NOTIŢĂ AUTOBIOGRAFICĂ

Lumina zilei am văzut-o într-o fabrică din marginea Bucureştilor (al cărei inginer şi constructor tehnic era tatăl meu), în 1912. Copil fiind, mă fermeca întotdeauna sunetul clopotelor. Mai apoi, la un liceu din centrul capitalei, am fost, dintre elevii de confesiune mozaică, singurul care n-a venit cu certificat de scutire; ci am asistat la orele de religie alături de toţi colegii creştini. Răposatul preot Gh. Georgescu, de la biserica Sf. Silvestru, îmi dădea adeseori nota zece. în primul an de facultate însă 1-am cunoscut pe Emanuel Neuman (astăzi la Bruxelles), fire puternică şi originală: împreună am încercat să ne integrăm în obştea evreiască şi în Sinagogă. Ne-a ajutat rabinul Gutman, tatăl unui student în filosofic, de orientare tradiţionalistă. Experienţa – în ciuda marii noastre bunăvoinţe – s-a soldat cu un eşec total. Emanuel Neuman a mers, dezinvolt, către ateism, iar eu – încet şi cu multe ocolişuri – către creştinătate.

Deocamdată însă mă pierdeam în meandrele vieţii, unde prea puţin m-am priceput a rodi ceva. M-am bucurat văzând că poporul român – de care, ca şi părinţii, mă simţeam atras – a fost doar el acela care n-a dat curs poruncilor de exterminare venite din exterior. (Aşa cum, în 1939, refuzase a se înfrupta din teritorii străine oferite de stăpânul Europei acelei vremi.)

După aceea, în decursul „obsedantului deceniu” (ce a durat mult mai mult decât zece ani) n-am avut parte, ca şi atâţia alţii, decât de necazuri, scârbe şi nevoi. Spre amărăciunea mea, a trebuit să constat că numeroşi evrei se străduiau a face tot ce le sta în putinţă pentru a justifica teoriile antisemite. Am ocupat pe termene scurte slujbe mărunte, am fost dat afară din casă şi locuri de muncă şi în cele din urmă, refuzând a primi şi juca rolul de martor al acuzării într-un proces politic, am fost trimis în judecată alături de ceilalţi inculpaţi şi condamnat la treisprezece ani de muncă silnică.

Acolo, în închisoare, la Jilava, am fost botezat (- clandestin, se-nţelege -) creştin, împlinindu-mi-se astfel o veche şi tainică dorinţă. Am ales ortodoxia, dar cel care m-a botezat, un ieromonah basarabean, a poftit la botez şi pe clericii catolici aflaţi în celulă şi mi-a cerut să mă consider încreştinat şi sub semnul ecumenismului.

După graţierea generală a deţinuţilor politici, în 1964, am cutreierat – cu mijloacele de care dispuneam ca muncitor manual necalificat – multe mănăstiri. Până la sfârşit, datorită recomandării filosofului C. Noica (învăţasem la acelaşi liceu, Spiru Haret şi fusese şeful lotului în cadrul căruia m-am ales cu amintita osândă) am nimerit la Rohia, un foarte mic aşezământ din Ţara Lăpuşului (judeţul Maramureş) unde mă aflu şi astăzi, începând din 1973 am venit regulat la Rohia pentru şederi mai scurte ori mai lungi, în 1980 m-am învrednicit a îmbrăca haina călugărească.

Numele nu mi tam schimbat, deşi întrebării „Nu cumva te-ai botezat din interes?” îi răspund mereu afirmativ: da, desigur, din interes, din cel mai mare, al mântuirii. Tot sub acelaşi nume scriu şi acum în diferite reviste: Viaţa Românească (revista Uniunii Scriitorilor) – în mod regulat – Secolul 20, Vatra (Tg. Mureş), Orizont (Timişoara), Familia (Oradea), Convorbiri literare (Iaşi), Steaua (Cluj), Transilvania (Sibiu), Astra (Braşov).

Între 1936 şi 1939 am avut cinstea să fiu colaborator al Revistei Fundaţiilor Regale (cea mai bună revistă interbelică a noastră, cred, alături de Gândirea}. Tot atunci am scris şi la periodicul Libertatea, finanţat de Ion Grigurcu, dar condus de profesorul Gh. Strat (om de vastă cultură), iar în 1945-1946 la Universul literar (director: Alexandru Ciorănescu).

În colaborare cu Em. Neuman am publicat în limba franceză o broşură (Essai sur une conception catholique du Judaisme, Bucureşti, 1935) şi un volum (Illusions et realites juives – editura librăriei Lipschitz, Paris, 1936).

În 1934, sub pseudonimul Antisthius, un volum de parodii literare (în genul tinerilor, editura Cultura Poporului).

Am redevenit colaborator al Revistei Fundaţiilor Regale, în 1945, deţinând până în toamna lui 1947 cronica literaturii universale, între 1968 şi 1976 am tradus în româneşte câteva cărţi franceze şi engleze. Mai însemnate îmi par a fi Opiniile lui Alain (în colaborare cu Alexandru Baciu), nuvelele lui Kipling, Claudius zeul – de Robert Graves, Cicero şi prietenii săi de Gaston Boissier.

Mai recent, 1976-82, mi s-au publicat volumele între viaţă şi cărţi (edit Cartea Românească, 1976), Incertitudini literare (edit. Dacia, 1980), premiat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, şi volumaşul Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (edit. Albatros, 1982).

Am scris aşadar puţin, am publicat şi mai puţin. Nici nu cutez a mă numi scriitor: cel mult amator, diletant al literelor.

Relaţiile mele cu prietenii evrei şi rudele mele nu s-au schimbat defel în urma botezului, dar se cade să mărturisesc: mă simt din ce în ce mai creştin şi mai român. Uşor aş fi putut rămâne în străinătate în 1979-1980, la mănăstirea benedictină de la Chevetogne ori la cea baptistă de la Rochefort (amândouă în Belgia); n-am făcut-o pentru că am socotit că nu-i frumos să tot treci de la o denominaţiune la alta şi pentru că mai presus de orice am dorit să-mi pot identifica viaţa şi soarta cu a poporului român. Sângele meu este evreiesc, dar de simţit şi de gândit simt şi gândesc româneşte.

Când mi s-a comunicat că urmează să fiu trecut în Dicţionarul scriitorilor evrei din România, de îndată am atras atenţia asupra situaţiei mele spirituale. Cu mărinimie şi toleranţă mi s-a răspuns că nici creştinarea, nici călugărirea nu constituie o piedică. Socotesc aceasta drept un răspuns la toleranţa şi mărinimia dovedite evreilor de către români în anii celui de-al doilea război mondial şi mă bucur că prin modesta prezenţă a numelui meu în Dicţionar poate fi confirmată şi întărită recunoştinţa pe care evreii români astăzi în străinătate o poartă fără îndoială fostei lor patrii.

Printre cei care i-am cunoscut mai de aproape în lumea literară se numără: E. Lovinescu (la şedinţele Sburătorului am luat parte începând din toamna anului 1929), C. Sandu Aldea (1-am cunoscut în casa părintească, fusese coleg de şcoală al tatei la liceul real Nicolae Bălcescu din Brăila), Vladimir Streinu (coleg de lot şi detenţie şi om de mare ispravă, a făcut mult bine multora), profesorul Al. Rosetti (m-a chemat la RFRân 1946 şi m-a numit în comisia pentru premierea tinerilor scriitori), Camil Petrescu (primul meu text de critică literară, Elementele operei lui Proust, el 1-a trimis Revistei Fundaţiilor), Şerban Cioculescu (o dată cu el şi cu Vladimir Streinu am fost îndepărtat, următor cererii lui G. Călinescu, de la RFR în noiembrie 1947; îl vedeam adesea, după aceea, fie în micul anticariat pe care îl deschisese în pasajul Europa, fie în sala de aşteptare a birourilor Academiei unde venea să propună spre cumpărare autografe, scrisori şi manuscrise ale unor oameni de seamă), Petru Comarnescu (am învăţat amândoi englezeşte de la aceeaşi profesoară, el făcând apoi uriaşe progrese ca student al unei universităţi americane), Al. Ciorănescu (coleg de clasă, astăzi profesor la universitatea din insulele Canare), Al. O. Teodoreanu (Păstorel), L Peltz, Emil Baltazar (a murit şi el creştin), Sergiu Al. George (medic şi eminent indianist), Dinu Pillat (fiul poetului, critic impecabil şi prieten neasemuit), Al. Ştefanopol (nuvelist talentat şi gazetar de mare clasă), C. Noica, Laurenţiu Fulga (îi este străină frica), Iordan Chimet, Ion Caraion, loan Alexandru, Al Paleologu, Alexandru George, loanichie Olteanu (conducător al Vieţii Româneşti), Andrei Pleşu, Mihai Sora. Apoi: Mircea Eliade, Eugen lonescu, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Sanda Stolojan, Horia Stamatu, reîntâlniţi la Paris în 1978-80, toţi nu numai nume ilustre ci şi oameni de admirabilă modestie şi înflăcărată bunăvoire.

Share on Twitter Share on Facebook