Un scriitor. Un om

Ori de câte ori mă gândesc la Ury Benador mă cuprinde emoţia pe care nu poate să n-o deştepte în orice minte dornică de adevăruri tari această frază a lui Andre Suares: „Nu există artişti mari, există numai oameni mari”. Desigur, pe scriitorul Benador îl poate îndrăgi orice cititor al său: pe analistul subtil din Hilda, pe nuvelistul atât de sigur pe meşteşugul lui din Appassionata, pe cronicarul social ironic şi pătrunzător din Ghetto veac XX. Dar sunt unii, şi mă număr printre ei, care ştiu că Ury Benador nu e numai un nume des în literatura noastră ci şi un om cu care se poate făli o societate. Când atâţia alţii şi-au pus talentul sau mediocritatea în slujba asupritorilor, când în ziare şi reviste vedeam scriitori consacraţi pe care nu-i lăsa orgoliul să se abţină de a-şi publica numele zilnic sau debutanţi – băieţi de familie, bătrâni rataţi, specialişti ai trădării cu bruşte veleităţi jurnalistice – când se năruiau atâtea conştiinţe şi se acopereau de ridicol atâtea faime, Benador a ştiut să stea retras, să sufere cu demnitate şi să creadă în bine. De felul lui mic, jovial, familist cu griji, mereu plin de trebi, gata oricând să povestească glume, întâmplări, cam gălăgios, omul acesta, prin înfăţişarea şi manierele lui, da foarte puţin de bănuit că are aptitudini pentru măreţie. Dar viaţa care ne învaţă că orice e posibil şi nici o fiinţă nu e previzibilă ne-a arătat şi în cazul Benador că dreptatea e surprinzătoare.

L-aş fi admirat pe Ury Benador chiar dacă ar fi îndemnat pe cititorii Gazetei Evreeşti să depună cât mai multe efecte pentru armata germană şi să execute cu entuziasm munca la zăpadă, atât de higienică, unde ne bronzăm, aşa cum nu pentru faptul că a scos România (albastră, verde) nu citesc romanele d-lui Cezar Petrescu: în artă nu cunosc decât criterii estetice. Dar când scriitorul e şi om mă bucur de două ori: ca om şi ca iubitor al frumosului. Căci sunt convins că o fire excepţională ridică incomparabil un talent. Retrospectiv, descoperind pe omul Benador, vedeam şi pe artist mai bine, credeam mai mult în el, speram mai cu temei de la el.

Într-o zi de iarnă calmă şi turburătoare ca una de toamnă, în anul 1942, Ury Benador auzea, trecând pe str. Traian, un flaşnetar; duioşia cântecului, rupând tristeţea apăsătoare a vremurilor şi vâltoarea necazurilor noastre de atunci, 1-a impresionat puternic. Era pe seară: dacă, mi-a spus, am trăit numai ca să gustăm această clipă, e de ajuns. A venit ziua de 23 August: am putut o dată cu Bossuet, să constatăm ce fericit lucru e să poţi nu numai respecta instituţia monarhiei ci şi iubi persoana monarhului, am văzut victoria şi am trăit entuziasmul.

Azi am reintrat în făgaşul vieţii. Durerile se vor uita, se vor uita şi păcatele şi însufleţirea şi trădările şi izbăvirea. Băieţii de familie scriu şi azi (despre libertate şi Statele Unite), maniacii trădării se plimbă pe bulevard, sunt foarte eleganţi, câte şi mai câte. Ce va rămâne? Poate că Benador a avut dreptate: doar momente ca flaşneta din str. Traian. Ei, dar asemenea momente estetice nu sunt la îndemâna oricărei conştiinţe morale. Eu cred că asemenea mângâieri nu le poate avea orice om numai pentru că ştie că ţine condeiul în mână şi să-şi plaseze articolele Ia ziare şi cărţile la edituri. Asemenea bucurii estetice sunt rezervate celor ce trec un examen etic. Omenia scriitorului e necesară artei? Artei, nu, artei mari, da. Războiul şi teroarea, pe care Schmidt, ironic, agitat şi volubil, le-a înfruntat cu aparenta resemnare a omuleţului, practic, cu profunda semeţie a luptătorului, mi-au arătat că mă oprisem în drum: pe Ury Benador aveam dreptul să-1 preţuiesc mai mult, omul îmi dezvăluise pe artistul mare.