Ştefan Zweig şi dictatura
„Voulez-vous que je vous dise tout de suite ce qui fait la grandeur de Candide et qui le constituie un chef-d'oeuvre a part, un immortel chef-d'oeuvre? Cest que jamais dans aucun autre ouvrage n 'ont briile d'une flamme plus ramassâe, plus intense et plus vive Ies deux passions qui ont 6te Vhonneur de Voltaire, la haine de l'injustice trimphante et la pitiâ, une piti6 large et gănâreuse, pour Ies souffrances immerite'es… II haissait d'une haine vivace et profonde l'hypocrisie, le fanatisme, l'oppression bete, l'iniquite' superbe, la sottise importante, tout ce qui dans notre 6tat social s 'ajoute ă la cruelie et injuste nature pour aigrir l'humaine misere, pour rendre la vie insupportable aux pauvres et tristes mortels”.
FRANCISQUE SARCEY
Ştim desigur că de mortuis nil nisi bene. Dar cunoaştem şi fraza lui Voltaire: On doit des ăgards aux vivants, on ne doit aux morts que la v6rit6, pe care Jean-Jacques Brousson a pus-o ca motto justificativ uneia din cărţile sale de amintiri despre Anatole France. E adevărat că dacă judecăm după exemplul lui Brousson, citatul nu pare a da inspiraţii fericite. Fostul secretar al autorului Crinului roşu şi-a publicat cele două volume memorialistice cu intenţia vădită de a ponegri şi defăima. Numai că procedeul la care a recurs a dat cu totul greş; lectura lui Brousson nu ni-1 micşorează întru nimic pe France. Doar nu era să ne pierdem admiraţia pentru un scriitor francez aflând că îi plăceau vinul, mâncarea aleasă şi (mai mult teoretic, căci d-na Caillavet era vigilentă şi munca nu-i lăsa mult răgaz) femeile frumoase. Oroarea şi groaza nu ne pot cuprinde nici măcar atunci când ni se spune că bătrânul sceptic aprecia stampele cu caracter erotic şi anecdotele decoltate. Dar, lăsând gluma la o parte, e clar că Brousson a greşit nu prin acumularea detaliilor din domeniul clevetirii ordinare, ci prin tonul de moralist întristat pe care se crede obligat să-1 ia şi care e cu totul deplasat. Vaticinaţiile lui provinciale, privirile pe care le aruncă îngândurat spre cer, scârbit de ticăloşia maestrului, oftaturile după aerul curat al naturii şi după epocile de înaltă cucernicie în contrast cu zăduful şi perversitatea salonului literar din Villa Sa'id nu prostesc pe nimeni.
Anatole France, deci, rămâne şi după publicarea prea puţin senzaţionalelor destăinuiri ale angajatului său, cu scăderile şi înălţimile lui, cu semnele indubitabile ale geniului şi pecetea păcatului strămoşesc, aşa cum ni-1 înfăţişează istoria culturii franceze, la locul său, neapărat cu totul deosebit, dar nu fără cusur. Şi aşa cum nu ni se pare că totul trebuie lăudat la Anatole France, inteligenţă supremă, romancier de cea mai pură calitate, cronicar social cu intuiţii şi priceperi rar întâlnite, dar gândire ciudată şi realizator inegal, credem că şi despre toţi scriitorii suntem îndrituiţi să vorbim cuviincios, dar fără falsă politeţă.
Cazul lui Ştefan Zweig, bunăoară, e elocvent. Om cumsecade în cel mai bun înţeles al cuvântului, prozator din cei mai agreabili, se bucură în ochii noştri de măreţia pe care o conferă moartea în împrejurări tragice. Sfârşitul omului a ridicat şi renumele scriitorului. Silit de naţional-socialişti să se expatrieze, Zweig şi-a pus capăt vieţii în Brazilia, dorul de ţară jucând probabil rolul covârşitor în determinarea gestului de supremă melancolie. A mai existat un austriac care n-a putut îndura exilul: a fost Gustav Mahler, pentru care America n-a putut înlocui scumpa Vienă. Dar duioşia şi tristeţea nu ne vor împiedica să scriem că Ştefan Zweig (spre deosebire de omonimul său Arnold Zweig, autorul acelei minunate tetralogii – Junge Frâu von 1914, DerStreit um den Sergeanten Grischa, Erzziehung vor Verdum, Einsetzung eines Koenigs – a cărei complicată şi stranie psihologie germanică e enervantă la culme pentru spiritele mediteraneene, dar ale cărei măreaţă putere şi cuceritoare r frumuseţe trebuie proclamate cât mai sus) rămâne un autor de mâna a treia. Unele din nuvelele sale (Vier Kroniken) nu sunt rele. Dar celelalte şi toate romanele sunt doar literatură de vacanţă şi cuconet. Biografiile lui romanţate, atât de răspândite, se citesc cu uşurinţă şi fără supărare; dar sunt absolut nule. Adevărul e trist: nu orice om cumsecade, cult şi înzestrat cu darul scrisului e şi artist. Un om desăvârşit din punct de vedere social şi moral poate fi un diletant, după cum un altul, care ne inspiră repulsia din puncte de vedere omeneşti, poate fi un artist.
Dacă Ştefan Zweig ar fi murit fără să fi scris Castellio gegen Calvin n-ar fi depăşit cadrul, nelipsit de onorabilitate, al autorilor utili. Dar faptul că a scris-o şi faptul (strâns legat de primul) că s-a sinucis în anii de triumf ai barbariei dovedesc că se întâmplase ceva cu Zweig: depăşise stadiul în care trăise atâţia ani; atinsese un nivel deosebit de celălalt nu prin grad, ci prin natură; intrase în rândul marilor gânditori. Castellio gegen Calvin nu mai e o nouă romanţă istorică: e una din cărţile de căpetenie ale timpului nostru. Iată alături de care o aşezăm: de Revolta maselor a lui Ortega y Gasset, de La trahison des clercs a lui Julien Benda, de Zauberberg al lui Thomas Mann, de Les grands cimetieres sous la lune ale lui G. Bernanos, de Brave new world al lui Huxley. Priveliştea Europei aservite 1-a săltat deodată, pe acest om cu fond bun, pe planul unde stau un Ilya Ehrenburg, un Nitti, un Aragon, un Malraux, un Feutchtwanger. Nenorocirea înjoseşte adesea, uneori însă transformă şi creează.
A fost cazul lui Ştefan Zweig, pentru puţinul timp cât i-a fost sortit să mai trăiască în veacul dictaturilor.;
Castellio gegen Calvin e o naraţiune pe două planuri. E istorisirea faptelor reale ale unor personaje reale, Calvin şi Castellio, oameni ai veacului al XVI-lea, despre care avem numeroase informaţii şi cunoştinţe. Şi e o alegorie, simbolizarea luptei veşnice dintre tiranie şi libertate. întâmplător, scena aleasă de Zweig ne va pune în faţă probleme teologice. Căci veacul al XVI-lea a fost prin esenţă unul teologic, aşa cum altele au fost politice, economice sau poetice. Dar decorul teologic nu are decât valoarea unei culori locale. înapoia lui stă mereu problema cea mare, problema adevărată, a fanatismului şi a toleranţei, pentru care Calvin şi Castellio, Geneva şi Basel, Şervet şi inchiziţia sunt numai nume şi costume, localizări şi concretizări, ai cărei termeni reali sunt veşnici şi bine precizaţi. Zweig spune „Calvin” şi e vădit că înţelege puterea nelimitată care urmăreşte să nimicească orice i se împotriveşte; spune „Castellio” şi nu încape îndoială că gândeşte „omul veşnic liber deoarece nu e legat de nici un partid şi nu e robit nici unui fanatism”. Calvin e o figură importantă a istoriei europene; Castellio nu e decât un necunoscut, un nume familiar numai erudiţilor. Faţă de atotputernicul Calvin, nu se prezintă decât ca un biet învăţăcel, un traducător de texte vechi, un izolat care nu reprezintă pe nimeni şi nu are nici o forţă organizată pe care să se sprijine; Calvin are un Partid, iar Castellio nici măcar un protector. Şi totuşi, ca simbol nepieritor, Castellio e cel mai important. Amănuntele afacerii nu le cunoaştem prea bine. Se poate ca ceea ce Zweig ne spune să nu fie absolut conform adevărului istoric; se poate ca acest autor care n-a fost un savant să fi interpretat greşit. Dar dacă a putut comite erori istorice, nu s-a putut încurca printre simbolizări: se poate să fi fost Calvin mai puţin negru şi Castellio mai puţin alb, toleranţa nu rămâne mai puţin valabilă şi opresiunea mai puţin nedreaptă. Castellio, „contestând o dată pentru totdeauna tuturor stăpânilor pământului dreptul de a prigoni pe vreun locuitor al acestui pământ din pricina ideilor sale şi a concepţiilor sale de viaţă”, depăşea cu mult cadrul controversei sale cu maâtre Calvin. Acesta, la rândul lui, urmărindu-1 cu neîncetată ură şi nedându-se înapoi de la nici o josnicie pentru a-1 prinde, trece dincolo de orice sentiment personal, acţionează ca simbol al dictaturii aşa cum e şi cum altfel nu poate fi. în epoca lui Savonarola, a lui John
Knox, Luther, Melanchthon şi Zwingli, a conciliilor şi a Inchiziţiei, în plină criză a bisericii şi în toiul războaielor religioase, nu se putea ca o ceartă de importanţă universal omenească să nu fie teologică. Dar disputa teologică e fără însemnătate. Nu se discută cine are dreptate cu privire la dogma Sf. Treimi, sau care interpretare a Scripturii e mai savantă şi mai ortodoxă. Se pune chestiunea făţiş: dictatura sau libertatea individuală, independent de polemişti, de erorile, însuşirile sau intenţiile lor.
De la început se cuvine să se ştie că despre calităţile lui Calvin nu încape îndoială. Maâtre Calvin e un om de bună credinţă, e cinstit, e muncitor; sinceritatea lui e absolută, interese personale la el nu există, de patimi obişnuite nici vorbă nu poate fi, viaţa lui e consacrată exclusiv unei doctrine. Omul nu cunoaşte nici o satisfacţie, boala îi chinuie fără încetare trupul istovit, muncii nu-i răpeşte decât timpul cel mai scurt. Calvin e primul exemplu al omului exclusiv politic, care trăieşte numai pentru munca lui şi modelarea societăţii după idealul care-1 stăpâneşte. De ce, cinstit, sincer şi sârguitor fiind, Calvin e totuşi o calamitate, un călău, un creator de teroare şi un patron al celor mai abjecte poliţisme? Pentru că nu putea fi altfel, pentru că aceasta e legea inexorabilă a oricărei dictaturi, independent de personalitatea dictatorului. Nu încap aici procese de conştiinţă, doar fatalităţi. întâmplător forma pe care dictatura a luat-o în Geneva calvinistă a fost aceea a unui moralism strâmt care interzicea orice bucurii, orice manifestare oricât de sublimată a senzualismului şi orice ieşire din făgaşul disciplinei celei mai şcolăreşti. Dar ar fi putut tot atât de bine fi şi o dictatură a desfrâului. Atotputernicia lui Calvin, după chipul şi asemănarea lui, a fost aspră, morocănoasă, posomorâtă, colţuroasă, cenuşie, glacială, neagră. Dar să fi fost Aretinul în locul lui Calvin şi lucrurile nu ar fi fost mai bune. Calvin interzice zâmbetele şi persecută căldura; Aretinul ar fi oprit seriozitatea şi ar fi pedepsit pudoarea; esenţa dictaturii nu s-ar fi schimbat. Nu, prin urmare, anumite măsuri luate de protestantismul moralist sunt condamnate de Zweig, ci legile puterii fără margini.
Calvin e un dictator desăvârşit. La el găsim cele cinci caracteristici fundamentale ale oricărui bun dictator. Prima, se consideră Deţinător al Adevărului întreg, deci, orice idee de concesie îi e străină1. A doua, nu concepe societatea decât prin totalizare2. A treia, dogma în care crede el e o regulă absolută; în speţă e Evanghelia selon Calvin, simbolizând doctrina (oricare ar fi ea) pe care dictatorul nu concepe ca altcineva să o poată contrazice3. A patra, intransigenţa lui nu cunoaşte nicio
1 „Nimic nu i-a fost mai străin acestui mare zelot, cât timp a trăit, decât toleranţa, spiritul de împăciuire. Calvin nu cunoaşte calea de mijloc; nu cunoaşte decât un singur drum: pe al său. Pentru el nu există decât tot sau nimic, autoritatea deplină sau renunţarea deplină.
Niciodată nu va încheia un compromis, căci a avea dreptate, a-şi face dreptate şi a o menţine constituie pentru el o însuşire atât de funcţională, un tot atât de insolubil, încât nici nu poate concepe şi imagina că şi un altul ar putea să aibă dreptate, din punctul lui de vedere. Pentru Calvin rămâne o axiomă că doar el e menit să îndrume, iar ceilalţi să fie îndrumaţi de el”.
„Un stat, care respiră cu nenumărate celule vii să fie preschimbat într-un mecanism rigid, un popor, cu toate ideile şi sentimentele lui, transformat într-un sistem unic; este prima încercare de totalizare desăvârşită, a unui popor întreg, întreprinsă înlăuntrul Europei în numele unei idei. Cu o seriozitate demonică, cu o chibzuire sistematică cu adevărat grandioasă, Calvin porneşte la înfăptuirea planului său îndrăzneţ, de a face din Geneva primul stat al lui Dumnezeu pe pământ… Acest ideolog de oţel ia măreaţa lui utopie cât se poate de serios; e sfântă pentru el şi niciodată, în acest sfert de veac al dictaturii sale spirituale, Calvin nu s-a îndoit de faptul că, luând omului orice libertate individuală, nu face decât să contribuie la propăşirea lui. Căci cu toate pretenţiile şi intolerabilele suprapretenţii, acest despot cucernic credea că nu cere oamenilor decât să trăiască cum trebuie”.
3 „Cu această solicitare-poruncă a lui Calvin, e instituită de facto o nouă ortodoxie, cea protestantă, în locul celei papale şi cu drept cuvânt a fost numită această nouă formă de dictatură dogmatică o bibliocraţie. Căci o singură carte e acum stăpân şi judecător la Geneva; Dumnezeu e legislatorul şi preotul este singurul chemat să interpreteze tâlcul acestei legi. Preotul este „judecătorul” în sensul Bibliei lui Moise şi peste regi şi popor domină, inatacabilă puterea lui. Interpretarea Bibliei de către Consistoriu hotărăşte acum exclusiv, în locul Consiliului şi al Dreptului civil, ce este permis şi ce este oprit şi vai de cel ce se încumetă, stingher, să se împotrivească acestei forţe. Căci va fi sancţionat, ca un răzvrătit împotriva Domnului, oricine se opune dictaturii greoţimei şi în curând va fi scris cu sânge comentariul la Sfânta Scriptură. întotdeauna o stăpânire dogmatică bazată pe violenţă, dezvoltată dintr-o mişcare de libertate, precedă mai aspru şi mai dârz în contra ideii libertăţii decât orice putere moştenită”.
Îndulcire: totul e important4. A cincea, pentru el nu încape vreo alegere a mijloacelor: cauza fiind sfântă, orice procedeu menit s-o slujească e bun5.
Din această ultimă caracteristică rezultă că o ideologie poate duce la o tiranie la fel de cumplită şi de nemiloasă ca a celei mai neînfrânate ambiţii personale6. Motivele sunt fireşte altele,
4 „însă – şi iată ce este hotărâtor – pentru Calvin nu există lucruri neînsemnate şi mărunte în cuprinsul doctrinei. Pentru spiritul său metodic care tinde la deplina unitate şi la desăvârşita autoritate a noii biserici, cea mai mică deviaţie este tot atât de primejdioasă ca şi cea mai mare aberaţie. El vrea ca fiecare piatră şi fiecare pietricică din clădirea lui logică, grandios întocmită, să fie de neurnit din locul ei; ca şi când viaţa politică, ca şi moravuri şi justiţie, orice formă de libertate i se pare intolerabilă şi în sens religios. Dacă e să dăinuiască biserica lui, ea trebuie, să rămână autoritară din temelie şi până la cel mai mic ornament, iar cine nu-i recunoaşte acest principiu călăuzitor, cine încercă să gândească el însuşi în sens liberal, pentru acela nu se găseşte nici un loc îp statul său”.
5 „Zadarnic cei ce fac elogiul lui Calvin caută să-1 apere şi în acest punct, cel mai negru; prin aceasta ei dau o cu totul altă nuanţă caracterului său. Calvin, din punct de vedere personal, un om plin de zel sincer şi cinstit, plin de voinţă religioasă pură, devine cu totul lipsit de scrupule, când e vorba de Dogmă, când e vorba de „Cauză”. Pentru doctrina sa, pentru partidul său, e imediat gata (şi în acest punct polaritatea lui cu Loyala devine identitate) să aprobe orice mijloc, dacă pare să fie eficace”.
6 „Orice intelectual ar găsi ceva înălţător în faptul că este întotdeauna o idee, adică cea mai imaterială forţă pe pământ, aceea care săvârşeşte asemenea neverosimile minuni de sugestie în lumea noastră bătrână, prozaică, mecanică; am putea cădea lesne în'ispita de a admira şi de a slăvi pe aceşti vrăjitori, pentru că reuşesc, pornind de la spirit, să transforme materia inertă. Dar din nenorocire, tocmai aceşti idealişti şi utopişti se demască mai întotdeauna Imediat după victoria lor, dovedindu-se a fi cei mai siniştri trădători ai duhului. Căci puterea îndeamnă la atotstăpânire, biruinţa la abuzul victoriei şi, în loc ca ei să se mulţumească cu atât: că au entuziasmat în aşa măsură o mulţime de oameni pentru iluzia lor personală, încât sunt gata să moară bucuroşi pentru ea, aceşti conquistadori cedează cu toţii ispitei de a vroi să transforme majoritatea în totalitate şi de a impune dogma lor şi celor fără de partid. Nu se mulţumesc cu cei supuşi lor, cu sateliţii, cu robii lor sufleteşti, cu toţi eternii acoliţi ai oricărei mişcări – nu, ei vor să vadă şi pe cei liberi, pe acea mână de oameni independenţi, slăvitorii şi slugile lor. Iar pentru a face să treacă dogma lor drept unica valabilă, ei aplică oficial stigmatul crimei oricărei alte păreri. Mereu se înnoieşte acest blestem al tuturor ideologiilor religioase şi politice, că ele degenerează în tiranii, de îndată ce se preschimbă în dictaturi. Dar în clipa în care un propovăduitor spiritual nu mai are încredere în puterea imanentă a adevărului emis de el, ci face uz de violenţă, din acea clipă el declară război libertăţii omeneşti. Indiferent de idee, din momentul în care cel ce-o propagă se foloseşte de teroare spre a uniformiza şi a reglementa convingeri străine -oricare ar fi această idee, ea nu mai este atunci idealitate, ci brutalitate”.
În cercetarea sufletelor vom găsi diferenţe de nivel moral incomparabile între un Sula şi un Calvin, între un Caligula şi un Savonarola. Dar individul persecutat nu va mai fi în măsură să stabilească deosebirile: el se va afla în faţa aceloraşi metode teroriste7. Calvin începuse prin a fi el însuşi un prigonit, protestantismul fusese o răzvrătire împotriva absolutismului bisericii romane, dar „nici o dictatură nu poate fi închipuită şi menţinută fără violenţă”. Or, din moment ce Calvin înţelegea să desfiinţeze orice opoziţie la Geneva, nu-i rămânea de ales: era sortit să calce pe urmele despoţilor celor mai ticăloşi. Pentru a-şi consolida Puterea Totală, Calvin recurge la metoda aceasta: acordă sau refuză cetăţenilor oraşului dreptul de a se împărtăşi. Procedeul e destul de subtil şi pare rafinat, profund sufletesc. în fapt, ducea la obiceiurile cele mai elementare ale poliţismului, oribile, ridicole şi neînduplecate totodată. Percheziţiile se ţin lanţ, se controlează lungimea rochiilor şi a decolteurilor, se transformă frugalitatea meselor în lege, se violează secretul scrisorilor şi se cenzurează lecturile, se stabileşte obligativitatea ascultării predicilor lui Calvin şi ale partizanilor săi, se interzice orice petrecere, orice podoabă, orice critică, orice murmur. Ridicolul şi tragicul merg mână în mână. Rezultatul e generalizarea delaţiunii şi transformarea poporului într-o masă de laşi, denunţători şi automate. Totul e oprit, viaţa a devenit un calvar: totuşi calvinismul e stăpân necontestat. Cum oare? Prin ce mijloace? Cum au devenit oamenii liberi sclavi? Prin ce magie?
r
7 „O dată ce o doctrină a reuşit să pună stăpânire pe aparatul de stat şi pe toate mijloacele sale de presiune, ea face uz de teroare, fără nici un fel de scrupule”.
8 „Să nu ne înşelăm: Violenţa, care nu se dă înapoi de la nimic şi care-şi bate joc de orice omenie, socotind-o slăbiciune, e o forţă uriaşe. O teroare de stat sistematic născocită şi despotic aplicată paralizează voinţa individuală, dizolvă şi subminează orice comuniune. Se infiltrează în suflete asemeni unei boli ce roade organismul şi – aceasta e suprema ei taină – curând laşitatea generală îi devine sprijin şi complice: fiecare simţindu-se bănuit, bănuieşte pe celălalt la rândul lui şi, de spaimă, cei fricoşi devansează chiar poruncile şi opreliştile tiranului lor. întotdeauna un regim organizat de teroare e în stare să săvârşească minuni, iar când a fost în joc autoritatea lui, Calvin n-a şovăit niciodată să înfăptuiască minunea, tot mereu. Poate nu există despot spiritual care să-1 fi întrecut în neînduplecare şi nu constituie o scuză pentru asprimea lui faptul că – la fel cu toate însuşirile lui Calvin – această asprime era o rezultantă a ideologiei lui.” „Taina nu e nouă, e acea veşnică a tuturor dictaturilor: teroarea”8.
Calvin, omul blând din fire şi nervos, care nu poate suferi execuţiile, temperamentul sensibil şi ideologul purist, trimite cu neînduplecare pe semenii lui la rug. Ideea şi Doctrina au coborât în beciurile temniţelor şi în sălile de poliţie. în mai puţin de cinci ani, în micul oraş de pe malurile Lemanului au fost 13 condamnări prin spânzurătoare, 10 decapitări, 35 de arderi pe rug, 67 cazuri de exil, tortura a devenit o pedeapsă curentă şi închisorile gem de pline ce sunt. Dictatura a folosit procedeul ei preferat, pentru că e cel mai simplu şi mai sigur: acel al generalizării infracţiunilor. Când toţi indivizii devin, prin forţa lucrurilor, în noianul de oprelişti absurde şi în torentul de legiferare penală neîncetată, delincvenţi fără voie ce stau oricând la discreţia autorităţii (căci a juca popice, a mânca plăcintă, a zâmbi în timpul predicii sunt delicte grave), e natural să se transforme în păpuşi maleabile din care Statul face ce vrea. Terorii zilnice nu i se poate rezista îndelung: omul cade9. încep delaţiunile. Fiecare tremură pentru el. Nu mai există prietenie, secrete, relaţii de familie, securitate, nepăsare. Autoritatea a pătruns pretutindeni, poliţia triumfă nestăvilită. Ordinea e desăvârşită, gândurile sunt uniforme.
„ „Era de neînlăturat ca o asemenea teroare, veşnic vigilentă, să nu frângă, în cele din urmă, demnitatea şi forţa lăuntrică atât a individului cât şi a masei. Dacă într-un organism de stat fiecare cetăţean trebuie să se aştepte într-una să fie anchetat, cercetat, condamnat; dacă ştie veşnic aţintite asupra fiecărei acţiuni, asupra fiecărui cuvânt al său invizibile căutături iscoditoare; dacă la orice oră de zi şi de noapte uşa casei se poate deschide brusc pentru percheziţii, nervii cedează treptat; se naşte o spaimă colectivă, căreia îi sucombă cu încetul până şi cei mai curajoşi, molipsiţi la rândul lor. Oricestrădanie de a-şi menţine personalitatea era sortită să fie în cele din urmă paralizată, într-o luptă atât de zadarnică”.
Dar sunt oare gândurile absolut uniforme? Poate dictatura impune nu numai purtări şi conformări generale ci şi convingeri absolut neclintite? Nu. O anumită concepţie de viaţă, un anume fel de a gândi nu pot fi impuse tuturor. Iată Castellio. Părea a fi cel din urmă care să reziste propagandei lui Calvin. E şi el un om al veacului al XVI-lea, adică un umanist şi un cugetător religios. Şi pentru el Biblia e cartea de căpetenie, cheia problemelor finale. Exilat ca şi Calvin, vine la Geneva chemat de acesta, ca fidel partizan. Numai că în Castellio dăinuieşte spiritul protestantismului liberal, el care a fugit de absolutismul catolic nu admite să trăiască sub unul reformat. De aceea părăseşte oraşul în care Calvin a devenit dictator şi se stabileşte la Basel. De aici avea să intre în conflict cu fostul lui maestru.
Pricina polemicii dintre Calvin şi Castellio a fost un oarecare Miguel Şervet, un Spaniol, personaj oarecum dubios şi om nu prea însemnat. Dar Şervet nu e şi el, în această dramă, decât un simbol, de nu un pretext. în afacerea Dreyfus avea să fie la fel. Tipul ei cel mai puţin interesat a fost tocmai Dreyfus, căpitanul elegant, omul şters, care n-a participat cu nimic la teribila dezbatere morală ce a provocat-o fără de voia lui. Dar şi în cazul Şervet şi în afacerea Dreyfus, calitatea omului în joc nu are nici o importanţă. Dimpotrivă, nedreptatea făcută lui Dreyfus (acel despre care Clemenceau spunea că seamănă cu un negustor de creioane) e cu atât mai strigătoare cu cât înţelegem mai bine cât de mult aparţinea el în fond tagmei care-1 condamnase şi-i hotărâse pieirea. Şervet, vechi client al Inchiziţiei, jongla printre dogme. în cele din urmă, luase cu îndârjire atitudine în problema atât de spinoasă a naturii Sf. Treimi. De aici la arianism nu e decât un pas. Spre nenorocirea lui, se pare că Şervet îl făcu.
Calvin, credincios teoriei dictatoriale că scopul scuză mijloacele şi orice lucru e admisibil când e vorba de iubita Doctrină, nu găseşte nimic alta de făcut, el protestantul, decât să-1 denunţe pe Şervet Inchiziţiei catolice. Şervet e prins şi închis; scapă însă de rug prin fugă. Şi se îndreaptă spre Geneva. Ce motive, se întreabă Zweig perplex, l-au făcut pe Şervet să aleagă tocmai oraşul vrăjmaşului său? Credinţa că acesta îl va ierta şi ocroti? Vreun calcul de rafinament psihologic prea greu ca să poată fi desluşit? Fanatismul, hotărârea de a se măsura cu potrivnicul în chiar sălaşul lui?
Ce a gândit Şervet nu putem ghici, dar cum a reacţionat Calvin ştim. Purtarea lui nu putea izvorî decât din legile clasice ale dictaturii. Principiul intransigenţei politice îi impunea să-1 aresteze pe Şervet, să obţină condamnarea lui cu orice preţ, pentru exemplaritate, pentru a face dovada neţărmuritei sale puteri, pentru a arăta în chip clar că nimeni nu poate contesta doctrina lui fără a fi socotit ca un criminal10. Procesul lui Şervet n-a mers prea uşor; judecătorilor din Geneva le venea greu să hotărască pricina unui om al cărui păcat se vedea bine că e de ordin strict spiritual. Dar pentru prestigiul lui Calvin, cazul Şervet devine o piatră de încercare; cu cât timpul trece, cu atât Calvin e silit să devină mai neînduplecat. Nimic nu-1 poate mulţumi decât pedeapsa cea mai aspră ce poate fi: arderea pe rug. Şi aşa a fost.
Şervet, zdrobit fiziceşte, înnebunit de regimul închisorii şi de chinul interogatoriilor, de simţul ireparabilei greşeli ce a comis venind la Geneva şi de dreptatea cauzei lui (juridic, Calvin nu are nici un argument valabil), e şi el un intransigent. Doctrina lui despre Sf. Treime n-o abjură. Refuză comutarea pedepsei în moartea prin paloş, preţ al unei renegări, şi se urcă pe rug.
„Fără voie ai impresia, că se descarcă aici o ură absolut personală şi particulară. Dar de fapt Calvin nu urmăreşte pe Şervet mai mult decât pe Castellio sau pe oricare altul, care se ridică împotriva autorităţii sale: ura necondiţionată faţă de oricine îndrăzneşte să propage altceva decât propagă el însuşi, este un sentiment absolut instinctiv pentru firea sa. Dar dacă încearcă să procedeze cu ultima energie şi cu toată asprimea de care e capabil contra lui Şervet, motivele nu sunt de ordin particular, ci de ordin politic”.
r
Aici e punctul de sosire. Până acum, dezbaterea a fost teoretică. Prizonierul, ce e drept, era adus la cercetări şi discuţii din bezna celulei, apărea din ce în ce o fiinţă omenească mai jalnică. Dar exista, mai vorbea omul, mai argumenta, se mai exprima partea raţională şi divină a speciei noastre. De acum însă e altfel. Disputa face loc executării. Controversa se încheie cu scena înfiorătoare a arderii. Omul, cu părerile lui teoretice, cu mândria şi excesele lui, cu tot ce a putut da ca subtilitate dialectică, e luat şi pus pe foc. în această tortură, neînchipuit de cumplită, se rezumă totul. Pentru un Calvin e tocmai lucrul cel mai puţin important; pentru el problema a luat sfârşit din clipa în care s-a convins că Şervet se îndepărtează de la interpretarea Scripturii aşa cum o înţelege el. Pentru Zweig însă, de abia începe: poţi ucide sau pune să fie ucis un ins de altă credinţă? Şi, pentru exemplaritate, îl poţi chinui printr-unul din acele, atât de numeroase, abjecte şi odioase moduri ce există pentru a degrada fiinţa omenească sau a o nimici? Zweig pune problema tocmai acum, şi o pune dublu: nu numai că discută procedeul exterminării şi al torturii, dar se mai şi întreabă: ce e aceea „altă credinţă” Expresia aceasta, luată lato-sensu, înseamnă orişice contrazice un amănunt cât de mic al oricărei doctrine oficiale impusă prin dictatură. Ceea ce s-a petrecut deci pe o piaţă publică a Genevei în veacul al XVI-lea e de o valoare universală: oricând şi oriunde se pot comite astfel de crime legale. Oricând şi oriunde biata fiinţă omenească poate fi sfâşiată din porunca unui tiran şi în numele unei tiranii. 4
Wll
Dar Zweig nu-1 deplânge pe Şervet mai mult decât e silit s-o facă de spectacolul, înnebunitor pentru orice om cu imaginaţie, al arderii pe rug – supremă tortură11. Atenţia îi e atrasă de oraşul Basel, unde Castellio, imediat după procesul Şervet, a scris o lucrare despre eretici. Din principiile lui Castellio, Zweig extrage o generalizare a noţiunii acesteia. Ereticii sunt, în orice epocă, acei nenorociţi care, în mod colectiv, iau asupră-le, ca grup, toată ura acumulată a unei societăţi şi permit puternicilor zilei să se joace în voie cu ei. Castellio a scris: „Dacă stau să chibzuiesc ce anume este un eretic, nu găsesc altceva decât că numim eretici pe toţi acei ce nu sunt de acord cu opinia noastră”. Deci ereticul nu e necesarmente un neortodox teologic. Orice veac poate avea „ereticii” lui, şi orice dictatură îi poate trata aşa cum 1-a tratat Calvin pe Şervet. Căci metoda e aceeaşi: teroarea. Şi substratul teoretic nu diferă: e intoleranţa ideilor. De altfel, unul din principalii discipoli ai lui Calvin, însuşi Theodore de Beze, care
11 „Şervet e legat de stâlp, cu un lanţ de fier, un odgon e împletit de patru-cinci ori în jurul trupului scheletic. între trupul viu şi frânghia ce taie nemilos în carne, zbirii mai vâră cartea şi manuscrisul trimis pe vremuri de către autor, sub sigillo secreţi, lui Calvin, spre a-i solicita părerea lui frăţească; în cele din urmă, i se mai aşează în batjocură o cunună pe cap, o coroană de frunze, îmbibată în pucioasă. Cu această ultimă pregătire, cea mai chinuitoare din toate, a luat sfârşit munca gâdelui. Acum nu-i mai rămâne decât să aprindă rugul.
Când flăcările ţâşnesc din toate părţile, victima torturată izbucneşte într-un răcnet atât de sălbatic, încât pentru o clipă oamenii întorc înfioraţi capul. Curând fumul şi focul învăluie trupul ce se zvârcoleşte în chinuri, dar necontenit şi tot mai strident răsună, din vâlvătaia care mistuie cu încetul carnea vie, ţipetele disperate de durere ale nenorocitului ce îndură suplicii de neînchipuit, iar în cele din urmă se aude ultimul strigăt, izvorât din fundul sufletului său chinuit: „Isuse, fiul al veşnicului Dumnezeu, îndură-te de mine!” 0 jumătate de oră ţine oroarea acestei agonii indescriptibile. Abia după acest răstimp, flăcările scad, se potolesc, fumul se împrăştie şi de stâlpul înnegrit atârnă în lanţul de jar o masă neagră, fumegândă, carbonizată, un fel de cheag oribil, care nu mai aduce cu nimic omenesc”.
avea să-i fie urmaş, a stabilit principiul acesta general: „libertatea conştiinţei e o învăţătură diabolică”.
În Contra libellum Calvini, Castellio se referă fireşte la cazul Şervet şi tinde a dovedi, judiciar, nedreptatea condamnării. Dar merge mult mai departe şi stabileşte şi el idei universal valabile, opuse tezelor lui Calvin şi de Beze. El vede bine că orice doctrină se poate proclama singura ortodoxie şi deci cere dreptul de a le doborî pe toate celelalte12 şi conchide că, orice ar fi, niciodată nu poţi justifica uciderea sau persecutarea unui om pentru ideile lui13. Astfel de păreri, pentru Calvin constituiau cel mai mare pericol şi cea mai aprigă insultă. Cum oare vor admite dictatorul şi partidul lui unic asemenea deşănţate teorii într-un oraş apropiat de al lor? Teroarea nu se poate opri14. Calvin şi de Beze
^ „Toate sectele îşi clădesc religiile pe cuvântul Domnului şi toate cred că religia lor e cea adevărată. După concepţia lui Calvin una ar trebui aşadar să prigonească pe cealaltă. Bineînţeles, Jean Calvin susţine că doctrina lui.e cea justă. Dar ceilalţi afirmă acelaşi lucru. El spune că ceilalţi greşesc; ceilalţi spun acelaşi lucru despre el. Calvin vrea să fie judecător; ceilalţi la fel. Cum săhotărăşti? Dar cine 1-a însărcinat pe Calvin arbitru suprem asupra tuturor celorlalţi cu dreptul exclusiv de a osândi la moarte? Pe ce certificat îşi sprijină el monopolul judecător? Pe aceea că dânsul posedă cuvântul Domnului. Dar pe aceasta o afirmă şi ceilalţi”.
13 „Oricare ar fi paravanul interpus – logic, etic, naţional sau religios – spre a justifica omorârea unui om, niciunul din aceste motive nu ia, aceluia care a săvârşit sau care a ordonat fapta, un dram din povara răspunderii sale personale. întotdeauna există un om vinovat pentru crima de vărsare de sânge şi niciodată o omucidere nu poate fi justificată printr-o concepţie. Adevărurile se pot răspândi, dar nu se pot impune cu sila. Nici o doctrină nu devine mai justă, nici un adevăr mai adevărat, dacă ţipă şi se răţoieşte, niciunul nu se lasă supralicitat în mod artificial peste spaţiul său individual, firesc. Dar se depărtează şi mai mult de adevăr o doctrină, o concepţie, dacă ea prigoneşte oamenii care, din convingere lăuntrică, refuză s-o accepte. Convingerile sunt trăiri şi întâmplări individuale, care nu privesc decât pe individul căruia aparţin; ele nu se lasă reglementate şi încazarmate; oricât s-ar sprijini pe Dumnezeu un adevăr şi oricât de sfânt s-ar crede el, niciodată nu trebuie să se socoată el îndrituit să nimicească o viaţă de om, sacră, creată de Dumnezeu”.
1 „Şi Calvin, atacat pentru asprimea lui, a recunoscut că nu-1 poate salva ^ decât un singur lucru: şi mai multă asprime, şi mai multă dârzenie brutală.; întotdeauna se împlineşte aceeaşi lege, că cel care a exercitat odată violenţa i trebuie s-o exercite mai departe, iar cel care a început cu teroarea, n-are altă posibilitate decât s-o extindă”.
J răspund prin broşuri şi prin insulte, dar sunt siliţi să facă şi mai, mult. Trebuie să-1 aducă şi pe Castellio la Geneva, să-i impună > soarta lui Şervet. Nu importă dacă are Castellio dreptate sau nu, trebuie să se asigure supremaţia partidului calvinist15. Trebuie din două una: sau Castellio să moară cât mai cumplit şi să se vadă ce păţesc opozanţii, sau să fie dus să abjure şi să recunoască regula: Calvin are mereu dreptate. Ce valoare ar fi avut o asemenea abjurare se ştie prea bine, dar dictatorii nu sunt prea exigenţi: le ajunge adeziunea formală, pentru rest se lasă pe seama teroarei16.
Soarta a vrut însă ca să se pună altfel chestiunea pentru Castellio decât pentru Şervet. Tocmai când situaţia devenise mai periculoasă pentru el, când oraşul Basel nu mai ştia dacă-1 va putea scăpa de furia lui Calvin, când începuseră să apară probe cât mai concludente despre legăturile lui Castellio cu o mulţime de eretici de seamă, el moare subit şi are parte de frumoasei funeralii aproape obşteşti. $
15 „Oamenii de partid însă nu au niciodată în vedere dreptatea, ci numaft izbânda. Ei nu vor să dea dreptate, ci să aibă dreptate”. k
16 „Dar nu e numai imoral şi nelegiuit, arată Castellio, să impui cuiva o convingere, de care e sufleteşte străin; e totodată nesăbuit şi fără rost. Căci orice recrutare silită, pentru o anumită concepţie de viaţă, creează doar pseudo-credincioşii; metoda de teroare a oricărei propagande forţate sporeşte numai din punct de vedere numeric masa partizanilor. In realitate însă, fiecare concepţie despre lume, care-şi cucereşte prozeliţi în felul acesta terorist, nu înşală atâta lume cu calculul ei greşit, cât se înşală pe sine. Căci – şi aceste cuvinte ale lui Castellio sunt valabile în orice epocă – acei care nu vor decât să aibă un număr cât mai mare de partizani şi au deci nevoie de mulţi oameni, se aseamănă cu un netot, care ar poseda un vas mare cu puţin vin şi l-ar umple cu apă, ca să aibă mai mult vin; dar procedând astfel, nu sporeşte nicidecum vinul, ci strică doar vinul cel bun ce-1 avea înăuntru”.
Citatele de mai sus sunt extrase din „Lupta în jurul unui rug”, excelenta traducere românească, datorată d-nei E. Marghita, a cărţii lui Ştefan Zweig.
Episodul a luat sfârşit. Faptele s-au consumat. Şervet şi-a dat sufletul în chinuri drăceşti. Castellio a murit. Calvin a rămas stăpân şi a putut să-şi desăvârşească opera, care nu e lipsită de originalitate. Apoi a dispărut şi el, şi opera i s-a fărâmat. Da, oamenii au trecut. Dar mereu se poate ivi un Calvin, şi mereu i se poate împotrivi un Castellio, mereu se vor înfrunta independenţa cugetului şi silnicia violenţei. Aceasta e concluzia lui Zweig şi desigur nu poate să nu fie şi a tuturor celor ce, ca noi, au cunoscut dictatura altfel decât prin cărţi şi imaginaţie. Asprul rechizitoriu al lui Zweig împotriva oricărei forme de dictatură nu ni-1 putem decât însuşi fără nici un fel de reticenţe. Dar ideile făcând parte din acea categorie de valori pe care Stammler le numeşte „cu conţinut valabil” şi sensul cuvintelor schimbându-se de la o generaţie la alta, nu se poate ca, aprobând cu entuziasm cartea lui Zweig, să nu facem următoarele precizări.
În primul rând, a condamna dictatura nazistă prin analogia cu dictatura lui Calvin e oarecum nedrept. între Inchiziţie şi Calvin pe de o parte şi Hitler de alta, există o deosebire esenţială. Inchiziţia şi Calvin urmăresc un scop prin persecuţiile lor, un scop moral: salvarea sufletului ereticului. Ereticul e torturat şi ars pentru ca să-şi ispăşească păcatele şi, suferind trupul, să se mântuiască partea nemuritoare a fiinţei. Se va spune că tortura rămâne aceeaşi pentru nenorocitul condamnat. Desigur. Se va spune că scopurile morale ale inchiziţiei şi ale lui Calvin erau pur ipocrite. Nu în total. Oamenii aceia erau cumpliţi, dar credeau cu adevărat în viaţa de apoi, aparţineau unei epoci teologice. Aşa cum, de pildă, veacul nostru pare a crede şi a gândi economic şi social. Pe când, deci, Calvin sau alţii ca el în secolul al XV-lea sau al XVI-lea chinuiau cu un scop şi dădeau, măcar în cele mai multe cazuri, posibilitatea de convertire acuzaţilor, naziştii condamnau stări de fapt, absolut situate în afara domeniului voinţei individuale. La nazişti nu există nici umbra unei atenuări: persecuţia e de neînlăturat măcar teoretic. Nici o idee, oricât de vag finalistă, nu o susţine. E triumful sălbatic al faptului, tortura în sine şi pentru sine, aceea care reaminteşte răspunsul unuia din călăii lui Octave Mirabeau în Le jardin des supplices întrebat asupra metodei lui de tortură: „Iei un om vinovat şi-1 legi…, adică nu e neapărat nevoie să fie vinovat”… Pentru Calvin şi Inchiziţie, cel puţin, exista noţiunea de vinovăţie.
Socotim de aceea că s-a făcut o cinste mult prea mare naziştilor de către autorii care i-au asemuit cu dictatura lui Calvin sau a altui despot teocratic. Şi, prin comparaţie, s-a micşorat un fapt mai grav. s-a bagatelizat, aproape, prin aceste analogii, un sistem neînchipuit mai fioros. Dramaturgul francez Armând Salacrou în La terre est ronde, o piesă de cea mai bună calitate şi de mare frumuseţe, a comis aceeaşi eroare: evocând figura călăului Savonarola, a făcut mereu aluzie la partidele fascist şi naţional-socialist. Desigur, ca şi Zweig, intenţia era cât se poate de bună. Dar se cuvine să stabilim acest neajuns al metodei.
Trecând la a doua precizare, vom spune că, proclamând principiul, sfânt şi integral, al libertăţii, nu putem pierde din vedere că suntem a doua zi după doborârea fascismului, cel mai tiranic dintre regimurile cunoscute de istorie. Restabilind libertatea, trebuie să fim convinşi de dispariţia dictaturii. O oarecare prudenţă ni se impune, şi necesitatea unei discipline. A cere pur şi simplu absoluta libertate, fără a lua în consideraţie momentul în care ne aflăm şi trecutul cel mai apropiat, ar fi un act necugetat, de care s-ar putea să ne căim amarnic. Un sistem dictatorial atât de perfecţionat cum este cel fascist, atât de răspândit şi de organizat, nu piere instantaneu prin decizia armelor. Mai dăinueşte cel puţin în suflete dacă nu sub forme mai concrete. înainte de toate, deci, e necesar să fie distruşi „Calvin” şi spiritul lui. Aceasta e condiţia refacerii libertăţii.
De aici decurge şi a treia precizare pe care o vom face. Iubind libertatea, nu vom cădea în păcatul de a deveni vagi apologeţi ai ei. Din aceştia sunt astăzi prea mulţi. Şi am fi prea naivi dacă nu ni s-ar părea suspecţi. Ar fi fost poate mai firesc imediat după îndelungatul triumf al dictaturii, să întâmpinăm rezistenţe, să găsim minţi şi suflete obişnuite cu tirania, complăcându-se în servilitate. Sau, dacă revoltaţii ar fi fost sinceri, să vedem şi la ei acele sentimente de prudenţă de care vorbeam mai sus. O discursivitate pur formală despre libertate şi o bruscă îndrăgire a ei ne silesc să ne deosebim de proaspeţii ei adepţi şi să cerem o libertate reală, adică realizarea serioasă a unui regim care să permită fiinţarea ei, nicidecum proclamarea unei stări de haos din care n-ar putea rezulta decât iar tirania.
Aceste trei precizări nu sunt nicidecum făcute cu dorinţa de a micşora întrucâtva meritul imens al cărţii lui Zweig. Sunt destinate însă lectorilor ei prea grăbiţi care, în focul noului lor entuziasm, ar putea uita unele adevăruri şi ar putea crede că sunt în stare să înşele pe cunoscătorii libertăţii şi documentata lor vigilenţă. Examinarea calvinismului arată unde riscă să ajungă puterea când un om sau un partid sunt lăsaţi s-o exercite după concepţia lor unică, după credinţa că viaţa, toată, poate fi cuprinsă în cadrul explicativ al unui singur adevăr. Ferindu-ne de această permanentă tendinţă a spiritului uman, nu vom cădea nici în excesul contrar, acel de a da libertatea pe mâna adversarilor ei, din lipsă de pricepere şi apărare. Libertatea nu e o noţiune abstractă, constituie un regim cu legile lui, menite s-o asigure cu eficacitate împotriva numeroşilor ei duşmani. Libertatea nu e numai un ideal, e şi o posibilitate, cu condiţia să ştim s-o organizăm şi s-o păzim.
