TEORIA NEBUNIEI DUPĂ G. K. CHESTERTON 5

Tema mai tuturor cărţilor lui Chesterton e nebunia. Fie că îşi exprimă teodiceea (ca în Ortodoxie şi Ereticii), fie că îşi

ÎŞI CAjJJUllia LCV^ttiv-v-t* w *j.* x^j. t-^v-w_ j-_ prezintă metafizica, morala, concepţiile istorice sau sociale, fie că în cursul numeroaselor sale nuvele sau romane întrerupe şirul povestirii fantastice, poliţiste sau eroice pentru o neaşteptată şi splendidă digresiune filosofică, el începe invariabil prin a stabili diferenţa dintre omul sănătos şi nebun şi a defini demenţa. Teoria care se desprinde din locurile unde e tratată chestiunea, se rezumă în câteva afirmaţii ce par paradoxale, dar sunt în concordanţă cu cele mai juste observaţii ce au făcut atât specialiştii (psihanaliştii mai ales) cât şi acei diletanţi a căror competenţă nu poate fi tăgăduită pentru că provine dintr-o apropiată cunoaştere a tentaţiilor şi ramificaţiilor nebuniei.

Chesterton ia cu hotărâre şi convingere partea omului ' sănătos împotriva nebuniei. Sănătatea mintală, spune, e plină de farmec, iar nebunia e anostă la culme. Maniacul e banal, plictisitor şi neinteresant; dar omul întreg la minte e amuzant, romantic şi surprinzător. Aceasta provine din faptul esenţial că nebunului îi lipseşte simţul misterului şi că e perfect logic.

Nebunia nu e decât un sistem logic total, fără nici o supapă, absolut ermetic. Dacă nebunul ar recunoaşte că sistemul lui nu poate rezolva totul, dacă ar lăsa un oarecare domeniu necunoscutului, n-ar mai fi bolnav. „Cât timp există mister există sănătate; când distrugi misterul, creezi morbidul. Omul obişnuit e sănătos tocmai pentru că stă cu un picior pe pământ şi altul în ţara basmelor.”

Nebunul nu e interesant pentru că e mereu imprevizibil.

Închis în ritualul lui, se va purta mereu în acelaşi fel. Omul sănătos e acel despre care nu se ştie niciodată cum va reacţiona, el e cel viu, el deţine izvorul surprizelor. Nebunul e şi plictisitor pentru că nu poate gusta farmecul excentricităţii. Pentru el nebunia e prozaică fiind adevărată. „Omul care crede că e un geam, e tot atât de plictisitor ca un geam, omogenitatea minţii lui îl face plictisitor şi tot ea îl face nebun”. Numai omul sănătos poate fi izbit de ciudăţenii, numai el poate să se amuze de ele, să se entuziasmeze; omului lucid lucrurile i se pot părea senzaţionale, nebunului i se arată monotone. în sfârşit, nebunul e rău pentru că e lipsit de imaginaţie; închizându-se şi limitându-se, merge până la capătul (neapărat absurd) al drumului său logic întemeiat pe o premisă falsă şi rămâne acolo, tare pe poziţiile lui fără reazem; punţile sunt tăiate, e cu desăvârşire inaccesibil. Şi nu poate fi decât rău, nu numai caraghios, cel pe care nici un argument nu-1 poate convinge, cel care „nu mai discută”.

A fi sănătos, aşadar, deschide perspective mult mai vaste şi mai încântătoare decât a fi nebun. Dar de ce nici omul obişnuit nu simte feeria lumii atât de intens pe cât ar trebui? De ce locuitorul banal al marelui oraş nu-i gustă poezia aşa cum a gustat-o pe a Londrei cetăţeanul Chesterton din Campden Hill? Pentru că poezia, ca s-o simţim, presupune fărâma aceea de nebunie fără de care şi pentru omul sănătos starea de echilibru e plictisitoare şi lumea veşnic de culoare spălăcită. Omul care-şi dă seama cât de entuziasmant e să trăieşti, să simţi puterea unei civilizaţii creatoare mereu de noutăţi sau să te bucuri de intensitatea frumuseţilor care te înconjoară nu a depăşit oare limita strictă a cuminţeniei? Chesterton era îndrăgostit de viaţa obişnuită cu o putere de care era capabil numai unul care o privea, puţin, dinafară.

Adevărul, probabil, este că artistul seamănă cu cei doi eroi din The Napoleon of Notting HUI despre care autorul însuşi spune că sunt prea abstracţi ca să existe cu adevărat; sunt cele două părţi ale unui aceluiaşi creier. Poetul e şi el o îmbinare: omul normal şi nebunul coexistă în el. Nu e logic decât căci, nebun fiind, acceptă şi îndrăgeşte viaţa comună; şi sănătos fiind, o dispreţuieşte jinduind după mai mult. Şi tocmai pentru că nu e logic se încadrează în teoria lui Chesterton. Reuşeşte să fie singurul fel de nebun care nu cunoaşte plictiseala şi sfărâmă cadrele logicii. Singurul care trăieşte, deodată, pe cele două planuri. Ce mister! Dar dacă ar fi să-1 ademenim pe Chesterton, aici e cheia celei mai desăvârşite sănătăţi.