LA BRUYERE (1645-1696)

Citind ce s-a scris la tricentenarul lui Jean de la Bruyere încerc o senzaţie curioasă. Sunt în situaţia spinoasă şi în fond plăcută de a asista la elogierea oficială a unui prieten intim. Surâd pentru că ştiu că, oricât de neprecupeţite ar fi, complimentele nu ajung să exprime în cuvinte clare imensul dar al autorului, pătrunderea lui sufletească de o tărie aproape neomenească. Dar şi fiindcă greutăţile de care se vorbeşte, poziţia cu totul specială a Caracterelor şi barierele înapoia cărora stă adevăratul gând al misteriosului La Bruyere nu mai constituie de mult pentru un cititor atât de fidel ca mine vreo realitate.

E firesc ca în faţa Mizantropului sau a tragediilor lui Racine, Caracterele să se dea în lături, făcând loc. în schimb cer voie: întâi, să constat că maximele şi caracterele constituie punctul final, scopul ultim al oricărei gândiri clasice; al doilea, admirând din puterea minţii mele şi cu tot ce e mai cinstit în inima mea pe Moliere sau Fedra, să aleg drept carte de căpătâi volumul continuatorului lui Teofrast. Dincolo de discursurile savante şi de consacrările publice, mă delectez întotdeauna cu o lectură care de fiecare dată mă întâmpină cu ceva nou. Citesc acelaşi text şi totuşi, după cum probabil tind inconştient, din cauza stării de receptivitate în care mă aflu, să înţeleg un lucru sau altul, mă opreşte câte un pasaj: îl cunosc, dar de-abia de data aceea îl văd, luminat, important şi clar ca nicicând.

După contactul zguduitor cu tragicii, legătura cu moraliştii e mai intimă şi mai dulce. La Rochefoucauld e încă violent. La Bruyere e insinuant. La Rochefoucauld rămâne în domeniul1 psihologiei pure, de aceea e mai depărtat de noi, modernii; descrie omul, sentimentele lui, gândeşte experienţa vieţii pe care a trăit-o. La Bruyere creează literatura socială, prezintă omul în relaţiile lui moderne, familiare, profesionale: pe stradă, în saloane, la curte, în oraş. Le Rochefoucauld, mândru şi grăbit, caută legile sufletului. Pe La Bruyere, omul de casă şi de studii, îl interesează amănuntele mediilor sociale, gusturile, obiceiurile, maniile. Ducele cunoaşte toate instinctele şi sentimentele omului; pedagogul observă toate sforţările lui de a străluci în societate, de a se arata mai ocupat decât e, de a se impune. La Bruyere e primul clasic pentru care acele laturi ale sufletului care se evidenţiază numai prin contactul omului cu semenii săi merită o examinare serioasă şi dreaptă, întocmai ca marile lui pasiuni veşnice. S-a spus deseori că La Bruyere e scriitorul în care se îmbină două epoci, la care se întrevede liberalismul secolului al XVII-lea. Eu cred că merge mult mai departe: e precursorul direct al lui Proust şi al întregii literaturi de analiză psiho-socială.

La Bruyere, ca toţi clasicii, e exact, nepărtinitor şi necruţător. Tabloul lui e după un subiect poate secundar faţă de al unui Racine, dar metoda e tot atât de riguroasă, înţelegerea deopotrivă de adâncă, rezultatul expus cu aceeaşi perfectă acurateţa. Şi tocmai aici stă farmecul extraordinar al lui La Bruyere: există în stilul cel mai clasic şi după procedeul cel mai sever al lucidităţii o prezentare a acelor lucruri pe care le credeau rezervate doar unor cercetători moderni, desigur subtili, dar niţel neserioşi şi ciudaţi. Observaţiile lui Proust au fost considerate chiar de admiratorii lui cei mai sinceri ca aparţinând domeniului firului tăiat vicios în patru. Prezenţa lui La Bruyere în plinul acestui domeniu îi conferă o gravitate şi o importanţă cu totul sigure.

Stendhal spunea că va fi înţeles de abia în 1935. E adevărat că răceala lui ironică a fost foarte gustată de unii contemporani ai noştri. Dar şi mai exact ar fi fost să spunem că tocmai în anul acesta, trei sute de ani după naşterea lui, La Bruyere e cu adevărat actual. Preocupărilor noastre literare (aşa cum oglindesc sufletele noastre) el le aduce garanţia lui clasică; persoanei lui, despre care ştim atât de puţin, aceleaşi preocupări îi dau ceva din tainicul farmec al epocii noastre frământate. Opera lui La Bruyere e, dacă-mi este îngăduit să mă exprim astfel, semnul cu ochiul pe care ni-1 fac clasicii, cum că înţeleg şi ştiu. Ceea ce e o încântare.