Proust şi teoreticienii

Despre Proust cei mai recenţi critici au vorbit cu admiraţie, dar cu răceală şi asprime. L-au condamnat în numele unor principii juste, pe care, de bună seamă, el nu le-a respectat. După ce au stabilit aceste principii şi după ce au constatat că autorul Căutării timpului pierdut le contrazice, n-au ezitat să tragă necesara încheiere: că Proust e un scriitor mort, un creator steril.

De ce, totuşi, Proust e viu şi opera lui savuroasă? De ce acest spirit etichetat searbăd şi pustiu e plin de vervă, putere şi căldură? Pentru că opera reală nu respectă niciodată, când e cu adevărat mare, principiile genului din care face parte şi, cu atât mai puţin, anumite principii filosofice sau religioase proclamate din exterior.

Teoreticienii uită că marii scriitori nu pot fi încadraţi într-un regim strâmt. Elaboratul lor eşafodaj e poate logic şi subtil, dar trosneşte din încheieturi când vor să-1 aplice cu dinadinsul unei personalităţi puternice şi imprevizibile. Pe Marcel Proust nenumăraţi critici îl proclamă trist şi disperat – şi nenumăraţi cititori îl găsesc pasionant, plin de humor şi interes omenesc. Cititorul poate aprecia efortul criticilor, dar nu poate renunţa la plăcerea lecturii. învingător iese deci autorul, nu criticul.

Teoreticienii mai pierd din vedere că pot prinde câteva din trăsăturile personalităţii proustiene, dar nu pe toate. Pe cele izolate de ei, le dezvoltă logic şi le duc la concluzii anumite. Dar când confruntăm opera cu aceste concluzii, constatăm că ele sunt cu totul parţiale. Opera reprezintă personalitatea autorului, complexă şi difuză. Elementele abstractizate de teoreticieni reprezintă numai o parte a operei şi omului şi concluziile lor nu se referă, deopotrivă, decât la o parte a operei şi omului. Ansamblul, incomparabil mai delicat şi mai complicat, scapă de sub controlul pedantismului teoretic.

Teoreticienii seamănă cu acei oameni care la răscruce apucă drumul greşit. Pe acesta îl urmează cu sfinţenie, controlând riguros fiecare bancă de kilometraj şi scoţând busola din buzunar la fiecare zece paşi. Se miră apoi când văd unde au ajuns sau, mai des, socotesc că au sosit la destinaţie oriunde s-ar afla. îmi reamintesc aventura acelui vas al lui Jules Verne condus de Un căpitan de cincisprezece ani, care depăşeşte pe timp de furtună capul Magellan şi soseşte, în loc de Chile, pe coastele occidentale ale Africii. Dar au mereu teoreticienii buna credinţă şi nevinovăţia eroului lui Jules Verne? Felul în care urmăresc pe Proust, ipocritele lor regrete, tristele lor comentarii nu dovedesc prejudecata? Se îmbracă în haine de doliu atunci când susţin că încep o anchetă imparţială. Se vede însă că vor să ajungă la concluzii fatale, altfel de ce s-ar împodobi cu veşminte atât de definitive?

Dar opera lui Proust are viaţă lungă. în ciuda teoreticienilor care o desfiinţează prin silogisme, pare că vrea să înfrunte încă multe. Teoriile ucid greu. Goethe, de altfel, a scris de mult câteva cuvinte care se potrivesc perfect aci:

Grâu, lieber Freund, ist alle Theorie, l”g>

Und griin des Lebens goldner Baum i&