ÎN PREAJMA UNEI PREMIERE DE COCTEAU

Bucureştenii vor avea în curând prilejul să vadă o interesantă piesă a lui Jean Cocteau, jucată pentru prima dată la Paris pe scena micului teatru Michel, în februarie 1940. Yvonne de Bray a jucat rolul principal, Janny Hoit (o compatrioată a noastră, d-ra Ruxandra Vlădescu-Olt) pe al tinerei şi Andre Brule pe al artistului. Cu decoruri de Christian Berard, lucrarea lui Cocteau a cunoscut succesul în Parisul epocii de aşteptare a evenimentelor militare. Autorul, de altfel, susţine că voia numai să destindă publicul „după cinci luni de enervare tragică”. Dar Monştrii adoraţi (traducere foarte puţin adecvată a titlului francez Les monstres eacres) reprezintă în opera lui Cocteau o fază importantă: continuă Părinţii teribili şi preced Maşina de scris, toate încercări ale unui teatru bulevardier.

Cocteau, după ani îndelungaţi de modernism subtil, se hotărâse să treacă la teatrul accesibil marelui public şi să obţină efectele şi succesul pieselor de rezistenţă ale sălilor de pe marile bulevarde, aşa cum făcuseră un Bernstein, un Willemetz şi atâţia alţii, mai fini sau mai puţini fini, dar toţi oameni de teatru, toţi porniţi să exploateze cu abilitate situaţii tari şi sentimente obişnuite, acele cu care masele pot fi oricând cucerite.

Era fireşte interesant să vedem un autor atât de depărtat de reţetele teatrale recurgând deodată la ele. încercam o senzaţie curioasă văzând un excentric înrăit, înclinându-se în faţa banalului bulevardier.

Monştrii adoraţi se ocupă de o categorie de oameni pe care noi aici o înţelegem destul de puţin. Trebuie să fii parisian, să aparţii oraşului în care de secole teatrul e un bun comun preţios, esenţial pentru toţi, ca să pricepi importanţa pe care un mare actor o poate dobândi. Cocteau se referă la figuri ca Sarah Bernhardt sau Rejane; parizienii care au cunoscut un Mounnet-Sully, un Coquelin, o Rachel, şi câţi alţii l-au urmat numaidecât. La noi, desigur, actorul sau actriţa, oricât de importanţi, n-au atins niciodată anumite culmi de popularitate, n-au devenit obiectul unui fel de cult public.

Hollywood-ul a produs în zilele noastre o veneraţie: pentru protagoniştii ecranului. La ei trebuie să ne gândim dacă vrem să simţim ceva din mistica pe care o presupune titlul lui Cocteau.

Mă întreb dacă, o dată piedica iniţială depăşită, spectatorii români vor urma pe autor până la capăt. Actul întâi e desigur foarte abil construit; piesa începe printr-o adevărată explozie. Celelalte două acte însă nu se menţin la acelaşi nivel de intensitate teatrală. Intriga, puternic dezlănţuită la început, lâncezeşte apoi şi duce la un happy end banal. Cocteau răspunde că tocmai aceasta vrea: banalul; dar nu rămâne mai puţin adevărat că una e să tratezi teme omeneşti comune şi alta e să cazi în platitudini.

Dar piesa, de-ar fi numai partea întâia, e demnă de consideraţie. Nu vor putea trece neremarcate, desigur, scenele cu umor, unde Cocteau e atât de bun (controversa dintre Esther şi Loulou şi audiţia la microfon a Lianei cu Charlotte – două lucruri delicioase care nu vor trebui şarjate). Iar rolurile Esther, Florent şi Liane oferă ocazii rare unor actori mari. Chiar dacă textul piesei e deseori de o densitate foarte redusă, liniile ei generale şi conturul personagiilor vor permite creaţii de cel mai mare interes. Cocteau şi-a însoţit piesa cu „note” explicative pentru actori: şi el şi-a dat seama de marea latitudine pe care le-o bferă de a da ceva personal. Iată de ce putem aştepta cu nerăbdare premiera unei piese care – pe deasupra textului în care

Laic Cocteau, fără prea mari aptitudini, adoptă stilul bulevardier – constituie minunate trambuline pentru un joc teatral de mare amploare şi performanţe senzaţionale.