Poeziile d-nei Hana Kawa

Mi-a fost dat să cunosc un om căruia nu-i lipseşte nici cultura, nici inteligenţa şi nici chiar simţirea (e autorul unui roman), un înalt funcţionar de Stat, mi-a spus – şi, sunt sigur, fără maliţiozitate – că invidiază pe cei cărora regimurile fasciste le-au impus o vacanţă de câţiva ani, dându-le astfel răgazul să se instruiască şi lucreze pe tărâm exclusiv intelectual. Nu sunt timid şi cred că răspunsul meu ar fi fost crud (mi-aş fi adus aminte de Pantelimonul copilăriei mele şi aş fi întrebuinţat cuvinte foarte verzi), dacă nu mi-aş fi dat seama că nu putem lua în nume de rău judecăţi şi păreri care provin din posibilitatea de a pricepe, de a realiza anumite fapte şi stări. Degeaba scrisese înaltul meu funcţionar un roman de analize şi subtilităţi estivale (se petrece în august), era un domeniu care îl depăşise cu totul. Bietul om!

Din biroul lui vast şi confortabil, el vedea ani de persecuţie, sfâşială, ca o vacanţă; el socotea că prigoniţii, liniştiţi şi liberi, se consacrau problemelor spirituale, răsfoiau dicţionare, consultau opuri, tăiau pagini şi ascuţeau creioane în seninătatea capitonată a unor încăperi calde şi îmbietoare la lucru. A! dacă ar fi putut simţi măcar o clipă romanul celor scoşi de o zi pe alta de sub legi şi din rândul semenilor lor. A! cum ar fi văzut că pofta de citit şi inspiraţia se topesc, că rămâne, inexorabilă, numai oroarea zilelor meschine; greutatea fiecărei clipe de viaţă.

Totuşi, unii sau unele au izbutit să învingă Timpul şi pe opresori. D-na Hana Kawa e una din persoanele acestea excepţionale, care în plină teroare au găsit puterea şi curajul să scrie poezii. Ce vigoare! Poloneză refugiată, ea a ştiut găsi în sufletul ei de femeie liniştea necesară ca să transforme poetic zbuciumul lumii, tristele spectacole ce i se înfăţişează şi lungul ei calvar. Simfonia războiului, izvorâtă din priveliştea urgiei fasciste, conţine elemente de revoltă. Dar alte poeme dovedesc nespusă sensibilitate (Femeia la fereastră sau Mama), o uşoară ironie (Cactusul) sau o concepţie aproape parnasiană a descrierilor.

Prezentată într-o ediţie litografiată, culegerea de poezii şi poeme în proză a D-nei Hana Kawa, traduse în limba germană, ar merita o difuzare mai largă. Aşa cum volumul e editat, el arată dintr-o dată precaritatea vremurilor în care a fost conceput şi realizat. Iar conţinutul vădeşte grozăvia epocii şi reacţiunea unui suflet blând şi lucid, care în cele mai aprige împrejurări nu-şi pierde cumpătul.

Domnului care credea că persecuţia sistematică oferă agreabile vacanţe prigoniţilor fugăriţi de-a latul şi lungul unui întreg continent, poemele d-nei Hana Kawa nu-i dovedesc că are dreptate. Doar că, oricât de cumplit ar fi efortul călăilor, sunt totuşi suflete superioare care rezistă şi rămân, păstrând simţul proporţiilor, capabile de sentimente omeneşti. Dar dincolo de volumaşul legat în carton roşu, cititorul vede şi pe cei ce, urgisiţi la fel ca d-na Hana Kawa, azi nu mai sunt. Vede maldărele de cadavre, trupurile înghesuite în barăci, apoi în gropi comune, casele arse, vieţile distruse, rosturi şi cămine desfiinţate, camerele de tortură, foametea din lagăre, câte şi mai câte. La ce să le mai enumerăm! La ce să ne îndârjim? Din fotoliul lui quasi-ministerial, domnul cultivat şi fin, autorul unui roman distins, n-a crezut-o desigur în rău. O vacanţă a fost, vacanţa raţiunii şi a celor mai simple însuşiri umane. Că în acest interval a mai trăit la unii şi la unele, încălzită de nicăieri, floarea misterioasă a omeniei e totuşi îmbucurător. Căci de ar fi toată lumea atât de pătrunzătoare şi de miloasă şi de dreaptă ca intelectualul cu vacanţă, ar fi cu adevărat cam grav. La urma urmei, poate, nici nu se cuvine să-1 condamn. Mai întâi, vorbeam de versuri calme. Apoi, Gide spune că lipsa de bunătate comprehensivă vine din lipsa de imaginaţie. Şi mai e maxima teribilă a lui La Rochefoucauld, care lămureşte totul: „Nous avons tous assez de force pour supporter Ies maux d'autrui”.