul Barres; France şi Lemaâtre împărtăşeau aceleaşi idei. Unde e aparenţa? în privinţa lui France nu mai încape îndoială. Fusese ridicat în slavă de societatea republicană, dar cine o criticase, cine o batjocorise mai mult decât el? Istoria contemporană e cea mai acerbă critică a ei. Mai înainte Renan făcuse acelaşi lucru; dispreţuise, refuzase, fusese venerat5 France s-a declarat om de stânga; dar, – susţine un alt scriitor contemporan lui, – n-a fost un scriitor de stânga. Are talent, are vervă când expune idei contrare partidului său. Politician socialist? Cât valorează activitatea depusă pentru socialism? Sau ce preţuiesc discursurile sale politice? Rămâne însă opera lui poetică, opera lui în proză, care sunt ale unui acerb reacţionar. Revoluţionarii nu vor găsi nici un argument valabil în scrierile lui, nu vor putea cita nici o frază de seamă; ceilalţi n-au decât să-i răsfoiască volumele pentru a da peste cele mai elocvente formule. Barres îl descrie: un bonapartist care a sfârţit rău. Poate că ar fi mai exact: un partizan al generalului Boulanger. Nu aceasta importă. Oricum, rămâne că France a fost un pseudo-democrat, un fals revoluţionar.

Cazul lui Gide nu e acelaşi? Pentru France, a cărui origine socială a fost din cele mai modeste, saloanele, lumea, gloria

5 AndrŁ Bellesort, Les intelectuels et l'avenement de h troisieme republique. Gasset, 1931, p. 234.

mondenă exercitau o atracţie, căreia cu greu îi putea rezista. Averea, manierele, titlurile, relaţiile îi lipseau. Spera ca politica să-1 ridice deasupra mondenilor spre care îl împingea snobismul6.; Probabil că în sufletul lui se ştia superiorul lor, dar ce folos. La Gide calea luată de snobism e alta, rezultatul e acelaşi. Gide n-are nevoie să pătrundă în lume, să se impună. îl atrage în schimb gloria poziţiilor culturale şi politice temerare. Micul ziarist, sărac necunoscut, sau marele proprietar, sigur de el, adoptă atitudini diferite de tendinţele lor adânci. Motivele sunt altele dar snobismul, ale cărui forme sunt atât de variate, unifică, neînduplecat, aspectele finale.

Vreme îndelungată i s-a spus lui Gide: un Barres protestant. Souday admite că, în definitiv, Gide care a luptat împotriva lui Barres e de acord cu el asupra esenţialului7. Seilliere aseamănă elogiul acţiunii de către Gide, apologia călătoriei, a vieţii aventuroase, cu eroismul lui Barres. Mai mult, actul gratuit, care joacă un rol atât de mare în sistemul lui Gide, i se pare numai o transpunere a actului făptuit de omul liber al lui Barres8'. (Uneori şi Gide numeşte acţiunea gratuită, acţiune liberă. Actul liber e propus de unul, omul liber e idealul celuilalt, la amândoi această libertate se confundă cu gratuitatea.) Cât despre Bernard, eroul unicului roman al lui Gide, Seilliere scrie că nu e decât un tânăr adept al lui Gide, care devine la sfârşit barresian. Ar fi putut face şi alţii această observaţie simplă. De ce n-au vrut s-o facă? într-adevăr, Bernard pleacă de acasă cu ideile lui Nathanael şi se înapoiază vorbind ca un personaj al celui mai curat Barres.

6 V. Charles Braibant, Le secret d'Anatole France. Denoel et Steele, 1935, p. 325 şi urm. Sub titlul: Vălul de aur şi de argint.

        ' Paul Souday, Andr6 Gide, Kra, 1927, p. 72.

Ernest Seilliere, Andr& Gide moraliste, lucrare dactilografică, p. 55. Aduc pe această cale viile mele mulţumiri d-lui Seilliere pentru cinstea ce mi-a făcut dându-mi posibilitatea să cunosc opera sa inedită.

Mai e ceva comun între Barres şi Gide. Influenţa pe care au căutat-o amândoi cu îndărătnicie, influenţa asupra tineretului. Malraux e acela care a constatat această legătură, care nu e de fapt cea din urmă.

De mai multe ori, în decursul operei lui, Gide îşi uită masca şi apare sub aspectele lui de francez echilibrat, de clasicist. Aceasta se întâmplă îndeobşte acolo unde nu e creator, ci critic. Cronicarul literar întrece pe cei mai celebri reprezentanţi ai genului. Bunăoară, nu e Gide acela care în câteva pagini defineşte cu atâta densitate, atât de bine, clasicismul? Banalitatea voită, supremaţia inteligenţei asupra instinctului, modestia, rezerva, „calitatea cea mai delicioasă”, pudoarea care împiedică pe artist să-şi dea drumul, care îl reţine, îl sileşte să apară mai puţin emoţionat decât e în realitate, care deci ajunge la acest rezultat că, spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu autorii romantici, aici gândul şi emoţia depăşesc expresia verbală, care-1 aşează pe clasic dincolo de cuvintele sale – iată trăsăturile esenţiale pe care i le găseşte Gide9, pe care i le desprinde cu plăcere, cu o admiraţie aprobativă.

În calitate de critic, se preface în acuzator al sincerităţii. „Ipocrizia”, proclamă el, „e una din condiţiile artei”. Exact, dar cine ar crede că această înţeleaptă maximă e a lui Gide? Mai precis, mai bine, conturată: „O curioasă greşeală a zilei de azi predică mai presus de orice, în opera de artă, meritul sincerităţii. Se cere ca înainte de toate artistul să fie sincer”1®

Nimeni nu spune ce e această sinceritate, nimeni nu-şi dă seama că artiştii cei mari nu se gândeau la ea, că datoria publicului e să-1 constrângă pe autor de a fi ipocrit. Sinceritate! urmează Gide, e un cuvânt din ce în ce mai greu de înţeles. Mulţi „ Incidences, p. 37 şi urm. 10 Idem, p. 72.

tineri se fălesc cu ea, Gide îi cunoaşte: „Unii erau pretenţioşi şi nesuferiţi; alţii, brutali; chiar sunetul vocii lor răsună fals. în general, se crede sincer orice tânăr care are convingeri şi e incapabil să critice.”11. Aceasta despre sinceritate. Dar mai există confuzia dintre sinceritate şi neruşinare. De cele mai multe ori, sub cuvânt de neafectaţiune îşi face loc sfruntarea.

Constatările lui Gide sunt drepte, comentariile lui sunt perfecte. Atâta doar, că ar trebui să-şi spună lui însuşi cuvintele de mai sus. Lui i se aplică aceste excelente critici, lui, maniacului sincerităţii, pe care o dă drept panaceu.

Deosebirea dintre Gide-autor şi Gide-observator mai ia şi alte aspecte dintr-acestea, fundamentale. Pe când toată filosof ia lui este a acceptării, în prefaţa unui volum de Antoine de Saint-Exupe”ry (Voi de nuit) propune o literatură care să nu mai constate slăbiciunile, cedările, decăderile omului. Le cunoaştem prea bine, ni s-a vorbit destul de dânsele. Ar trebui să fie pusă în vileag întrecerea de sine obţinută printr-o voinţă încordată. E şi mai liniştitor: „fericirea omului nu stă în libertate, ci în acceptarea unei datorii”. Corneille n-ar fi spus altminteri. „De altfel”, mărturiseşte Gide, „sunt mult mai moral decât aş vrea”.

În anul 1919 Gide cunoaşte o fază de luciditate. Omul cult dintr-însul se manifestă nestingerit. Viteza nu i se pare un mediu prielnic pentru dezvoltarea artei. Alpinismul şi automobilismul permit numai vederi superficiale. Repede, repede, spune ritmul nou, dar rămân numai impresii neclare. Pe automobilist nu-1 preocupă peisajul, ci iuţeala. Senzaţiile lui sunt intense, dar neartistice, anti-artistice. îşi închipuie că nu mai crede; ba da, dar nemărturisit, inconştient. Şi în ce? în zei şi altare, de cea mai inferioară speţă. Nu, nu astfel ia naştere creaţia. Opera de artă, pentru a se dezvolta, cere „participarea, bunăvoinţa tuturor elementelor virtuoase ale spiritului”12.

În acelaşi timp Gide se ridică împotriva lui Romain Rolland,

11 Idem, p. 85-86.

12 Idem, p. 81.

Îl atacă, îi numeşte cartea Jean-Cristophe o operă germană. Mai târziu, Gide ştie şi să râdă: de Junii Turci. Să şi refuze: pornografiile, noua literatură despre sex-appeal. Pentru a descrie construcţiile enorme de scurtă durată, clădirile expoziţiilor, găseşte fericita expresie: jurnalism arhitectonic. înţelege, recunoaşte: că bunul-simţ e întotdeauna necesar. Că supraomul e un pericol, că nu oricine are dreptul să se ridice din individualism deasupra indivizilor, pe baza ideii „marelui om” deasupra omenirii.

Din primul moment, în Caietele lui Andre Walter, Gide arătase că vrea să se educe. „Totul să-mi fie drept pildă.” Şi tot el, care propune omul fără educaţie, fără principii, fără exemple, fără o educaţie care să-1 fi învăţat cum trebuie să fie; care pretinde copilului să ajungă om fără de lecţii, să devie… se va vedea ce, în orice caz nu ceva dinainte stabilit; care deci e adeptul cel mai exagerat al lui Rousseau (pentru că Emile nu învăţa în cărţi, dar învăţa în natură; metoda e alta: natura în locul cărţii – metodă ridicolă – dar scopul rămâne educarea, formarea omului bun); care nu critică pedagogia tradiţională, ci însuşi ţelul ei: desăvârşirea copilului către noţiunea omului; el, pentru care conceptul omului nu există, care vrea desfiinţarea poveţelor, a maximelor, a ideilor – pentru ca să nu aibă de unde afla copilul cum trebuie să fie un om; el, ce spune? Că e convins că nici o emancipare nu poate fi fertilă dacă nu e însoţită de instrucţie şi de educaţie13.

E feminist. Şi totuşi găseşte cele mai exacte cuvinte pentru a indica rolul femeii. în civilizaţie şi în familie, spune Gide ca liberal, rolul femeii trebuie să fie ajutător. Numai atunci când ea e pe deplin conştientă de această menire, îşi poate permite, gândirea omului, eliberată, să meargă înainte. Bărbatul nu poate progresa dacă e silit să ia asupră-şi în casă, funcţiunea^ gospodărească a femeii.

13 N. F. R., 1 ianuarie 1936, p. 11.

Gide e un romantic al Africei. Dar e şi un realist al Africei. în Renunţarea la călătorie vede şi simte ca cel mai simplu dintre europeni. Nu mai e exaltat. îi e cald, îi e sete. Vede, vede bolile, mizeria, urâţenia Orientului, praful, moartea. îi pare bine că a cunoscut deşertul, pentru că acum poate înţelege cultura. Şi occidentalul dintr-însul e preocupat: oare ţările noastre civilizate au fost ele pustii? Nu există riscul să redevie barbare? întrebări de om civilizat, care printre sate ruinate, în pustiul mizerabil, face elogiul culturii. Dar iată-1 pe deplin urban, vorbind ca Valery Larbaud. Iată ce gândeşte între Bo-Saada şi M'Silah: Urăşte aceste locuri, ar vrea să fie departe de ele. Caută să-şi aducă aminte a treia simfonie a lui Schumann. îşi cântă sonata dedicată marelui Duce Rudolf, în do minor. Citeşte din Virgil egloga către Pollio. Dar nimic din toate acestea nu-i ajunge: „aş vrea, azi dimineaţă, să pot merge la Luvru şi să recitesc din La Fontaine”14.

Aci credem că e sincer. Aci, când nu cântă poezia palmierului şi nu citează pe Menalque, ci când se uită cu indiferenţă la stânci, când e obosit, plictisit, când îi e dor, nespus, de Europa, de cărţi de artă.

În Africa există şi ploi. Cerul e cenuşiu. Arabii nu sunt întruna frumoşi. Plouă la Alger, plouă şi la El Guerrah. Carnea e tare. Palmierii sunt lăsaţi deoparte, ca şi Athman, care nu mai e copilul încântător, ci un tânăr semidoct cu pretenţii literare. în locul lor avem interesante observaţii despre spiritul de colonizare al englezilor, urmaşi ai Romei în această privinţă. Engelzii au un obicei în călătorie: transportă cu ei societatea din care au plecat, caută să-şi creeze mici obligaţii, obiceiuri, îndeletniciri care să-i ajute în exil. Iată rezultatul „plecărilor”. Cine ar spune? Tocmai această facultate de refacere a atmosferei căminului o admiră Gide.

        „ Le renoncement au voyage (în volumul Amyntas, p. 117).

În Normandia, unde se reîntoarce, plouă de asemeni. Gide regretă deşertul. Ce frumos trebuie să fie deşertul… De acord, aceasta e menirea scriitorului. Să stea la Cuverville şi să gândească la locuri îndepărtate. E dreptul lui la poezie.

Tot atât de semnificativă e călătoria lui Gide în Congo15. Ce face acolo? Ce face iraţionalistul, vitalistul în sânul Naturii lui iubite, în sălbăticia autentică şi necivilizată? Ce face marele preot al deserturilor, al aventurilor, bardul Africei, cel care a spus: „Nathanael, să ardem cărţile”, propovăduitorul plecării departe, în continentele negre, departe de gândire? Citeşte tot timpul. Şi ce, oameni buni? Pe cei mai clasici dintre clasici, citeşte pe Bossuet, e încântat de discursul funebru al Enrietei Angliei, pe Moliere (Mizantropul) cu comentarii, pe Goethe, la Abo Bougrima, la lacul Tchad, toate fabulele lui La Fontaine în drum spre Bosangra, pe Corneille, pe Racine. Aceasta face. Apoi ia note, întocmeşte statistici, scrie, se ocupă de resorturile administraţiei, de funcţionarea birourilor, de sistemul de alimentare. Natura! Africa! Strigă Andie Gide. Ajuns acolo, însă, fiul răposatului profesor Paul Gide, cumsecade şi erudit, citeşte, în toiul căldurii, pe drumuri desfundate, în inima pădurilor ia note despre regina Engliterei. Altădată, într-o călătorie pe mare, citeşte dramele istorice ale lui Shakespeare. în Europa la fel. La Praga citeşte pe Goethe, la Berlin pe Zola. Şi stă la ţară, unde iar citeşte fără preget. „Nathanael, să ardem toate cărţile”. S-o spună altora, noi nu-1 putem crede.

Gide simte chemarea primitivului, dar în prezenţa curentelor asiatismului cu care se confundă în cele din urmă Renan şi Barres, se simte „atât de doric”16. Mare amator al naturalului, se extaziază în faţa convenţionalismului delicios al î~ V. Voyage au Congo, carnets de mute, 1927. 16 Nouvelles pages de Journal (1932-1935), p. 8.

unei tragedii de Racine. Dintre toate preferă Ifigenia pentru că e cea mai convenţională. Iar pe Racine îl preferă lui Shakespeare, fiindcă pe când englezul e mai natural, clasicul francez e mai artistic, mai delimitat, mai perfect17. „Racine e triumful unei convenienţe sublime.” în cele din urmă, Gide atacă întreaga literatură realistă, care i se pare că distruge arta18.

Gide vrea să se tăvălească sub masă cu cei mai brutali, mai ordinari oameni (L'Immoraliste, p. 236), vrea să trăiască viaţa Vieţii, a corpului. E o simplă afectaţiune: snobismul naturalităţii sălbatice. Nu e sincer. E omul culturii şi al familiei, care citeşte pe Bossuet în fundul Africei. O spune el însuşi: Nu poţi, totodată, să fii sincer şi să pari sincer. El pare, dar nu e.

După cum există locuri în care vorbeşte clasicul din Gide, există cărţi în care adevăratul moralist se afirmă.

Eveline, falsa martiră, vorbeşte într-un prim volum; Robert ia cuvântul, tot sub forma unui jurnal, într-un al doilea. Or, cel mai bun răspuns dat teoriilor nedrepte ale lui Gide, cea mai bună critică a metafizicei dubioase, a imoralismului preconizate de Eveline (de Gide cu alte cuvinte) îl constituie bucata Robert, în care scriitorul îşi dărâmă propria construcţie. Afirmaţiilor grăbite şi uşuratice ale Evelinei, Robert le răspunde direct, cum mai bine nu se poate. Eveline respinge credinţa religioasă. Omul, arată Robert, crede mereu în ceva sau în altceva. „Mai bine e să asculţi de Dumnezeu decât de pasiunile sau de instinctele tale.” Eveline şi pictorul Bourgweilsdorf nu cunosc decât sinceritatea. Dar confundă cu nesinceritatea, cu ipocrizia, orice efort către perfecţiune, orice subordonare a unei senzaţii sau a unei emoţii, idealului. Apoi, sinceritatea devine pentru Eveline o noţiune valabilă şi în morală. în acest domeniu, spune Robert, ^sinceritatea e periculoasă. în morală are importanţă noţiunea

17 Idem, p. 73-74.

18 Idem, p. 104-105. -* superioară a datoriei. Prin faptul că un sentiment e sincer, nu înseamnă că merită aprobare. Ba chiar rostul moralei e să combată instinctele naturale şi sincere, să le înlocuiască cu altele mai bune. Ceea ce Eveline nu înţelegea, e că Robert se străduie să fie altceva decât ceea ce era. Robert nu se acceptă, nu ia drept bun ceea ce e, pentru motivul că aşa e. Robert tinde spre bine. Sinceritatea mai are alt inconvenient capital: ne duce către o pluralitate amăgitoare. Odată ce ne lăsăm pradă instinctelor şi nu mai admitem o regulă, unitatea fiinţei noastre piere. în fiecare zi, în fiece clipă sufletul nostru e altul. Numai ideea datoriei alcătuieşte o axă centrală care strânge aspiraţiile noastre contrare într-un mănunchi unitar. Robert mai ştie că Adevărul trebuie să rămână o noţiune exterioară minţii noastre. Dacă omul creează adevărurile, acestea devin mici divinităţi susceptibile de a fi create de oricare suflet. Robert, mai cu seamă, vede diferenţa cea mare dintre el şi nevasta lui. Poate că Eveline era mai bună ca el, mai virtuoasă, în mod spontan mai dreaptă. Dar el tinde către virtute, vrea să devie mai bun decât e, se forţează. Eveline primeşte, el luptă.

Robert e o scurtă, dar completă contrazicere a moralei obişnuite a lui Gide. Ce înseamnă? Ce e ironie, că Gide atribuie unui personaj căruia îi e profund ostil elementele moralei adevărate? Că scriind, Robert n-a făcut decât să adune obiecţiunile ce-i fuseseră făcute din toate părţile, să le pună în gura unui erou, să iscălească – în glumă mai mult, ca o sfidare -o carte în care, sunt menţionate ideile cele mai opuse a lor lui? Poate. Poate însă că e şi altceva, glasul moralei clasice în conştiinţa lui Gide, glas care, se vede, e clar, e răspicat, se poate face auzit, care a inspirat o carte întreagă (e adevărat, de proporţii reduse).

În privinţa stilului cel puţin, nu încape discuţie. Corect şi frumos, e clasic, aici Gide apără tradiţia. Pe tărâmul criticii estetice şi literare, constată Ramon Fernandez, e un „autor liniştitor”19. Limba lui Gide e limpede, are ca strămoş pe Racine. De aceea Du Bos îl compară cu Mozart20. Massis nu ezită să recunoască stilul lui drept cel clasic.

Dar este acest clasicism formal produsul unui gând de aceeaşi structură? Massis se opreşte la această întrebare. La suprafaţă, în privinţa stilului, da, Gide e clasic. Atâta tot. Adâncul mentalităţii lui nu are nimic comun cu claritatea, cu ordinea, cu Mozart, cu clasicismul. „Arta clasică”, dar nu omul clasic2^-

Legile şi gustul sunt apărate de Gide în estetică. Dar în morală, dar în metafizică, de ce nu crede în ele?

Puritatea părerilor lui Gide în estetică e o dovadă a soluţiei de continuitate de care suferă pretinsa lui revoltă integrală. Dar mai arată – faţă de vădita anarhie, de incontestabilul întuneric al gândurilor sale – că maxima lui Buffon nu se aplică fără excepţii. în cazul acesta, stilul nu e omul însuşi.

Din aceea că Gide nu e neîntrerupt consecvent cu imoralismul, cu cinismul pe care şi le-a ales ca atitudine, nu poate fi trasă concluzia că ne aflăm faţă cu un caracter contradictoriu în

        ^esenţa lui, cu o fire atât de diversă încât n-o putem judeca pentru că n-o putem defini. Atât Gide cât şi prietenii lui răspândesc acest zvon. Face parte din tactica lor, că Gide nu poate fi nici rezumat, nici înţeles, nici deci contrazis dintr-un anumit punct de vedere.

        ' Gide e pretutindeni şi nu e nicăieri; crede totul, nu crede în nimic; emultiplu; e variabil; e pentru, dar e contra; nu vorbeşte, ci e în dialog perpetuu; e misterios. Gide ne spune (în Caractere) că se simte ca o adunare contradictorie, că ar voi să fie preşedintele ei, să poată suna clopoţelul, să poată ridica şedinţa, J9 Andre Gide et notre temps, p. 12-13.

M Charles du Bos, Le dialogue avea Andrd Gide. „Au Sans Pareil”, 1929, p. 65. 91

—41 Henri Massis, Jugements, II, p. 52. ş,i'j,!-ii.: lăsându-i pe ceilalţi să se descurce cum vor şti. Du Bos se grăbeşte să declare că Gide nu „poate fi prins”. Iar Fernandez că „se sustrage fără încetare unei definiţii”22. înţelege cine-o putea! Mai exclamă Fernandez.

Trebuie să protestăm împotriva acestui sistem. Orice om e complex, nu numai Gide. în fiecare coexistă tendinţe contrarii. Auzim cu toţii glasuri diferite, e banala diversitate a oricui. Gide poate fi precizat, definit, criticat ca atare. Nu e mereu acelaşi? Dar cine e? Le convine să spună că nu poate fi respins pentru că nu poate fi înţeles. Soluţie prea uşoară. Gide propune contradicţia, simultaneitatea opuselor şi disponibilismul ca sisteme, dar le propune de mult timp, fără încetare, cu claritate. Tactica atmosferei stranii e abilă, dar nu ne buimăceşte. Gide susţine contradicţia mai mult decât e contradictoriu. îl înţelegem. îl combatem.

Mai există şi altă cale de a te pune în evidenţă. Dacă te arăţi mai rău decât eşti, devii interesant. Gide e mai puţin complicat şi contradictoriu decât afirmă. E şi mai puţin rău. Toate scrierile mele sunt condamnabile, anunţă Gide23. împotriva criticilor lui Massis nu se apără. Aşa sunt, admite; sunt chiar mai rău, insistă. Mai mult decât cinism, vedem aici o metodă nedelicată de a atrage atenţia. Copil, simula atacuri de nervi. Sufăr, striga el, şi se zvârcolea. Unchiul Charles nu-1 credea, dădea din umeri, îşi citea jurnalul mai departe24. Andie a rămas acelaşi şi astăzi. Vrea să sperie, să înfioare, să cucerească astfel, indirect. Să nu-i dăm crezare când vrea să fie mai rău decât e.

Exagerarea e metoda obişnuită a lui Gide. Şi când e vorba de a-şi explica temperamentul, întâi, şi opera, în al doilea rând.

22 Ramon Fernandez, Andre Gide. R. A. Correa, 1931, p. 11.

23 Divers, p. 161. >;!|; şi le grain ne meurt, p. 118. *

Din faptul că mama lui e o catolică din Normandia, iar tatăl lui e un protestant din Languedoc, se crede îndrituit să deducă o dualitate tragică în fiinţa lui. între Rouen şi Uzes vede abisul dintre Nord şi Sud. între Nord şi Sud nu e nimic mai puţin decât hiatusul dintre bine şi rău, dintre divinitate şi diabolic. Neputând să împace spiritul celor două provincii, Gide constată că pentru el nu mai pot exista ierarhii, ci numai echivalenţe. în el dăinuieşte permanent şi simultan o contradicţie. Aşadar, Dostoievski are dreptate, iubirea şi ura sunt unul şi acelaşi lucru, binele e echivalent cu răul, nu există idei bune, ci numai serii de idei relative (atât în privinţa oamenilor cât şi a clipelor), atât de relative, de contradictorii… încât îşi pierd rangul, îşi păstrează numai efemera existenţă. Părinţii lui Gide sunt originari din ţinuturi diferite şi au altă confesiune? Urmează că nu încape vreo ierarhie a valorilor, că Dumnezeu e Satana şi invers.

Disproporţia dintre fapt şi concluzie e evidentă, e comică. Au mai fost scriitori ai căror părinţi au ţinut nu de două provincii, ci de două ţări deosebite. Şi n-au dedus atracţia simultană către bine şi rău, divinizarea infernului, desfiinţarea oricărui criteriu de apreciere. Contradicţia, maximă supremă (şi cât de periculoasă) în opera lui Gide, nu poate avea ca scuză argumentul că un părinte vine dintr-o regiune, alt părinte dintr-altă regiune a unui aceluiaşi Stat unificat. Drama Nord-Sud e imaginară; paradoxul Binele – Răul e inventat.

        'im