Lion Feuchtwanger despre clica naţional-socialistă

„Veu la naturelle instabilite de meurs et opinions, ii m'a semble souvent que Ies bons autheurs mesmes ont tort de s 'opiniastrer f former de nous une constante et solide contexture.”

MONTAIGNE, II, 1

Sentimentele mele faţă de scriitorul Lion Feuchtwanger sunt dintre cele mai complexe, ca şi faţă de compatriotul său Jacob Wassermann. Mi-am dat fireşte seama din primul moment că mă aflu în faţa unor mânuitori ai frazei de o abilitate aproape demonică. Am fost cucerit ca oricare altul de vraja atmosferei pe care stilul lor ştie s-o creeze. Dar insistenţa cu care stăruiau în subiecte profund penibile, atracţia lor pentru cazuri crude şi abjecte de psihologie, exclusivitatea cu care tratau exemplare umane alături de care eroii lui Dostoievski sunt exemple de claritate, logică şi continuitate, mă buimăceau. Respins şi atras totdeodată, reciteam neîncetat în Etzel Andergast povestea bolii lui Irlean, o reuşită stilistică aproape unică în istoria literară, unde magia scriitorului e singura explicaţie a unei atmosfere de mister care nu rezultă din nimic altceva.

Cu Lion Feuchtwanger mergeam însă mai departe: romancierului abil i se adăuga un cunoscător erudit al istoriei, al antichităţii în special. Iar psihologia, oarecum melodramatică, al lui Wassermann era la el înlocuită cu o pătrundere adâncă, desigur cinică, stranie şi ea, dar atât de sinceră şi de complet legată de ceea ce examina, încât izbutea să stabilească înţelegerea deplină cu cele mai bizare profiluri sufleteşti. Greu, cred, poate rezista cineva farmecului lui Feuchtwanger. Istoriei şi contemporaneităţii el le-a cerut cazuri din care alţii ar fi făcut procese simple: ar fi condamnat nedreptatea şi ar fi proslăvit victima. Dar Feuchtwanger nu. El ştie prea bine că viaţa nu e niciodată atât de clară şi că oamenii cei mai nedreptăţiţi nu vin, nu pot veni absolut curaţi în faţa călăilor lor. Feuchtwanger ne cere să fim oameni întregi şi să dăm dovadă de curaj: cromolitografiile şi imaginile din Epinal le lasă altora care-şi cuceresc uşor cetitorii prin cuvinte alese şi înălţătoare. De la el putem învăţa că un om merită să fie admirat chiar dacă nu e un exemplu perfect al tuturor virtuţilor. Actul de matură judecată pe care-1 presupune Feuchtwanger e acesta: scăderile sunt inerente firii omeneşti; defectele, păcatele poate nu împiedică pe un individ să fie mare într-un domeniu, să aibă dreptate şi să se bucure de respectul nostru. Dar e mai puţin uşor decât pare; noi cerem mereu semenilor noştri să fie desăvârşiţi, în bine sau în rău. Suntem obsedaţi de ideea purităţii. Această puritate în ochii lui Feuchtwanger nu există. Există numai – schimbător şi inegal, trudit şi încântat, ambiţios şi naiv, încăpăţânat şi deznădăjduit, sensibil şi neînduplecat – sufletul omenesc, bietul nostru suflet, cu care forţe mai mari ca el se joacă în voie şi-1 duc cu încetul unde vor.

Diavolul, spune un scriitor francez, e un obsedat: loveşte mereu în acelaşi loc. Desigur, pentru că ştie că acolo va obţine acces mai uşor. Feuchtwanger a ales din istorie tipuri variate, dar care au ceva comun: eroii lui sunt bine înzestraţi, dar un dezechilibru fundamental îi predispune la un sfârşit dramatic. Soarta, în cel din urmă moment, pare a le da o ultimă şansă: dar ei nu mai au vlaga necesară luptei, şi cedează. Evreul Siiss merge spre moarte pentru că aşa vrea; e o soluţie a dilemei sufleteşti în care se zbate. Trimiterea lui în judecată nu rămâne mai puţin perfidă, condamnarea lui mai puţin nedreaptă şi executarea lui mai puţin barbară. Flavius Josefus e la Roma, trăieşte în linişte şi bogăţie, dar e departe de a fi fericit: ţara lui a fost nimicită şi multora poate părea un simplu oportunist. Josefus, care acţionase ca un naţionalist intransigent când relaţiile Judeii cu Roma erau încă bune şi susceptibile de îmbunătăţiri, acceptase să intre într-o familie romană şi se alăturase cu trup şi suflet poporului roman tocmai când ai lui luptau cu disperare, un mănunchi de oameni absurzi, sortiţi înfrângerii, eroici. Totuşi Flavius Josefus e sincer mereu, fapte contradictorii şi aparent josnice vin dintr-un suflet complicat dar cinstit. Senatorul Varo, creatorul urzelii care avea să-1 ridice pe falsul Nero împotriva Flavienilor, e şi el un patriot, convins de binefacerile unei politici romane filoorientale, care printr-un pseudo-Nero încearcă să restabilească un sistem de pe urma căruia s-ar fi putut prea bine ca imperiul roman să profite enorm. Dar motivul care-1 determină să pornească la acţiune e strict personal şi meschin. Feuchtwanger nu-şi face iluzii: Varo vrea o politică romană de prietenie cu popoarele Orientului, dar e şi un bătrân acrit, a cărui vanitate e exacerbată. Şi se manifestă ca atare şi înţeleptul patrician şi naivul opoziţionist.

Descriind mediile germane naţional-socialiste, Feuchtwanger avea să rămână credincios metodei lui obişnuite, să păstreze spiritul lui atât de puţin convenţional sau unilateral. Cartea lui, Die Zauberer, e un roman, desigur. Dar e un document istoric deopotrivă de interesant ca Evreul Suss pentru veacul al XVIII-lea sau trilogia Josefus sau Falsul Nero pentru primul veac al erei noastre. Feuchtwanger e calm şi neîncrezător ca de obicei. Când vorbeşte de astrologul naţional-socialist Lautensack e. acelaşi Feuchtwanger pe care-1 cunoaştem: autorul pentru care o victimă poate fi deplânsă, dar care o vede tot ca pe un om, deci ca pe un amalgam de ciudăţenii, de laşitate, de impulsuri necontrolate, de superstiţii şi vanităţi rănite, de imense ambiţii şi nespusă lene. Ştim că Feuchtwanger e un adversar al naţional-socialiştilor şi că ei l-au exilat după ce i-au ars cărţile, casa, manuscrisele şi notele. Dar nu vedem în cartea lui nici o părtinire, nici o pornire. Omul e puţin ironic şi puţin milos, ca-ntotdeauna; imparţial, până la răceală; scrupulos, până la cinism. Hitler şi Roehm sunt descrişi cu atâta seninătate şi înţelegere, cu ii atâta degajare şi atenţie încât asupra lor se lasă un fel de atmosferă binevoitoare. Arta lui Feuchtwanger ştie să întrebuinţeze ceea ce e turbure. Toate personajele cărţii sunt scăldate de aceeaşi lumină: inteligenţa şi perspicacitatea lui sunt atât de lucide încât ele nu mai par, ca în alte volume, răutăcioase, ci de-a dreptul mişcătoare. Dacă Feuchtwanger ar fi fost vehement, lucrarea lui ar fi rămas dreaptă şi desigur impresionantă. Dar aşa cum se prezintă e teribilă: tonul ei liniştit o transformă într-o piesă de o importanţă capitală, care atârnă greu într-un dosar unde nu lipsesc piesele concludente.

Lautensack e un provincial, de origine modestă, căruia nu-i lipsesc anumite daruri în domeniul încă atât de puţin cunoscut al spiritismului. Altul şi-ar fi bătut joc cu uşurinţă de un hipnotizator. Dar Feuchtwanger nu aparţine acestei categorii de scriitori, care acceptă facilul; crede greu în bine, dar crede greu şi în rău. Feuchtwanger admite că telepatia constituie un câmp de cercetări încă cu totul neverificat; nu râde de Lautensack, constată doar că acesta – în loc să-şi ia predispoziţia în serios şi s-o supună unor observări ştiinţifice, cum îi propune profesorul Hravliczek – preferă să şi-o comercializeze pe scene de music-hall în tovărăşia jovialului şi bonomului Alois Pranner şi mai apoi să şi-o ofere pentru scopuri de propagandă partidului naţional-socialist, în schimbul unor sume de bani destul de mari şi al unor şi mai mari expectative pentru viitor. în partidul Oscar Lauternsack e introdus de fratele lui, Hans, al cărui nume – mai autentic arian – e acum Hannsjorg, un individ cu o crimă pe conştiinţă, care deţine posturi de încredere în organizaţia centrală a partidului. Aventura lui Oscar Lautensack se plasează între 1932 şi 1934. Asistăm la căderea lui, dar o ghicim, în 1934, şi pe a lui Hannsjorg, a lui Proell (Roehm) şi a contelui Zinsdorff, călăii săi. Acest crâmpei de tragedie care ne e descris e precedat şi urmat de altele, pe care istoria ni le arată şi care măresc tristeţea nesfârşită a povestirii lui Feuchtwanger.

Tristă, într-adevăr. Lautensack e un arivist, dar e şi un nenorocit, un ambiţios ros de vanitate şi un îngâmfat pe care-1 ia gura pe dinainte ori de câte ori e câtuşi de puţin zgândărit. Prevestirile lui l-au cucerit pe Hitler, mare amator de ştiinţe oculte. Hitler îl sprijină, îi vorbeşte cu amabilitate şi-i promite o academie de cercetări supranaturale, al cărei preşedinte va fi Lautensack. Hannsjorg devine un personaj din ce în ce mai important. Iar Oscar câştigă bani frumoşi, îşi cumpără un castel pe care-1 reface după concepţiile lui arhitectonice esoterice şi circulă în mediile cele mai înalte ale societăţii germane, acele medii cu burghezi foarte bogaţi şi cu nobili foarte săraci pentru care naţional-socialismul e un mijloc de a-şi menţine averea sau de a şi-o reface. Lautensack, în cadrul saloanelor naţional-socialiste, e acum o personalitate. Dar faţă de birourile partidului rămâne un indezirabil. Proell îl urăşte pentru că îi datorează sugestia incendierii Reichstagului ca semn al începutului „revoluţiei”. D-nei lise Kaderit îi e antipatic pentru că a tratat-o de sus, pe ea, o nobilă şi o bogătaşă; i-a cedat, dar nu-1 iartă. Elegantul conte Zinsdorff îl socoteşte prea încrezut şi familiar. Şi, aceşti trei hotărăsc să-1 doboare. Lautensack, neîndemânatic, face tocmai ceea ce n-ar trebui: merge direct la Hitler, obţine ordinul de liberare a unui arestat care e fratele iubitei lui şi se înapoiază ţanţoş la Berlin, unde anunţă pe cine vrea să-1 asculte că se vor întâmpla în curând lucruri mari. Hitler pregătea lovitura de la 30 iulie. Zinsdorff transmite lui Proell rodomontadele lui Lautensack, şi Proell, împins de Kadereit, cere lui Hitler pedepsirea unui om prea vorbăreţ. Hitler îl înţelege bine pe Lautensack, e niţel prestidigiator şi indiscret şi el. Dar când Proell îi pune în faţă articolul în care protejatul lui Lautensack îşi bătuse joc de stilul lui Hitler şi de greşelile lui de gramatică germană, Hitler, lovit adânc, face semnul dorit: Lautensack e un om mort.

Nu importă faptul că Lautensack e ucis cu focuri de revolver, târziu noaptea, într-o pădure din împrejurimile Berlinului şi că moartea lui e atribuită comuniştilor. (Hitler va ţine un discurs funebru mişcat.) Grav e faptul că există o organizaţie pentru care astfel de crime sunt obişnuite, curente, administrative. Grav e faptul că viaţa unui om, oricare ar fi, depinde de capriciul unei clici. Şi în familia Flavienilor se practica omorul. Dar era un fapt individual. în partidul naţional-socialist executarea unui ins e o operaţie colectivă, a unui aparat bine pus la punct; se îndeplineşte ca livrarea unei mărfi de către o societate comercială. Crima, în această fază de organizare, nu mai are caracterul unui impuls; e perfectă ca rotaţia unei maşini. Uciderea lui Paul Cramer (liberalul, neînfricatul, eroul) sau a lui Oscar Lautensack (şarlatanul, arivistul, imbecilul) sunt deopotrivă de tragice şi de nedrepte; pentru că sunt provocate de hotărâri arbitrare, luate de o clică iresponsabilă şi executate de o implacabilă organizaţie de criminali. Feuchtwanger e un scriitor serios pentru că a pus aceste două fapte, atât de osebite în aparenţă, pe acelaşi plan. Fireşte că cele două omoruri nu au aceeaşi importanţă morală, dar au aceeaşi semnificaţie omenească.

Anatole France, în Istoria contemporană, pomeneşte de o conversaţie între domnul Bergeret şi lucrătorul tâmplar venit să-i monteze biblioteca în noul lui apartament parizian. Era în toiul afacerii Dreyfus. Mulţi dintre tovarăşii mei, spune tâmplarul, s-au întrebat ce caută muncitorii într-o ceartă internă a castei militare. Dar el şi-a dat seama că oriunde e o nedreptate se cuvine ca socialiştii să intervină. Feuchtwanger raţionează la fel. Unii s-ar putea întreba, întocmai ca o parte a muncitorimii în timpul lui Dreyfus, de ce ne preocupă uciderea unui Lautensack. Nu e aceasta o treabă a bandiţilor între ei? Iată răspunsul: suntem în drept să deplângem moartea lui Paul Cramer, să-i preamărim memoria şi să-1 răzbunăm; suntem în drept să ne pese prea puţin de soarta lui Lautensack şi să-i dorim să-i fie ţărâna cât de grea. Dar dacă suntem cinstiţi, cele două crime trebuie să ne revolte deopotrivă.

Prin felul în care a privit fapte contemporane, de care era legat personal, Feuchtwanger şi-a verificat calităţile de istoric. A ştiut să prindă esenţialul. Esenţa naţional-socialismului e crima organizată pusă la dispoziţia unei clici. Aceasta e definiţia sub care naţional-socialismul va trece în istorie. Restul e verbalism şi melodramă. Ca romancier, Feuchtwanger a recurs şi la melodramă, neapărat, cât trebuia; dar înapoia moderaţiunii lui calme şi înţelegătoare trăieşte, mereu, grozavă, definiţia istoricului. în faţa crimei organizate, cele mai dezlănţuite patimi individuale par şterse. Se retrag, înfricoşate, nu numai fiinţe umane ca Harvliczek sau Anna Tirschenreuth, cad victime nu numai oameni drepţi ca Paul Cramer, dar tresaltă şi puşlamale ca Oscar Lautensack şi capătă – cine ar fi crezut-o – o demnitate şi ele, căci în nimicnicia lor rămăsese ceva omenesc, slab, capabil de a stârni mila. Dar în faţa crimei organizate pusă la dispoziţia unei clici, ce mai rămâne? Tot regnul omenesc, de la ce e mai bun la ce e mai rău într-însul, se aliniază pe acelaşi rând, al victimelor. Cred că şi psihologia lui Feuchtwanger, ciudată şi îndeajuns de subtilă, obişnuită cu cele mai rare meandre ale sufletului, se opreşte, de data aceasta egal compătimitoare. Faza omenească a crimei e departe. Am intrat în faza ei mecanizată. Ne pierdem.