PRONOSTICURI ACADEMICE FRANCEZE

Și în ultimii ani Academia franceză a pierdut numeroşi membri prin deces. Pe alţii, ca Abel Hermant, Petain şi Abel Bonnard, a decis să-i excludă din rândurile ei. Vacanţele sunt deci numeroase şi din ziua eliberării Franţei până acum n-au fost aleşi decât trei noi nemuritori. Pentru celelalte locuri, imaginaţia noastră poate lucra în voie. Poate reface jocul propus pe vremuri de revista Les Annalâes, al aflării membrilor Academiei franceze în 1950. Iată că acest exerciţiu devine cu adevărat actual.

Pe atunci, în fruntea candidaţilor siguri, revista d-nei Yvonne Sarcey o plasa pe contesa de Noailles. Şi e adevărat că de la d-ra de Pournay încoace (exceptând poate pe G. Sand) era femeia cu cei mai mari sorţi de izbândă în cazul în care Academia ar fi consimţit să aleagă o femeie. Dintre poeţi, Paul Claudel va fi, cred, negreşit ales. Dacă încă nu figurează printre academicieni, e din cauza unei ironii a sa, făcută la adresa viitorului său coleg Be”rard, pe care Academia nu i-a iertat-o. Dar războiul aşterne uitarea peste multe şi Claudel mi se pare un candidat sigur. Dar Aragon? De, Academia ia uneori hotărâri curajoase. Nici Valery Larbaud nu e fără şanse.

Trei mari nume vin în mintea oricui se gândeşte la o instituţie care, înainte de toate, se cuvine să apere şi să cultive limba franceză. Aceşti trei mari mânuitori ai stilului francez de azi sunt: Andre Gide, Julien Benda şi Jules Romains. Dar, din diferite motive, e puţin probabil ca vreunul din ei să fie chemat sub

Cupolă. E păcat, căci sunt, orice rezerve s-ar face, trei figuri categoric de importante ale vieţii culturale franceze în veacul nostru. Benda, totuşi, ar avea mai multe şanse. (Academia 1-a ales pe Paul Valery la fotoliul chiar al lui Anatole France şi a suportat discursul lui Valery ostil predecesorului său, dar va fi oare tot atât de îngăduitoare cât priveşte memoria lui Bergson?)

Referitor la romancieri, nu ne putem aştepta la mari surprize, Jean Schumbergher e persoana cea mai indicată în acest domeniu. Din teatru, Giraudoux, fireşte, ar fi fost primul ales, dar soarta n-a vrut să fie aşa. E o părere personală, dar socotesc că dacă H. Bernstein şi-ar pune candidatura ar obţine voturi suficiente. Poate şi Salacriu. Şi Paul Raynal (ar merita). Fără a uita pe Pagnol.

Academia a ales după trecutul războiului pe mareşalii Franţei. Ar fi natural să cheme la ea şi de data aceasta pe câţiva reprezentanţi ai eroismului francez, manifestat prin prezenţa la opresiunea inamică. Primul nume e pe buzele tuturor. Dar, şi în afară de generalul de Gaulle, n-ar fi exclus să mai fie aleşi doi sau trei militari sau vreuna din feţele bisericeşti care s-au distins printr-o atitudine fermă în aceşti ani. Jacques Maritain, reprezentant al catolicismului doctrinar; e un foarte probabil viitor academician. Bernanos are o situaţie mai complexă; trecutul lui indispune pe democraţi, manifestările lui de zece ani încoace n-au putut decât supăra clica reacţionară a Academiei considerând numai trecutul şi buna credinţă, s-ar cuveni ca Bernanos să fie academician.

Printre oamenii politici, Leon Blum ar fi o alegere senzaţională dar nu imposibilă. Marii electori ai viitoarelor alegeri vor fi desigur Duhamel, Mauriac şi Jerome Tharaud. Sunt oameni pricepuţi, nu le lipsesc preferinţele personale şi prejudecăţile. Ce nouă Academie vor determina prin influenţa lor? Chestiunea nu e secundară, Academia a reprezentat mereu tendinţele spirituale ale Franţei. Fie ca epoca în care aceste tendinţe au dus la alegerea unor mediocrităţi triste ca Benoit, Farrere, Bonnard, Chaumeix şi Jaloux numai pentru simpatiile1 lor politice reacţionare, să nu se mai repete. Academia franceză are nevoie de puţină înnoire. Ajunsesem să regretăm timpul despre care scria Saint-Evremond, când academicienii erau aleşii pentru puritatea lor gramaticală, nu pentru simpatiile lor naţional-socialiste.

Share on Twitter Share on Facebook