PSEUDO-ŞTIINŢA SOCIALĂ A LITERAŢILOR

Ne mai ştiind ce să inventeze, criticii reacţionari ai secolului nostru au proclamat caracterul ştiinţific al unor autori la al căror incontestabil prestigiu literar credeau că se vor putea referi ori de câte ori li se va părea necesar să susţină o teorie socială nedreaptă şi hazardată.

Dintre toţi, acela pe care l-au exploatat cel mai mult a fost desigur Balzac. Şi astfel s-a creat o legendă, a lui Balzac istoric şi sociolog. Legendă absurdă, absolut creată pro causa, fără nici o legătură cu realitatea. Nu este vorba de Balzac romancierul, ci de acea parte a operei lui în care, cu de la sine putere şi teribilă suficienţă, Balzac a exprimat judecăţi istorice, a formulat teorii sociale şi a împărţit sentinţe morale definitive.

Că acest Balzac e numai un literat rătăcit într-un domeniu străin, a spus-o nu un om de astăzi, care ar putea fi bănuit de părtinire, ci criticul cel mai moderat şi mai drept, mai cult şi mai serios ce poate fi, însuşi Sainte-Beuve despre Port-Royal. îngâmfat şi sigur de el, adoptase un stil profetic şi condamnase, de-a valma, pe Sainte-Beuve şi oamenii Port-Royal-ului, în numele absolutismului. Dar, dincolo de categoricele lui afirmaţii, Sainte-Beuve observase toate greşelile istorice, confuziile, erorile grosiere. Omul acesta curtenitor fusese provocat dincolo de limita îndurării. Şi dăduse drumul mâniei sale legitime.

Sainte-Beuve, desigur, îi recunoaşte calităţile lui de pictor al unei lumi pe care o cunoscuse bine, o lume de cămătari şi teleleice, de aventurieri şi samsari, de boemi, curtezane şi femei nervoase, de traficanţi de lucruri de ocazie şi de băieţi de viaţă. Dar ca savant nu-1 recunoaşte. Or, Balzac şi admiratorii lui politici vor neapărat să convingă lumea că discursurile şi vituperaţiile care întrerup cursul naraţiunii balzaciene constituie pagini de antologie socială. Despre ştiinţa socială şi istorică a lui Balzac, Sainte-Beuve se exprimă fără înconjur: o socoteşte a unui şarlatan care se îmbată cu propriile cuvinte.

Balzac făcea teoria absolutismului. Pentru el, toleranţa era o prostie şi măcelul din noaptea Sf. Bartolomeu sau revocarea edictului din Nantes fapte măreţe. Iezuiţii îi considera utili şi perfecţi. Balzac dispreţuia libertatea şi progresul, acoperea sub tunete şi sarcasme clasele sociale care în veacul al XlX-lea se aflau în evoluţie. Se simţea bine numai în sânul societăţii înalte, de care se legase prin ridicarea sa, proprio mottu, la rangul de gentilom, alăturând numelui său particula nobiliară şi devenind peste noapte Honoie” de Balzac.

Exploziile sociologice ale lui Balzac sunt atât de naive şi de absurde, de grandilocvente şi de goale, de greşite şi de bombastice, încât ne mirăm cum au putut înşela pe cineva. Numai reaua credinţă a celor pe care un progres cât de modest al semenilor lor şi o libertate cât de cuminte a individului nu le dă pace putea recurge la Balzac ca la un izvor de citaţii ştiinţifice cu caracter social pesimist şi reacţionar.

Când s-au lovit de judecata unui Sainte-Beuve, adică de a unui om care numai extremist sau măcar demofil nu putea fi numit, dar scriitor integru şi conştient, teoriile lui Balzac, întemeiate pe evidente erori şi regretabile confuzii de nume şi date, s-au năruit imediat.

Şi la Barbey d'Aurevilly sau la Villiers de l'Isle Adam apar astfel de sisteme sociale, expuse în câteva fraze tari. Sunt şi la ei goale. Dar la Balzac abundă şi sunt de o sentenţiozitate inimaginabilă. Pentru neştiutori par impresionante, cuprinse fiind într-o operă literară atât de puternică. Pentru cititorii cât de puţin culţi, sunt deconectante şi distractive. Lămurirea unui Saint-Beuve e bună şi trebuie răspândită şi reamintită, pentru că poate lumina pe cei cuprinşi de vraja frazei balzaciene şi convinşi că romancierul era şi un istoric sau un sociolog. Leon Daudet mergea până într-acolo încât îl socotea pe Balzac, alături de Taine şi la Tour du Pin, cel mai mare istoric al veacului al XlX-lea. Or, stilul grandilocvent al lui Balzac-teoretician, sintezele, zoologiile, construcţiile lui sociale sunt pe de-a-ntregul fanteziste. Constituie, scrie Sainte-Beuve, o farsă.

Balzac trăieşte ca romancier; opera lui poate fi folosită ca un document minunat al societăţii din vremea lui, document care poate fi interpretat obiectiv. Dar dacă din această operă vie şi extraordinar de bogată se pot trage lecţii utile şi deduce observaţii din cele mai interesante, ea nu va putea fi niciodată considerată ca o teorie, gata formulată, având vreo valoare ştiinţifică oarecare. Despre partea pseudo-ştiinţifică a operei lui Balzac scrie Sainte-Beuve că e o farsă, nu despre incomparabila ei valoare descriptivă.

E bine să reamintim această veche concluzie, dată fără vreun scop politic. Ea reduce o întreagă literatură cu caracter de falsă ştiinţă la adevăratul ei rang, o trece în rândul unde aparţine, acel al iluziilor spulberate.