PICTURA EUROPEANĂ LA ÎNCEPUTUL VEACULUI: FERNAND KHNOPFF

La Paris şi la Bruxelles, două vaste retrospective 1-au înfăţişat pe belgianul Fernand Khnopff. I-au fost expuse toate lucrările şi, prin numeroase completări (corespondenţă, schiţe, cărţi, fotografii, amintiri), s-a încercat reconstituirea atmosferei în care şi el şi cei din jurul lui şi-au făurit opera.

Mişcarea dominantă între 1885 şi 1900 a fost desigur simbolismul. Acestuia, scriitorii şi pictorii belgieni i-au fost slujitori fideli şi partizani convinşi. Maurice Maeterlinck, Emile Verhaeren, Felicien Rops, James Ensor, Jean Delville şi Khnopff au conceput arta prin prisma simbolismului – distins idol foarte la modă – izbutind să prefacă Bruxelle-ul într-un centru viu al culturii europene. Grupul celor XXa jucat un rol de seamă în anii aceia, iar pe Khnopff îl aflăm printre membrii săi marcanţi.

Neîndoios că pictura a putut fi socotită ca o manifestare entuziastă şi fără preget a simbolismului. El crede că esenţa artei constă în facultatea de a sugera; atribuie evenimentelor, lucrurilor, atitudinilor şi expresiei feţelor omeneşti calitatea de semnificante ale unor mai tainice înţelesuri; face constant aluzie la un „dincolo” tăinuit în faldurile frumuseţii şi în sonoritatea cuvintelor măiestrit cizelate. Şi, cum bine scrie Mavis Airey, combină în tablourile sale, oricare le-ar fi subiectul, idealismul cu afectarea, misticismul cu senzualitatea, intelectul cu sentimentul.

Mai presus de orice, simbolismul a fost o doctrină (ori o tendinţă) „impură”, în sensul strict, de laborator, nepeiorativ al termenului, adică înclinată a strânge laolaltă elemente foarte diverse şi frecvent antagonice. Drept care se produc efecte oarecum bizare, de clarobscur psihic ori cerebral.

Pânzele şi desenele lui Khnopff poartă marca preferinţelor sale ideologice atrase de ocultism, astrologie, alchimie şi tradiţia rosicruciană. Ceea ce văd ochii oamenilor nu-i decât simbolica unei realităţi ascunse căreia pictura, prin magia imaginilor, semnelor şi culorilor, caută a-i uşura putinţa de a parveni la suprafaţă şi a se exprima – în parte măcar – perceptibil, transmisibil.

Dintre precursori sau contemporani îi stau aproape mai întâi prerafaeliţii englezi (Khnopff a trăit oarecare vreme în Anglia), Puvis de Chavannes (puritatea eterică), Gustave Moreau (somptuozitatea iniţiatică), Burne-Jones (hieratismul ascetic), Whistler (enigmatica traiului şi mediului cotidian), Odilon Redon (vizionarismul). Scriitorii dragi inimii sale ahtiate după frumuseţe şi mister (îi plăcea a spune că „frumuseţea e misterioasă”) sunt Baudelaire, Maeterlinck (a desenat costumele şi programele reprezentaţiilor cu Pelleas et Melisande şi Pasărea albastră), Mallarme. Şi mai ales, vai, Josephin Peladan, Sar Peladan, un soi de Gurdjieff al vremii aceleia, rosicrucian, mag şi taumaturg, personaj original cu imense pretenţii şi certă influenţă, dar foarte redusă contribuţie la stocul de nădejde al culturii.

Esoterismul pare a fi fost calea pe care talentul autentic al lui Khnopff a mers către unele confuzii şi vasalitatea faţă de structuri străine picturii. O vădită şi foarte personală putere creatoare i-a îngăduit cu toate acestea să izbutească a lăsa opere valabile şi pline de farmec. „Femeile cu ochi de pisică”, sfincşii, fiinţele androgine, gesturile voit dubioase dobândesc prin penelul său un magnetism fascinant şi captivant. Misterele destul de naive ale simbolismului, izul de preţioase miresme, atitudinile teatrale, neostenitul ritual estetizant şi uşor chiromantic, fiinţele cu priviri pierdute (de preferinţă seara, în camere suprasaturate cu obiecte obligator frumoase şi cât mai stranii tapiserii), un întreg subtil aparataj devenit în perspectivă îndeajuns de emfatic şi pueril şi-au pierdut prestigiul. Dar în tablouri ca „ofranda” ori „Secretul” ori „Dezmierdări” se păstrează o surprinzătoare şi tainică prospeţime. „Dezmierdări”, parcă, mai poate încă produce o impresie de ciudată incertitudine, de aură anterioară aruncării zarurilor, rostirii sentinţei, depanării firului de către ursitoare. S-ar zice că în zonele acestea tulburi, mixte, labile e talentul lui Khnopff la el acasă şi în adevăr degajat, slobod autonom.

Când Grupul celor XX s-a prefăcut în Estetica liberă şi în domeniul decorativ a predominat Arta nouă, inventarul simbolist şi respectiva terminologie s-au difuzat rapid, luând caracter de masă: staţiile de metrou, lămpile, vazele, gravurile, afişele, produsele textile (mătăsurile precumpănind) au oferit găzduire sfincşilor, femeilor fatale, arabescurilor, toate slăvite în cuprinsul universului simbolist. Un arierplan de fenomene spirituale şi de cavalerism medieval din belşug stropit cu elixire decantate în ultimul pătrar al secolului XIX îşi manifestă insinuanta prezenţă în cele mai felurite şi neaşteptate locuri şi împrejurări.

De atunci s-a scurs timp mult şi toată mişcarea simbolistă, cândva atât de „nouă şi modernă”, s-a contopit cu zăpezile de odinioară. Dintre mişcările de la răscrucea a două veacuri ea pare cea mai îndepărtată, cred, de mentalitatea deceniului în care am intrat. Privirile languroase şi jinduitoare, complicatele sinuozităţi, pretenţiile hegemoniste ale spiritismului, o mitologie reflexivă şi incertă au sfârşit prin a desemna o altă lume, o lume surghiunită în ţinuturile cele mai date uitării şi mai oropsite ale istoriei.

Este meritul imens al lui Khnopff de a fi salvat ceva dintr-o epocă răposată: un mister oarecum urmărit dinadins şi un hamletism ameninţat de histrionic nu se arată la el nesuferite, ridicole sau artificiale. Le-a transmis, din seva unui dar cert, o tărie, o sinceritate, o prestanţă. „Dezmierdări”, „Ofranda” şi „Secretul” mai reţin atenţia şi continuă a-şi exercita „impura” vrajă.

Artistul a decedat în 1921, când alte forme, alte curente şi alte răscoale curăţiseră terenul şi făcuseră din persoana lui un supravieţuitor. S-a dovedit leal crezului său, până la urmă. Demnităţii acesteia statornice îşi datorează, într-o oarecare măsură, actualitatea. Deoarece nu numai ca simplii curioşi au venit amatorii la expoziţiile din Paris şi Bruxelles. Le-am putut citi pe faţă interesul, plăcerea. Arta nouă simbolistă sălăşluieşte în palidele câmpii elizee ale istoriei artelor, dar Khnopff, cu tot alaiul de rnult fantomizatei sale epoci, înfruntă – solemn, dârz, Prospero al unei rătăcitoare insule spiritualiste – lumea artei concrete şi a unei realităţi aspre care a pus pe fugă biet dichisitele şi fragilele entităţi ce la un moment dat au putut părea cutezătoare şi vestitoare ale unei aurori paradoxal învăluite de umbrele amurgirii.