Monotonie şi exageraţie
Dacă stăm să ne gândim care sunt caracteristicile esenţiale | ale marilor creatori vom afla ca răspuns, şi nu fără oarecare' surprindere, pe acestea două: monotonia şi exageraţia. în toate | domeniile marii gândiri originale, fie că e vorba de artă sau de | ştiinţă numele celor care s-au impus contemporaneităţii şi aU;| învins timpul evocă însuşirile acestea ce par în limbajul curent <| peiorative. Dar adevărul e că artistul sau cugetătorul care au ceva de' spus nu dispun de timpul necesar şi de libertatea sufletească |j trebuincioasă pentru a putea să îmbrăţişeze prea multei; probleme. Una, poate două. Ideea de la care pornesc îi; stăpâneşte, pe de altă parte, prea puternic pentru a le da răgaz,; să fie absorbiţi de exprimarea altora. De aici provine monotonia. Proust o remarcase la toţi marii artişti. Aşa şi el. Pe toţi îi ' obsedează câteva puţine „adevăruri” ce se simt datori să transmită lumii şi toţi se mărginesc, conştient sau nu, la ele. La ele revin într-una, parafrazând, insistând, lămurind. Artiştii agreabili sunt facili şi pentru că îşi pot permite variaţia. Dar creatorii originali iau prea în serios ceea ce cred că au de făcut pentru a-şi putea îngădui să fluture printre probleme. O fac numai în acea parte a carierei lor în care-şi caută drumul tehnic sau (cazul Picasso, Verdi la sfârşit) când spre bătrâneţe descoperă noi orizonturi, tot atât de adevărate ca primele.
Şi nu numai că revin, cu monotonie, la ceea ce-i preocupă în tot cursul operei lor, dar mai şi exagerează unghiul din care privesc lucrurile. Sunt atât de orbiţi de adevărul pe care l-au descoperit sau redescoperit încât nu le mai văd pe celelalte, coexistente. Timpul va rotunji teza lor, mâncându-i colţii, dar istoria le dă gloria pentru că au exagerat. Mereu eclectismul va pune lucrurile la punct, pe bună dreptate, şi va reţine câte ceva de la fiecare. Dar eclectismul e o şcoală insipidă şi Victor Cousin aproape un necunoscut. Pe când Freud care a exagerat rolul inconştientului sau Bergson care a dus la limite extreme importanţa intuiţiei sau Platon care nu admite decât valoarea ideilor sau Pascal care contopeşte totul în harul ceresc sunt pe veci celebri. în artă e la fel, locul de frunte îl are Wagner pentru că a exagerat fără ezitare folosirea temelor melodice sau Verlaine care a nesocotit în ciuda bunului simţ înţelesul cuvintelor în schimbul valorii lor sonore, Chateaubriand care n-a oprit fluxul impetuos al vorbirii sale scrise, Dostoievski care a amplificat până la saturaţie contradicţiile firii omeneşti, Shaw care a transformat indivizii în automate gânditoare, Ruskin care vede pretutindeni numai frumuseţe şi armonie, Zola pentru care totul e hâd, Monet la care totul e coloare, cubiştii la care totul e volum. Taine, întemeindu-şi critica pe o faculte maâtresse, observase de fapt monotonia şi exageraţia. Mă gândesc şi la un sol care, pentru a permite un mesaj important, ar vorbi foarte tare şi n-ar ezita să repete ceea ce are de spus. Sau, mai bine, la acele anunţuri ale poliţiei, făcute prin radio, unde se aude stăruitor, obsedant acelaşi glas care citeşte întruna comunicatul cu vocea categorică pentru a putea fi auzit de agenţii din automobile ce stau cu aparatele de recepţie deschise. Neîncetat undele transmit acelaşi mesaj.
Cine „transmite” mesajul în artă, ştim; cunoaştem şi pe cei cărora se adresează, chiar dacă nu mereu sunt gata să-1 primească; dar de la cine vine? De unde sunt captate undele?
A! cunoaştem numai mecanismul. Şi ironia istoriei care vrea ca să reţinem numele acelora care, în contrazicere cu regulile, celei mai bune judecăţi, cad în exageraţii şi, în opunere cu cea mai elementară artă, insistă neobosiţi. Monotonia şi exageraţia
; stau la baza marilor opere pe care le adorăm sau le studiem.
; Paradoxul e destul de teribil pentru a merita să fie supus atenţiei j. generale.
