Franţa vie: Peguy

Sunt sigur că oricine va vedea sub rubrica Franţa vie numele lui Charles Peguy nu se va mira. Căci, deşi a murit, în vârstă de 41 ani, la 5 septembrie 1914, Charles Pe”guy e un autor francez viu. Viu pentru că ideile pe care le-a promovat cu atâta sinceritate, neconvenţionalism, energie şi aparentă inconsecvenţă sunt, în linii mari, acelea pe care se întemeiază şi renaşterea spirituală a ţării lui după episodul înfrângerii. Viu şi pentru că e una din personalităţile culturale care au fost cel mai des invocate în discuţiile şi polemicele anilor din urmă. Cu Peguy s-a petrecut o aventură: a devenit o emblemă pe care un anumit grup de gânditori au monopolizat-o. Postum, opera lui a fost acaparată şi folosită în scopuri interesate şi partizane. Astfel şi la noi Pe”guy, autor dificil şi prolix, abordabil îndeosebi cititorilor experţi, cunoscut de puţini, a fost răspândit numai sub înfăţişarea ce i se dăduse de unele clici, de acei ce – referindu-ne la Văduvele abuzive ale lui Anatole de Monzie – i-am putea desemna ca prietenii acaparatori. Foşti colegi mai fericiţi ca el deoarece, deşi mari naţionalişti, nu luaseră parte la război (şi, cu atât mai puţin, nu avuseseră prilejul să moară făcând, ca Peguy, exces de zel pe linia de foc), discipoli neautorizaţi sau foşti adversari împăcaţi unilateral au putut folosi cu uşurinţă un nume ajuns a fi respectat de toţi, titularul nemaifiind prezent pentru a protesta sau preciza măcar. Chiar fii lui, Marcel şi Pierre, au încercat să-1 încorporeze pe Peguy în tabăra de la Vichy1 sau, pur şi simplu, să-1 facă unul din părinţii rasismului, „un rasist creştin”2. (Genevieve Pe”guy, sora lor, a fost însă gaullistă.)

1 v. Pierre Pdguy, P6guyprâsent6 auxjeunes, N. R. F., 1941; Pour connaâtre la pensde de Charles Pdguy, Editions de la „France nouvelle”, 1941.

1 v. Marcel Pe”guy, Le Destin de Charles P6guy, Librairie acade”mique Perrin, Paris, 1941.

Ce-a vrut Peguy? De ce parte ar fi fost el în 1940? Sau în 1936? Sau în 1938? Răspunsul e uşor dacă privim, cu subiectivitate, doar faptele. Fireşte, Peguy a fost un complex, în care poziţiile politice de astăzi nu-şi găsesc un loc precis. Dar dacă nu voim să raportăm cu dinadinsul mentalităţile de acum un sfert de veac la detaliile vieţii publice contemporane, putem obţine cu uşurinţă o figură clară.

Discipolii acaparatori îl prezintă cât mai misterios, sub aspecte fragmentare menite să denatureze esenţa personalităţii lui puţin banale. E vorba să facă dintr-însul un clerical, un şovinist şi un reacţionar. Toate acestea sunt inexacte. După cum profund comică e şi încercarea de a-1 transforma în patron al antiintelectualismului.

Share on Twitter Share on Facebook