Ludovic al XIV-lea pe ecran

Dând brusc ochii cu fotografia lui Ludovic al XlV-lea, mărturisesc că am încercat o emoţie puternică. Să treci prin faţa unui cinematograf şi să te uiţi din mers la vitrinele cu reclama unui film nou e lucrul cel mai obişnuit din lume. Dar, uitându-te la acele vitrine, să-1 vezi pe Regele Soare e o întâmplare destul de turburătoare.

Căci el era. L-am recunoscut, fireşte, numaidecât. Dar cine era femeia aşezată pe un scăunel lângă el? Un scăunel, deci nu era regina. Să fie prinţesa Palatină? După figură, ar fi. Dar nu, stau în faţa unei scene pe care se joacă Estera. E D-na de Maintenon. Dar parcă e prea zâmbitoare şi prea bonomă.

Cinematograful nu şi-a deschis încă porţile. Mă hotărăsc să amân orice şi să aştept să-1 văd pe Ludovic al XlV-lea. Pentru cei jCe pun literatura franceză clasică la locul de frunte în şirul produselor lumii moderne, figura acestui rege constituie un fel de obsesie. Se pare că n-a fost decât un om mediocru. Se pare că, într-o atmosferă atât de înălţată, n-a depăşit un stadiu destul de modest. Memoriile lui, adresate Marelui Delfin, sunt convenţionale şi inexistente. A făcut greşeli mari; actul acela de la 12 octombrie 1685, revocarea edictului din Nantes, e o mare, mare greşeală. Eşecul războaielor, ruina finanţelor, dezastrul politicii lui externe nu i le putem imputa; a fost depăşit de evenimente, dar a crezut-o în bine. (Dar şi cu prinţul Eugeniu de Savoia s-a purtat prosteşte.) Să trecem peste toate, căci a stat cu Moliere la masă, 1-a sprijinit pe Racine, 1-a încurajat pe Boileau; şi-a fost centrul lumii aceleia minunate de la Versailles, al acelui neîntrecut secol al XVII-lea; despre Curtea lui scria d-na de Sevigne, în contra lui a luptat La Rochefoucauld cu frondeurii, din jurul lui şi-a luat exemplele La Bruyere, în faţa lui a predicat Bossuet. Lui şi-au dedicat piesele şi Moliere şi Racine. Cât de puţin important să fi fost, pentru numele importante ale culturii (nu numai franceze) a fost regele venerat. A fost fericit, copleşit de bunuri, de măreţii. De fapt, Saint-Simon nu-1 critică prea tare. Şi îi recunoaşte o incomparabilă situaţie în istorie: o domnie aproape neîntrecut de lungă, o strălucire nespusă, Pericle şi August egalaţi sau depăşiţi, o demnitate înnăscută, o siguranţă sinceră. La început unele greutăţi, apoi stăpânirea necontestată, triumful absolut. Multe dureri ale vieţii, dar şi toate darurile ei, toate, până la capăt. „Voilâ ce qui s'appelle vivre et regner”, rezumă, resemnat, exact şi copleşit, Saint-Simon.

Pe ecran, omul, deşi acţiunea pretinde că se petrece în 1712, deci la adânci bătrâneţi, e prea tânăr şi prea slab. Ceva din oboseala firească sfârşitului există, dar gesturile sunt cam timide şi sărăcăcioase. în faţa scenei la Saint-Cyr îşi ţine bastonul în mână cu supremă ţâfnă, dar altfel se mişcă banal. O singură clipă frumoasă: ca să termine audienţa dată ministrului Voisin, regele îi spune: „Je vous salue, Monsieur”. (Dar de ce nu se retrage ministrul din faţa suveranului conform protocolului?) Altfel, filmul contrazice imaginile noastre literare şi didactice. Ludovic al XlV-lea trebuia realizat mai cu măreţie, cu pompă, un oarecare adaos chiar de artificială îngâmfare.

Cât despre d-na Maintenon, cât ne spune istoria despre ea nu concordă cu figura prezentată de Gabrielle Dorziat. N-o fi fost poate văduva Scarron o viperă perfectă, dar nici o dulce bătrânică gata să joace rolul bunicuţei împăciuitoare nu a fost.

Filmul Şah la rege e o deziluzie. D-na de Maintenon e mult prea îndulcită, regele mult prea lipsit de caracter. Cât despre anecdotă, e jalnică şi bună pentru un vodevil american. într-un mediu atât de solemn s-ar fi cuvenit să se aleagă fapte mai puţin inepte chiar pentru o glumă. Mai inspiraţi ar fi fost cineaştii dacă ar fi transpus pe ecran una din piesele lui Francois Porche despre Curtea lui Ludovic al XlV-lea, piese aspre, riguroase, măreţe, conforme cu ceea ce bănuiam şi simţim că a fost Curtea aceea. Cinematograful s-a arătat mai timid decât teatrul şi literatura.