O problemă socială şi mondenă: Gambetta

Din moment ce Gambetta, departe de a fi socialist, a fost un politician oportunist; din moment ce, dintre republicani, era unul din cei mai moderaţi; de ce a fost considerat revoluţionar şi de ce a fost ţinut la distanţă? După 1879 republica e în mâna partizanilor sau colegilor săi; de ce ajunge cu greu prim-ministru, rămâne la putere şaptezeci şi trei de zile şi găseşte drept colaboratori numai oameni necunoscuţi şi personagii de mâna a doua? De unde provine slăbiciunea lui Gambetta, care e punctul lui vulnerabil, pe care-1 cunosc duşmanii lui contemporani, de care se folosesc şi detractorii lui postumi? Gambetta era patriot, era cinstit, era inteligent, era moderat. Din toate aceste puncte de vedere e apărat. Atunci? Soluţia misterului se află în cu totul alt domeniu. Se află într-o pricină care avea să producă mult rău şi republicii germane: în originile sociale şi în situaţia mondenă a lui Gambetta. Tot aşa, social-democraţii aveau să sufere şi să piardă din aceleaşi motive sociale şi mondene.

Politic, Gambetta e prea puţin de stânga. Dar originile lui, şi mai cu seamă mediul în care trăieşte, se află prea la stânga pentru gustul societăţii republicane a timpului său. Casele republicanilor sunt deasupra oricărei bănuieli, a oricărei bârfeli. Gambetta însă n-are casă, n-are familie. Leonie Leon – cu care trăieşte – cu care vrea să se însoare, e o femeie de moravuri uşoare, în jurul căreia – pe deasupra – pluteşte o atmosferă misterioasă, suspectă. De n-ar fi nimic cu dânsa, şi tot îi strică. Marea lipsă a lui Gambetta e inferioritatea lui socială, secretul insuccesului său e falsa lui situaţie mondenă. Gambetta venise din provincie, fusese un biet student sărac. Trăise în mizerie, într-o chichineaţă din cartierul latin, îşi petrecuse vremea mai mult prin cafenele. Devine un mare avocat, e ales de tânăr deputat, dar rămâne izolat, un boem, un mojic în sânul societăţii alese. Până la sfârşit, Gambetta a rămas în ochii politicienilor republicani studentul gălăgios, vorbitorul de la cafeneaua Procope, dezmăţatul care umbla cu părul nepieptănat şi hainele răvăşite. Nu puteau uita. Republicanii francezi nu erau revoluţionari de pe baricade sau socialişti fără prejudecăţi. Erau nişte burghezi rigizi şi plini de prejudecăţi. Republica la începutul ei n-a fost o revoluţie tolerantă, a cărei primă grijă să fi fost destinderea moravurilor sau măcar a manierelor. Dufaure, Simon, Grevy, Casimir-Perier şi ceilalţi nu voiau să admită şefia unui boem. Nu erau duci – dar erau domni, colosal de corecţi, conştienţi de superioritatea lor socială.

Degeaba ia Gambetta lecţii de purtare, degeaba îl împinge Leonie Leon către cercurile militare, cât mai departe de relaţiile lui boeme, degeaba îi îndreaptă manierele şi-1 îndeamnă să caute legături cu societatea aristocratică. Gambetta se străduieşte să strălucească în conversaţii, nu se mai tăvăleşte pe canapele şi-şi înnoadă cravata cu îngrijire. Dar Le”onie Leon nu-i poate fi de folos, i-ar fi trebuit o nevastă ca lumea. O actriţă de varieteu îi spunea lui Ludovic Haldvy că totul, în viaţa unei femei, depinde de primul ei amant. Cel dintâi amant al lui Gambetta a fost cartierul popular şi radical Belleville, faptul acesta îl va urmări mereu. Pe Gambetta nu-1 părăseşte amintirea tinereţii lui dezordonate, nenorocirea lui e de natură socială. E sublim, dar sublimul acesta miroase a cafenea. Nu e radical, dar a dus o viaţă boemă radicală.

Gambetta voia să se apropie de Mac-Mahon, să devie efectiv un om de guvernământ. Se ştia patriot, bun parlamentar şi mare orator, capabil şi dornic de lucru. Nu vedea de ce i s-ar refuza consacrarea. Dar soţia mareşalului, marchiza de Mac-Mahon, ducesă de Magenta, nu-1 poate suferi. Mac-Mahon nu-i vorbea lui Gambetta, nu-1 invita, îl ocolea, deşi ocupa o funcţie oficială (era preşedintele comisiei bugetului la Cameră). Gambetta, cu toate acestea, se duce la o recepţie la Elyseu, speră să poată stabili un contact. Mareşalul crede că există o prietenie prea intimă între contesa de Beaumont, cumnata lui, şi Gambetta. Nu-i adresează cuvântul, îl lasă să plece neluat în seamă de nimeni. Mareşalul e un om de treabă şi un bun militar, dar greşeşte. N-ar fi trebuit să pună consideraţiunile mondene deasupra politicii şi interesului naţional care, ca şi dreptatea, cerea ca un om de stat de talia lui Gambetta să nu fie împins către o opoziţie accentuată, ci să fie răsplătit şi întrebuinţat în guvernarea ţării.

Ambiţia lui Gambetta nu era meschină. Duşmanii lui recunosc că era îndreptăţită şi inspirată de gustul serviciului, de ţ un instinct nobil. Calităţile lui reale, rari, le poseda în cel mai; înalt grad. în timpul guvernului apărării naţionale muncise fără» oprire, organizase rezistenţa şi ridicarea în masă, se urcase în balonul care 1-a dus la Tours, riscând moartea sub focul prusian., Ca ministru de război a purtat toată răspunderea, a supravegheat > totul, a întreprins totul. E civil, străin de orice pregătire militară. [ Din neant scoate trupe care vor ţine piept unei puternici armate ş organizate. Unui militar de carieră nu i se putea cere mai multă; pricepere, mai multe cunoştinţe strategice, mai mult eroism. Inamicul i-a recunoscut vitejia şi meritul. Poate un om să obţină, armate dând cu piciorul în pământ? spunea regele Prusiei. Şi; răspundea: cunosc un om care a putut face aceasta, e Gambetta.; Iar von der Goltz: „Gambetta e un uriaş armata pe care a ridicat-o e dovada strălucită a geniului său organizator Munca, aceasta uriaşă a efectuat-o în cel mai scurt timp”. Dacă, încheia von der Goltz, Germania ar suferi vreodată o înfrângere. asemănătoare aceleia încercate de Franţa la Sedan, el nu doreşte decât ca un al doilea Gambetta să împingă şi în ţara lui rezistenţa până la limitele ei ultime.

Cel ce provocase admiraţia inamicului, cel ce – pe planul politicii interne – nu era decât un moderat, de ce n-a fost lăsat să: ocupe locul de frunte la care putea râvni? Numai din motive; sociale, din motivul care-1 făcea pe Mac-Mahon să nu-1 bage în. seamă, să-1 lase să circule la recepţia de la Elyseu printre grupuri, singur. Din motivul care 1-a autorizat pe Gre”vy să nu-i încredinţeze decât târziu şi cu greu mandatul de a forma guvernul. Situaţia lui socială 1-a ţinut pe Gambetta în margine. Ar fi voit să termine cu ostracismul acesta monden, dar republicanii îi arătau numai răceală, n-aveau încredere în el. Gambetta a şi dus o viaţă nenorocită. Era bolnav, grav bolnav, după fiecare discurs era extenuat, avea nevoie de un repaus. Suferea din copilărie de o boală intestinală şi tot din copilărie rămăsese de pe urma unui accident, în care pierduse un ochi, cu vederea ameninţată. Cu timpul se adăugase tuberculoza, o boală venerică localizată în gât, o stare generală din cele mai rele. Gambetta a murit la patruzeci şi patru de ani.

O sănătate atât de şubredă ar fi ea singură insuficientă pentru a explica tristeţea unei vieţi. Dar în viaţa lui Gambetta mai erau şi alte cauze de nemulţumire: sărăcia, absenţa oricărei bucurii familiale, persecuţia neostenită (care venea nu numai de la un Mac-Mahon, ci şi de la Grevy). în scurta lui viaţă Gambetta n-a cunoscut decât munca, lupta, greutăţile.

Vina acestui om de stat patriot şi capabil a fost una singură: că viaţa lui privată nu era dusă la lumina zilei, că era înconjurată de mister. Numele lui Gambetta evocă misterul. Cum îşi intitulează P. B. Gheusi volumul despre vărul lui? La vie et la Mort singulieres de Gambetta. „Ciudat”, iată un cuvânt care nu era pe placul societăţii din a doua jumătate a veacului al XlX-lea. Legenda şi misterul nu se potrivesc unui om politicln vremea aceea normală, ordonată, severă, origini sociale obscure şi umile nu sunt o piedică, dar nici un titlu. Iar o tinereţe petrecută printre boemi nu e o scrisoare de creanţă. Fireşte, Gambetta n-a căutat excentricitatea cu dinadinsul. Student sărac unde-şi putea petrece timpul liber de nu în cafenele şi berării? Nu era viţios, nu era leneş, dar era dornic să discute, să afle, să cunoască viaţa capitalei. în afară de odăiţa lui n-avea unde să stea. în cafenele găsea un fel de forum, un stimulent pentru oratorul ce era. Prima societate pe care a frecventat-o era desigur ordinară, primele femei pe care le-a cunoscut erau desigur compromiţătoare, dar nu e greu să aduci asemenea obiecţiuni unui tânăr sărac, unui provincial modest.

Societatea aleasă a vremii aceleia i-a închis toate uşile ei lui Gambetta. Nu-i rămâne decât să se învârtească tot într-o societate suspectă. Trăise în sărăcie, dezordonat, fără cămin. Leonie Leon e pentru el „femeia, adevărata femeie, în sfârşit”. Ea îi va putea ajuta să treacă de la viaţa boemă la viaţa stabilă, ea îi va ţine casa. Dar Le”onie Leon îi doboară şi mai mult prestigiul social. Dacă vrea să meargă în lume, ca omul, Gambetta e primit la femeia Thdrese Lachman, căsătorită cu marchizul aventurier Paiva, apoi cu contele Henckel de Donnersmarck. Casa marchizei Paiva, zisă „la Paiva”, e un loc dubios, se pare că Donnersmarck şi cu ea se dedau la spionaj, salonul lor e somptuos, dar nu e onorabil, Roux nu-1 poate acuza pe Gambetta nici de necinste, nici de trădare; dar atmosfera aceasta tulbure, legăturile acestea puţin recomandabile ţes în jurul lui Gambetta o reţea de intrigi, de presupuneri, de calomnii. E vorba numai de o situaţie proastă, rezultă însă cele mai grave învinuiri. Era suferind, pleca din când în când în vacanţă sau în vreo localitate balneară. Era de îndată vorba de întrevederi misterioase, de comploturi urzite în umbră. Cele mai ridicole acuzaţii sunt luate în serios. Se pare că a dat în tinereţe unei femei care-1 plictisea şi-i spunea că n-o iubeşte destul, o fotografie pe care a scris: „Reginei mele pe care o iubesc mai mult decât iubesc Franţa”. Prostia aceasta a fost dată drept dovadă a trădării lui.

Gambetta a cunoscut gloria, numele lui e unul din numele mari în istoria Franţei. E Marele Om al Republicii, Eroul legendar. Dar supremele onoruri şi bucuria liniştită a distincţiei nu le-a avut în viaţă. în 1879 n-a ajuns prim-ministru şi n-a fost ales preşedinte al republicii. O carieră strălucită, dar ratată. Şi toate acestea pentru că, în loc să dea la începutul ei de o respectabilă domnişoară Dosne, a dat, la sfârşit, de o stranie Leonie Le”on.

Să-1 fi împiedicat condiţia lui socială pe Gambetta să ajungă preşedinte al republicii, să fi putut ea uşura sarcina celor ce voiau să-1 prezinte ca pe un demagog, un orator de cafenea care joacă teatru, să-1 fi dus doar la prezidenţia Camerei, loc de arbitru imparţial care nu se potrivea cu firea lui de om al faptei şi al acţiunii, să fi fost izvorul multor calomnii, ar fi trist. Dar ca misterul care revine în mai toate clipele vieţii lui particulare să aibă drept rezultat transformarea lui Gambetta într-un trădător, e grav şi revoltător.

Se spune despre Gambetta că a trădat. De ce şi cum? Pentru că se pare că a avut o întrevedere secretă cu Bismarck, pentru că e în orice caz sigur că dorea să aibă o întrevedere. Se pare că întrevederea a avut loc Dar să admitem că aceasta nu e o vagă presupunere, ci un fapt. Să trecem cu vederea o afirmaţie care nu e întemeiată pe nici un text, pe nici o mărturie, numai pe ideea că Leonie Leon şi soţii Henckel de Donnersmarck nu puteau să nu-l îndemne să-1 vadă pe cancelarul german, care porneşte de la un răspuns dat de Bismarck soţiei lui, în care-i spunea că a lipsit într-o zi de la castelul Varzin timp de câteva ore, fără a-i spune unde se duce; să admitem că Leonie Leon avea un copil natural în Germania; să nu contrazicem toate amănuntele senzaţionale şi contradictorii ale acestei poveşti. în ce constă acuzaţia? In aceea că Gambetta s-a văzut cu Bismarck în jurul anului 1876. Dar în plin război Thiers a avut numeroase întrevederi cu Bismarck! în noiembrie 1870 Thiers duce lungi, amicale şi libere conversaţii cu Bismarck. îşi povestesc unul altuia amintiri, vorbesc multe, îşi comunică impresiile. „Ce bine e”, zice Bismarck, „să regăseşti puţină civilizaţie”. Când plecă în Germania, în vederea tratativelor de pace, la fel, ministrul Pouyer-Quertier stabileşte relaţii de camaraderie cu Bismarck, i se dau banchete, prânzuri, mese intime. N-ar fi fost, aşadar, o crimă dacă Gambetta ar fi stat în timp de pace de vorbă cu Bismarck. Excelent vorbitor, om cuceritor, Gambetta credea că poate câştiga uşor – prin contact direct – simpatia oricui, fie a unui adversar. încercase să obţină o întrevedere clandestină cu Mac-Mahon, era sigur că se va împrieteni cu Bismarck, că îl va cuceri. „îngâmfare”, spune Roux,: „dar nu trădare”. Gambetta era convins că nu va veni înapoi cu mâinile goale. Vedea că Germania e puternică, ştia că un război de revanşă e periculos şi greu. Spera să obţină, prin înţelegere, o situaţie sigură pentru Franţa. Poate se gândea la un imperiu colonial. După şaizeci de ani, tactica a fost reluată de germani prin Hitler. Şi nu e întâmplător: întâi că orice ţară învinsă vrea să- > şi îndrepte starea pe cale paşnică, al doilea că politicienii care s-au ridicat brusc prin propriile lor mijloace sunt porniţi să creadă că lor nu li se poate împotrivi nimeni, că sunt irezistibili şi că un cuvânt de-al lor face mai mult decât întreaga diplomaţie veche.

Oricum, Gambetta era un negociator destul de abil şi de periculos pentru ca Bismark să se ferească de el. Şi într-adevăr, Bismark ezită să adere la ideea unei conversaţii, refuză, se teme. Ceea ce înseamnă că Gambetta nu era spionul lui şi că: propunerile pe care le putea face, mijloacele de persuasiune de care dispunea erau destul de serioase.

Despre Gambetta, care a dus războiul cu înverşunare până la ultima picătură de sânge, se spune că, în secret, îl admira pe Bismarck. Nimeni nu contestă că Bismarck a fost un om de stat energic şi capabil. Nu era îndrituit Gambetta să recunoască acest adevăr? D-na Juliette Adam, prietena lui Gambetta, al cărei patriotism nu e pus la discuţie, n-a spus în memoriile ei nici un cuvânt despre o aşa-zisă trădare a lui Gambetta. Urmează acest comentariu: a tăcut din discreţie.

Regele Prusiei şi generalii inamici se înclină în faţa eforturilor lui Gambetta, îi aduc elogiul lor, salutul lor de arme. Doi ofiţeri rataţi, Frederic Delebecque şi Georges Larpent, un maior şi un locotenent-colonel la pensie, îi critică strategia sub pseudonimul Dutrait-Crozon şi vor, cu aparenţa erudiţiei, să lase să se înţeleagă multe. Acum înţelegem. După ce se pare că întrevederea a avut loc; după ce vedem că e vorba cel mult de o întrevedere; după ce aflăm că Gambetta ar fi urmărit să obţină o > întrevedere; după ce ni se confirmă că în acea conversaţie ar fi.' fost doar vorba de o înţelegere între cele două ţări cu foloase' pentru Franţa (şi mulţi oameni politici, printre care Thiers, se declaraseră pentru o asemenea înţelegere); ne dăm seama de câţi! de superficială e toată acuzaţia. A

Sunt însă două lucruri adevărate, care explică oarecum; crearea legendei. Toate călătoriile lui Gambetta erau însoţite de i mister, ca toată viaţa lui particulară. Gambetta, care n-avea casă, { nici familie, era în căutarea unei societăţi selecte. Tot ceea ce; găsise pe tărâm monden, ca lumină, lux şi decor, erau recepţiile contesei Donnersmarck, ale unui mediu neclar. Leonie Leon are ' darul complicaţiei, tot ceea ce face provoacă bănuială şi e legat de secret. Al doilea lucru adevărat e că Gambetta, întocmai ca generaţia lui, era atras de cultura germană, de limba germană, de l ştiinţa germană. Cu Renan în frunte erau cu toţii convinşi de ' superioritatea culturii germane. Credeau că războiul fusese câştigat de învăţătorul german, de filosofia germană. *

Ca dovadă a dependenţei lui Gambetta de Bismarck e adusă ' politica lui anticlericală. Ea n-ar fi decât versiunea franceză a laicizmului anticatolic german, promovat în Franţa din ordinele '. cancelarului german. După 1870, o accentuată laicizare, o vizibilă etatizare a învăţământului porneşte în Germania, mai târziu şi în Franţa. Dar cele două politici analoge sunt duse independent una * de alta. Bismarck duce un Kulturkampf anticatolic; în Franţa, şcolile tind să devie laice. De unde rezultă că legislaţia franceză laicistă e produsul inspiraţiei germane? Cele două politici sunt paralele, nu sunt interdependente. Apoi, legea separaţiei! Bisericii de Stat e votată în 1905; mult timp după moartea lui Gambetta, iar legile laice sunt opera lui Jules Ferry, care, departe de a fi prietenul lui Gambetta, îi era rival.

Boala, nemulţumirea socială, atâtea piedici întâlnite în drum 3' şi atâtea dureri încercate, îl fac pe Gambetta să devie deprimat,.-melancolic, pesimist, obosit, plictisit. înainte de a muri nu mai e decât geniul scârbit, care ştie că nu va ajunge unde vrea, care ari' fi gata să recurgă la orice pentru a nu-şi încheia viaţa fără a-şi fi dat măsura. După moartea lui Thiers, Gambetta nu înnebunise. Termenul ar fi prea tare şi inexact. Dar intrase într-o curioasă stare sufletească alcătuită din visare, din nelinişte, ambiţie enormă, deziluzie, din dorinţa de evenimente, oricare ar fi. In această mentalitate e cuprinsă ideea unei întâlniri cu Bismarck. Ce urmărea Gambetta, de ce toate acele intrigi? Istoria se află în faţa unor acţiuni contradictorii, a unor tendinţe vagi, a unei atmosfere de roman poliţist de proastă calitate, în care eroul nu are un plan. Apar în penumbră spioni şi false marchize, milionari şi agenţi. Gambetta rătăceşte. Leonie Leon, „o femeie înconjurată de un mister tragic”, cine e şi ce vrea? Când în sfârşit puterea îi e oferită, Gambetta ezită s-o primească. Devenise un personaj curios, era înconjurat de cea mai puţin indicată aureolă pentru un om politic: a străfulgerărilor tulburătoare. Ea se potriveşte politicienilor în filme americane, cu bande, afaceri şi mistere nerezolvate. Neprecisul n-are ce căuta în viaţa omului.politic. Viaţa lui trebuie să fie simplă, luminoasă. Trebuie să se ştie de unde vine omul politic, cum a ajuns,.ce face şi ce e. Viaţa lui sentimentală trebuie să fie şi ea clară. Republicanii veacului trecut ştiau ce făceau când impuneau omului politic să aibă o familie şi un rost, ca ei. Domnul Thiers era omul despre care se ştie cine e, care-i sunt defectele şi calităţile. A venit din sud, a fost ziarist, a scris o vastă istorie a consulatului şi a imperiului, s-a însurat, are o casă în piaţa St. Georges, în care locuieşte de zeci de ani, iată-1, e mic, poartă ochelari, vorbeşte cu accent meridional, e cult şi pretenţios. Poate că nu e aşa? Ba da. Dar Gambetta ce e? Amantul Paivei? Patriotul din salonul d-nei Adam? Călătorul anonim?

În esenţă, drama lui Gambetta e socială. Duşmanul lui cel mare nu e Mac-Mahon, ci Gnâvy, ci grupul republicanilor reci şi mândri. Că Mac-Mahon nu-i dă puterea e explicabil, dar că i se opun Gtevy, Simon şi Ferry e mai dureros. în 1879 e „închis de adversari” în postul de preşedinte al Camerei, pe când Gtevy şi

Waddington preiau statul. Iar în 1882 ministerul lui e trântit de voturile stângii.

Căci lucrurile aşa s-au petrecut: de două ori l-au înlăturat republicanii pe Gambetta, o dată marii burghezi pe oratorul despieptănat, a doua oară republicanii parlamentari pe candidatul la cezarism.

Văzând că puterea e din ce în ce mai îndepărtată de el, Gambetta, sfătuit de Leonie Leon se apropie de elementele dreptei, şi social şi politic. Departe de partidul lui, în câteva case aristocratice îl întâlneşte Ludovic Halevy şi ni-1 prezintă (Trois dâners avec Gambetta) foarte plictisit, dispreţuindu-şi tovarăşii, admirator al Adunării Naţionale. Despre Adunare vorbeşte ca un artist, regretă adversarii inteligenţi şi culţi de atunci, îi preferă prietenilor stupizi de astăzi. în 1881, Gambetta începe să prezinte interes pentru partizanii unui regim autoritar, bonapartiştii sunt gata să treacă de partea lui (le place mult partidul fără titlu, al unui om: vor să fie bonapartişti sau gambettiştî). In 1876 Gambetta făcuse o călătorie la Cahors, oraşul lui natal, în 1881 mai face una. Aceste călătorii reamintesc voiajurile triumfale ale lui Napoleon al III-lea în 1852, au un caracter „imperial”. în primăvara anului 1881 Gambetta ia masa de prânz sau de seară cu câţiva mari nobili, cu legitimişti, cu reacţionari. în casa marchizului de Lau, Halevy observă cum se sforţează să arate cât mai distins. S-a schimbat boierul, acum poartă frac, atitudinea lui e impecabilă, îi face atât de mult plăcere să fie printre oameni aleşi, departe de lumea lăbărţării. S-a dus vremea cartierului latin şi a cafenelei Procope, acum Gambetta întrebuinţează numai termeni literari.

Senatul îşi îndeplineşte numaidecât rolul. Gambetta nu mai e nici revoluţionar, nici conservator, e „gambetist”. Senatul gândeşte ca Hale”vy, căruia îi e frică de oamenii care vor să intre în istorie, mai ales când acei oameni sunt celibatari, fără copii, fără căminuri şi fără ocupaţii. Ei sunt gata de aventură. (Partidul naţional-socialist german tot aşa va fi alcătuit, va fi condus de celibatari şi şomeri, de oameni absolut liberi, fără nici o obligaţie socială sau familială.) Senatul, deci, refuză să voteze legea electorală propusă de ministrul Gambetta (a scrutinului de listă) şi la 26 ianuarie 1883 Gambetta demisionează.

Gambetta e răsturnat de republicani, de Senatul la a cărui întemeiere luase parte activă, ca un nou Cezar. îşi pierduse şi popularitatea, în august 1881, la o întrunire, la Belleviâle, nu e lăsat să vorbească, e insultat. Alegătorii urlă. Sclavi beţi, le spune Gambetta, dar ei răspund şi tumultul de abia dacă acoperă injuriile. Stânga fusese aceea care se temuse în 1882 de tendinţele lui Gambetta, de intenţia lui de a duce Franţa „către destinuri glorioase” – formulă înapoia căreia vedea cezarismul. Şi în 1871 e Gambetta silit să se retragă de la putere, dar e înfrânt politic de adversari. în 1879 şi în 1882 e înlăturat de partizanii lui. Leonie L6on e credincioasă, îi cere o căsătorie religioasă, vrea să devie o cucoană, primită în saloane. Ce n-ar fi făcut Gambetta pentru ea? Gambetta, un Hitler fără noroc, e învins de moartea prematură (înainte de a-1 fi întâlnit pe Boulanger), dar mai ales de republicani, de republicanii francezi, a căror principală trăsătură, deosebită de a colegilor lor germani, e buna lor situaţie socială, care merge de la independenţa materială până la autoritatea ce le dă caracterul lor integru de oameni de familie, de personagii de elită ale unei societăţi cu care nu poţi face ce vrei (pusă la adăpost de însăşi rigiditatea ei). Hitler cucereşte fără greutate republica germană: se impune unei societăţi dezechilibrate. Gambetta n-are de unde domina un mediu organizat. f

Un singur om l-ar fi potolit pe Gambetta, trecându-1 în rândul oamenilor. Era Thiers.

În timpul imperiului, tânărul Gambetta se dusese la Thiers să capete lămuriri asupra bugetului. Thiers i le dădu. Relaţiile se stricară în 1871. Thiers prevăzuse soarta războiului, aflase că

Franţa nu e pregătită. Acum nu mai dorea decât un singur lucru, încheierea păcii, cât mai repede, în condiţii cât mai uşoare. Gambetta nu concepe oprirea, îndeamnă la luptă până la moarte. Când Adunarea votează la Bordeaux ratificarea preliminariilor păcii, Gambetta şi ceilalţi deputaţi ai Alsaciei şi Lorenei protestează, apoi demisionează din Adunare. Pentru Thiers orice prelungire e nesocotită; „să fim serioşi”, spunea el, să punem punct întregii aventuri. Atunci devine pentru Gambetta „un moşneag sinistru”. La rândul lui, Gambetta e desemnat de bătrânul Thiers ca „nebunul furios”.

Dar anii trec. în iunie 1877 şi Thiers şi Gambetta sunt printre cei 363 de opoziţionişti. în şedinţa din 16 iunie a Camerei, ministrul de Fourtou atribuie Adunării Naţionale meritul de a fi liberat teritoriul. Gambetta se scoală şi exclamă, arătându-1 pe Thiers: liberatorul teritoriului, iată-1! Camera aplaudă, ovaţia se prelungeşte, deputaţii se ridică în picioare, Thiers plânge. Nu e sigur că acel deputat care 1-a contrazis pe Fourtou e Gambetta, se prea poate să fi fost mai mulţi care l-au desemnat pe ilustrul bătrân; oricum, împăcarea dintre Thiers şi Gambetta e definitivă şi deplină. Anul acesta, 1877, e cel mai ' semnificativ pentru relaţiile lor. în timpul verii, în toiul alegerilor, când opoziţia făurea planuri pentru la toamnă în caz de succes (e un fel de a vorbi căci erau siguri de izbândă), se stabilise că Thiers va fi preşedinte al republicii. Thiers se gândea la guvernul cu care va lucra. Voia să aibă ca miniştri pe Jules Ferry, pe Mignet, pe Leon Say, pe Dufaure, pe Gie”vy. La prezidenţia consiliului era hotărât să-1 cheme pe Gambetta. Şi-i spunea: „Te voi prezenta Europei”. Căci Thiers înţelesese: Gambetta avea nevoie de un singur lucru, să fie oficializat, fixat. Trebuia să devină un om public, în înţelesul dublu al cuvântului, mai ales în înţelesul figurat. Thiers se gândea la o căsătorie între Gambetta şi nepoata lui, d-ra Dosne. Astfel problema Gambetta ar fi fost rezolvată în întregime: Gambetta trecea pe planul onorabilităţii sociale şi în acelaşi timp era „prezentat Europei”, adică devenea şeful guvernului francez în mod legal, pe cale obişnuită. Gambetta provocase multe invidii, faza boemă a vieţii lui era reamintită cu grijă. Thiers i-ar fi dat o soţie burgheză şi l-ar fi impus dându-i o notă bună la purtarea socială. Thiers era calificat s-o facă, dusese o viaţă demnă, nevasta lui nu era o inteligenţă sclipitoare, dar nu-i stricase cariera, nu-1 făcuse niciodată de râs, grija ei era să-i facă viaţa plăcută. în piaţa St. Georges e seninătatea, bogăţia, studiul, conversaţia. în viaţa lui Gambetta e doar dezordinea, situaţia falsă, trepidaţia, amarul. Thiers are tot ce-i trebuie, complicatul Gambetta află puţină mângâiere doar alături de o femeie suspectă.

Dar Thiers moare înainte de a-şi putea pune planurile în aplicare. Thiers are destul prestigiu pentru a putea colabora cu Gambetta fără să se compromită şi e destul de inteligent pentru a-şi da seama cât de talentat e Gambetta, ce om mare e. Grevy nu mai e decât un burghez prea semeţ pentru a întinde mâna unui Gambetta. (De altfel, atitudinea lui nu trebuie condamnată. Dacă Mac-Mahon nu voia să aibă de a face cu Gambetta, şi succesorul lui burghez trebuie să se ţie tot atât de fudul pentru a nu prezenta republica decât ca un nou regim politic, nicidecum ca o slăbire a ierarhiei sociale.) După moartea lui Thiers, Gambetta dispare, se pierde în clarobscurul dintre istorie şi mister, dintre politică şi poliţie, dintre guvernământ şi dosare secrete. Rămâne tot burlacul boem de dinainte, acum e snob şi acrit. Thiers moare bătrân şi venerat, înconjurat de ai săi şi de stima tuturor. Moartea lui Gambetta e demnă de analele „cauzelor misterioase”, poartă un titlu senzaţional, e „drama de la Jardies”. A murit Gambetta împuşcat de concubina lui, a murit de pe urma unei apendicite? Moartea lui rămâne un subiect pentru reportaje, calomnii şi presupuneri. Ce trist, ce părăsit, ce straniu moare Gambetta, alături de o femeie isterică; ce nobil moare Thiers.

Social-democraţia germană arată ce ar fi putut deveni republica franceză sub conducerea lui Gambetta. Poate că, un oarecare timp, sufragiul universal l-ar fi ţinut la putere. Apoi reacţiunea ar fi triumfat, n-ar fi avut de luptat decât cu câţiva politicieni, al căror singur prestigiu era de natură politică. Dar între 1870 şi 1880 Gambetta e o excepţie, pe când în Germania postbelică Gambetta ar fi stat mai sus decât oricare social-democrat. Ceea ce înseamnă că omului politic nu-i ajunge puterea care derivă din ocuparea unei funcţiuni în Stat, îi mai trebuie şi aceea pe care o dă viaţa privată onorabilă. Ceea ce înseamnă, mai departe, că o republică poate fi susţinută numai de oameni cu o inatacabilă condiţie socială.

Share on Twitter Share on Facebook