Capitolul II Autonomia dreptului

12. Princre cele dintâi şi mai însemnate dintre noile rendinţe ale dreptului public stă negarea autonomiei dreptului. Nu se admite existenţa unei discipline ştiinţifice independente cu numele de drept. Dreptul e confundat cu ştiinţa (biologia), cu psihologia, cu morala, cu sociologia şi cu economia politică.

1. Confuzia dreptului cu biologia

13. Duguit ca organicist. La începutul carierei sale, Duguit e un adept intransigent al lui Spencer* şi al organicismului social. Sociologia e stăpânită de biologie, societatea e asimilată unei fiinţe vii, faptele sociale celor biologice.

Familia nu e decât un organ supus legii evoluţiei1. Dreptul constituţional e numai o parte a sociologiei, în care Statul

Herbcrt Spencer (1820-1923) – filosof englez al cărui nume este asociat cu conceptul de evoluţionism.

I. Quelques mots sur la familie primitive, Paris, 1883.

E studiat ca centru cerebro-spinal al organismului social1.

Viaţa socială e stăpânită de trei forţe: adaptarea la mediu, lupta pentru viaţă şi ereditatea. Ele dovedesc influenţa studiilor biologice, a transformismului darwinisr sau lamarckian, a lui Spencer şi a mendelianismului asupra concepţiei juridice a lui Duguit. Pentru dânsul, faptele sociale se identifică cu cele biologice, libertatea umană dispare în faţa determinismului social2. Funcţiile economice ale societăţii sunt fenomenul de nutriţie al corpului social, cele juridice sunt fenomenele de relaţie provocate de nutriţia corpului social.

14. Dintre toate ştiinţele, biologia are cel mai mare răsunet la sfârşitul veacului al XJX-lea. Ştiinţa în general devine un nou idol.

Credinţa e în viitorul ştiinţe? Savantul Berthelot vesteşte explicaţia a tot ceea ce este şi timpurile fericite

1. „Le droit constitutionnel et la sociologic”, Revue internaţionale ele l'enseignement, 1889, pp. 484-505.

V. „Un séminaire de sociologie”, Revue internaţionale de sociologie.

1893, pp. 201-208.

3. V. „Des fonction de l'Etat moderne. Etude de sociologie juridique”, Revue internaţionale de sociologie, 1894, pp. 161-197.

4. V Ernest Renan, L'avenir de la Science. Pensées de 1848, publicată în 1890, la Calman-Lévy. „Ştiinţa cuprinde viitorul unităţii, ca singură îi poate dezvălui destinul” (op. Cit., p. 36); „Ştiinţa este deci o religie; ea singură poate rezolva pentru om problemele veşnice” (p. 108); „Da, va veni o zi în care umanitatea va şti lumea metafizică şi morală, aşa cum ştie lumea fizica* (p. *)]

* Marcelin Berthelot (1827-1907) – chimist şi om politic francez, fost ministru al Instrucţiunii Publice şi al Afacerilor Străine.

Prin ştiinţă. Taine e contra metafizicii1. „Viciul şi virtutea sunt produse ca vitriolul şi zahărul. U2 în ştiinţă sunt căutate principiile şi metodele pentru viaţa socială3.

Dar succesul e în special al biologici. Moralişti, psihologi, sociologi îşi îndreaptă privirile şi speranţele către biologie.

În generaţia ştiinţifică nu puteau face altminteri.

Parcă mai mult decât psihologia fiziologică, metoda experimentală sau „legitimile pretenţii” ale ştiinţei, mai mult decât Charcot % Claude Bernard- „ sau Berthelot, membru al Academici Franceze (1901), autor al unui celebru Essai de mécanique chimique (1879).

Hippolyte Taine (1828-1893) – cunoscut critic literar, filosof şi istoric francez. Adept al unui determinism strict, cu accent pc rasă şi mediu ca factori explicativi ai progresului literar-artistic.

Lucrările sale mai importante sunt: Philosophie de Part (1882) şi Les origines de la France contemporaine (1876-1896).

1. De l'intelligence.

2. Hippolyte Taine, în „Introducere* la Histoire de la littérature anglaise.

3. V. Daniel Mornet, Histoire de la littérature et de la pensée françaises contemporaines, 1870-1925* Larousse, capitolul I: „Prestigiul Ştiinţei pc la 1880e4 (pp. 11-14).

M Jean Martin Charcot (1825-1893) – medic francez, profesor de psihologie, cunoscut pentru rezultatele sale în domeniul isterici şi al hipnozei. Opera principală: Leçons sur les maladies du systeme nerveux (1873-1884).

Claude Bernard (1813-1878) – cunoscut fiziolog francez, şeful Catedrei de Medicină Experimentală de la College de France. Autor al lucrării LIntroduction a Vétude de la médiane influenţează transformismul Darwin, Haeckel şi Spencer.

Biologia e o religie. „Biologia e o religie negativă.”1

Autonomia disciplinelor e distrusă. Vocabularul şi metoda biologului sunt aplicate în toate domeniile.

15. Limitele biologiei. A trebuit ca un biolog să spună adevărul şi să rostească cuvântul cuminţeniei. Doctorul Grasset*, profesor la Montpellier, medic şi biolog, recunoaşte2 că biologia nu c ştiinţa universală şi unică, ci numai o ştiinţă printre altele autonome, a căror independentă trebuie s-o recunoască, stăpânindu-se, recunoscându-şi limitele naturale. Ea nu poate deveni Ştiinţa Ştiinţelor, în chiar interesul ci de a rămâne şi dânsa autonomă: necanciUa, necdomina.

Experimentale (1865) > în care prezintă metoda şi principiile fundamentale ale fiziologici, concepută ca ştiinţă independentă.

1. Félix Le Dantcc, Contre la métaphysique (Questions de méthode).

Alean, 1912, p. 245.

1 Joseph Grasset (1849-1918) – neurolog francez din Montpellier, preocupat în primul rând de bolile sistemului nervos, dar şi de psihiatrie (Demifons et Demiresponsables% 1907), paranormal {Le spiritisme devant La science, 1904), ocultism (Locultisme hier et aujourd'hui, 1907) etc.

2. J. Grasset, Les limites de la biologie, Alcan, Paris, 1906. Volumul e însoţit de o prefaţă a lui Paul Bourget despre pericolul idolatrizării ştiinţei şi biologiei. Bourget e totuşi şi el unul dintre acei care cred că politica trebuie să fie o ştiinţă şi dă analizelor sale psihologice, în diferitele sale lucrări literare, un înţeles ştiinţific.

* „Nici servitoare, nici stăpână” (lat.).

Oricât ar fi de bune şi de pozitive metodele biologiei, nu sunt singurele procedee de cunoaştere. Mai există altele, tot atât de serioase, în afara ei. Oricât ar progresa, biologia nu poate depăşi limitele ei naturale. Rămân lucruri care nu sunt de competenţa ei, pe care nu le va cunoaşte şi chestiuni pe care nu le va rezolva niciodată, penttu că sunt străine de ea.

Limitele biologiei, le clasifică Grasset, sunt inferioare, laterale şi superioare. Primele separă biologia de ştiinţele fizico-chimice. Limitele laterale despart biologia de morală, de psihologie (care rămâne exclusiv ştiinţa voinţei, a conştiinţei proprii omului), de estetică (de artă şi literatură), de ştiinţele sociale. Aici intră istoria, sociologia, dreptul, confundate pe rând cu biologia. Elementul moral şi cel intelectual, adică noţiunea liberului-arbitru şi ideea progresului, nu permit însă confuzia societăţii omeneşti cu asociaţiile de animale. Limitele superioare, în fine, stabilesc graniţe cu matematicile, geometria, logica, pe de o parte, cu metafizica şi religia, pe de alta. Încrezătorii în biologia atotcuprinzătoare prezintă metafizica şi religia ca fenomene tranzitorii pe care biologia le va înlocui, ceea ce nu e exact. Lumea ideilor există independent de ştiinţele experimentale, iar religia şi metafizica pot coexista, fiecare în domeniul ei, cu ştiinţa.

„Concluzia e că toate aceste diferite ştiinţe nu sunt capitole diferite ale unei singure ştiinţe, Biologia, că nu

N. Steinimrdt pot fi reduse una la alta, că sunt independente, că se pot dezvolta nesfârşit, fiecare cu domeniul său, fără a-şi vătăma reciproc, fără a se certa sau a se contrazice.„1 Şi frumos spus: „Fiecare ştiinţă nu cunoaşte obiectul celorlalre.

Omul singur, în unitatea sa personală, poate să le cunoască şi să le întrebuinţeze pe toate„'. A-i preciza limitele nu înseamnă a restrânge biologia. Dimpotrivă. Numai dacă se întinde fără măsură, dacă îşi da scopuri pe care nu le poate în nici un chip atinge, provoacă nemulţumiri şi tot ei îşi strică. Provoacă „decepţii„, „deziluzii„ şi proclamarea „falimentului” ştiinţei. Singură autonomia, reducând ştiini i la ceea ce e, îi dă posibilitatea să fie puternică şi fertilă în domeniul ei., Această doctrină, care e aceea a liberalismului filosofic, stă în a spune Biologiei şi tuturor celorlalte ştiinţe:

Nu căutaţi să depăşiţi limitele voastre naturale şi vi se va respecta domeniul;

Nu încălcaţi şi nu veţi fi supuse invaziunii; Fiecare la el acasă”3.

G6nyA citând lucrările lui Grasset, admite în totul punctul de vedere al limitelor, înlătură şi pretenţia întemeierii

1. J. Grasset, op. Cit., p. 169.

2. Ibidem% p. 171

3. Ibidem, p. 179.

4. Franţois Gcny, Science et technique en droit privipositif partea a IV-a, Sircy, 1924, pp. 219 şi urm.

Dreptului pe antropologie, ca pe o lege a speciei1. Şi nici nu poate fi un alt fel raţional de a vedea confuzia dreptului cu o disciplină despre care nimeni altul decât socialistul Anatole France spunea: „Biologia nu e gata”.

16. Rezultatul practic cel mai de seamă al lipsei de distincţie între cele două discipline e intervenţia pe cale de legislaţie a Statului în domenii nejuridice. Părăsind cadrul său firesc, Sratul tinde către preocupări rezervate naturii. În viaţa intimă, în regimul băuturilor alcoolice, legislaţia igienică depăşeşte limitele Statului pentru a reglementa bazele fiziologice ale vieţii sociale. Pericolul mare va mai fi evidenţiat şi combătut în cuprinsul lucrării.

Dar trebuia indicat aici izvorul râului.

Enunţarea de mai sus nu contrazice existenţa legilor care au în vedere elemente ale naturii omului. Nici nu încape îndoială că situaţii noi justifică o intervenţie a Statului. (Apariţia căilor aerului îndrituieşte Statul să creeze o poliţie aeriană; poate fi reglementată punerea la libera dispoziţie a publicului a unor otrăvuri, bunăoară.) Dar, când e vorba de ceea ce a fost aşezat o dată pentru totdeauna ca în afară de ceea ce se poate atinge Statul, limitele apar. Individul mărgineşte atribuţiile Statului,

1. Tot aşa, Georg Jcllinck, afirmând „autonomia ştiinţei Statului”, uită ca antropologia poate da numai puncte de contact m numai în realizările ei definitive {L'Etat moderne et son droiu traducere de G. Fardis, Giard & Briere, 1911, voi. I, p. 142).

N. Stemhanu dreptul natural e limita dreptului pozitiv. Doctrina clasică enumera limitativ funcţiile Statului (cu o margine firească, lăsată aplicărilor neprevăzute) şi stabileşte prin dreptul natural o serie de lucruri străine legiferării.

17. În acelaşi timp cu dreptul, morala suferea o aventură identică. Încercarea unei morale biologice suprimă în realitate morala. Confundă binele cu plăcerea sau cu interesul. Biologia nu poate fi Morala, deoarece n-are nimic în comun cu dânsa. A negat-o totuşi, a pretins s-o înlocuiască cu totul, să părăsească liberul-arbitru, libertatea omenească şi simţul moral. Viaţa pe care şi-o închipuie ca ideal biologul – constată Parodi – e o „viaţă, fericită dacă vreţi, căreia îi lipsesc ezitarea, efortul, suferinţa, dar în acelaşi timp şi originalitatea şi invenţia. Fericirea unui stup de albine”1. Biologia poate da, cum vrea doctorul MetchnikofT, o igienă. Dar nu poate alege, nu presupune liberul-arbitru, ceea ce e esenţial în morală.

2. Confuzia dreptului cu psihologia

18. În dreptul public Duguit a pornit de la sociologie, de unde a luat grupurile sociale şi ideea solidarităţii, în dreptul privat de la psihologie, care i-a pus la îndemână o teorie a voinţei. Dublă negare a autonomiei dreptului.

1. D. Parodi, Le probleme moral et la pensée contemporaine, Alean, 1930, p. 24.

Psihologia emisese, în rimpul elaborării noului drept constituţional, teorii puţin favorabile voinţei. Studiile lui Ribot despre bolile voinţei atrăseseră toată atenţia asupra aspectelor patologice ale voinţei, de unde negarea în cele mai multe cazuri a responsabilităţii. Sorel neagă interesul cadrelor juridice în care n-ar apărea adevăratele motive psihologice ale omului1, ca şi cum rolul dreptului ar fi să se ocupe de om ca obiect de studiu psihopatologic, Il nu de om ca personalitate juridică.

19. Analiza voinţei. Pentru a nega dreptul subiectiv, Duguit îl consideră o însuşire a voinţei umane şi declară necesară cunoaşterea „naturii intime a voinţei umane”.

Or, filosofii n-au putut dovedi existenţa unei voinţe libere.

Deci: „Cum am putea pretinde să rezolvăm chestiunea

Théodulc Ribot (1839-1916) – filosof şi psiholog francez, director al Rame philosophique. A fost printre cei care şi-au propus -a facă din psihologie o ştiinţă obiectivă, experimentală, independentă de metafizică. Lucrări: Les maladies de Li volonté (1883), Psychologie de l'attention (1888) etc.

Georges Sorcl (1847-1922) – inginer france/, publicist, adept al socialismului cu caracter etic. A denunţat vehement decadenţa burgheziei, influenţat de Proudhon, Marx, Nietzsche etc. A văzut în violenţă (Reflexions sur la violence, 1908) în general şi în greva generală în particular expresia luptei de clasă, influenţând cu ideile sale sindicalismul – francez, în primul rând.

1. Georges Sorel,. Matériaux d'une théorie du prolétariat*, Etudes itr le devenir social, Marcel Riviere & C-ic, p. 28 a ediţiei l III-a. 1929.

Dreptului subiectiv care ar fi o calitate a voinţei umane, când nu putem cunoaşte nimic despre natura însăşi a acestei voinţe?”\par        Demonstraţia aceasta neagă autonomia dreptului.

Dreptul ia din filosofie postulatele ei definitive. Aici însă se trece înapoi în filosofic se face operă de filosof. Adică, în realitate, se admite: a) cu repeziciune, b) o anumită concepţie şi, revenind în drept, se neagă pe baza unei teorii a voinţei, una din temeliile dreptului. În expunerea actelor juridice, pentru a produce atmosfera ştiinţifică, Duguit începe cu analiza actului dc voinţa în general, fixând, după James, patru momente actului voluntar: concepţia, deliberarea, hotărârea şi executarea, într-o lungă dezvoltare cu termeni psihologici2. În dovedirea imposibilităţii existenţei suveranităţii ca voinţă supremă, tot de la analiza voinţei după James porneşte Duguit. Din psihologia acestuia ia ideea voinţei ca o energie ideomotrice

1. Leon Duguit. Op. ar., voi. I, p. 16.

„ William James (1842-1910) – filosof şi psiholog american, considerat, alături dc Charles Sandcrs Peircc (1839-1914), fondator al pragmatismului, curent filosofic de mare influenţă la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX.

Cele mai cunoscute lucrări ale lui James sunt: Principii de psihologie, Tipurile experienţei religioase, Voinţa de a crede şi mai ales Pragmatismul.

2. Leon Duguit, op. Cit., pp. 316 şi urm., rezumate după William James.

În stare de repaus, care se transformă în act numai prin intervenţia unui scop, a unei „imagini-declic”. Comparaţia cu automobilul, energia potenţială, necesitatea scopului determinant, toate vin de la psihologul american în aceste pasaje de confuzie a dreptului cu psihologia1.

În Tratatul de drept constituţional apar nu elementele indivizi şi State, ci, ca într-un tratat de psihologie, Voinţele.

Şi ce fel? Ca în dramele inspirate din Ribot, bolnave.)

20. „Psihologismul juridic.” Mai există o cale pe care Duguit ajunge în psihologie. În afară de analiza voinţei, în descrierea formării dreptului, norma socială devine normă juridică în momentul existenţei în masa coniiiinelor individuale a două sentimente: sentimentul aalităţii' şi sentimentul justiţiei. Momentul acesta e principal, tot ceea ce urmează în opera de elaborare şi precizare fiind numai prelucrarea sentimentelor esenţiale, suficiente şi necesare. Izvorul crearot al dreptului nu e, la

1. Lcon Duguit, Souveraineté et liberté. Alean, 1922, pp. 70 şi urm.

2 Substantivul, inexistent în limbile latine, al adjectivului sociale întrebuinţat de Duguit. Înseamnă „sentimentul. Că legătura de solidaritate care menţine integrarea socială va fi distrusă dacă respectul unei anumite reguli economice sau morale n-ar fi sancţionată”. Léon Duguit, Traitéde droit constitutionnel, ediţia a Hl-a, vol. I, p. 16. Nu spune: sociabilitate. Ci, întotdeauna, în cel mai pur stil artă pentru artă al viziunii sociale, socialitate.

Aceasta exprimă concepţia sociologică a societăţii în sine şi pentru ca însăşi.

Urma urmei, decât o stare a conştiinţelor alcătuită din două sentimente. Sentimente, trebuie accentuat. Ni se arată că nu e vorba de noţiuni, de idei sau concepte. Ci numai de noţiuni puţin clare pentru masă, adică dc percepţii aproape inconştiente sau intuitive1, care duc în domeniile cele mai adânci, mai înfundate aJe psihologiei.

Pornind de aici, Bonnecase vorbeşte de un „psihologism juridic”. De atribuirea ca temelie a dreptului a datelor sentimentale din masa conştiinţelor individuale. Psihologismul juridic se opune clasicismului juridic, pentru care dreptul derivă dintr-o noţiune percepută de raţiune şi impusă de datele experimentale ale mediului social.

Aici, dreptul există prin şi pentru om. În concepţia psihologică, dreptul devine un produs sentimental şi variabil.

Ajunge ca sentimentele unui popor să fie deformate la un moment dat, ca dreptul să fie distrus, să se confunde cu forţa. „Or, sub forma unui punct fix trebuie să apară dreptul în mijlocul vârtejului social, dacă vrem să aibă oarecare utilitate”, observă cu atâta dreptate Bonnecase

De o dublă contradicţie se loveşte doctrina sentimentală a dreptului. De confuzia a două discipline bine diferite, psihologia şi ştiinţa socială, de apariţia dreptului

1. Léon Duguit, op. Cit., vol. I, p. 116.

2. Julien Bonnecase, Science du droit et romantisme. Le conflit des conceptions juridiques en France de 1880 a l'heure actuelle, Sirey 1928. P. 500.

— I în afară de Stat, şi în afară de individ, şi totuşi de luarea sa în cunoştinţă nu prin raţiune, din afară, ci din străfundul sentimental al cunoştinţei. În individ apare regula, şi nu e individuală, e dimpotrivă strict şi pur socială, printr-o curioasă contradicţie1.

3. Confuzia dreptului cu morala

21. Plictisiţi de drept, devenit – spune Bonnecase referindu-se la romanul cunoscut al lui Pailleron – Le monde ou Ton sennuie, juriştii au căutat o atmosferă mai plăcută în alte discipline. Morala i-a atras în mod deosebit.

Era şi firesc. Din vechime, dreptul şi morala au fost considerate ca discipline înrudite, de nu adeseori confundate. Din vechime s-au discutat deosebirile şi s-a căutat un criteriu care să le poată indica.

De la Thomasius încoace însă se ajunge la obţinerea unui rezultat definitiv. Dreptul şi morala sunt deosebite o dată penttu totdeauna. Folosind un criteriu sau un altul, concluzia e aceeaşi, recunoaşterea existenţei a două materii.

Teoriile moderne neagă autonomia dreptului şi în această privinţă, readucând în discuţie o aberaţie antică.

1. Julicn Bonnecase, op. Cit., p. 420.

22. Morala în drept. Ripert e reprezentantul lor. Atacul lui porneşte de la o altă erezie modernă, a sociologilor ce reduc dreptul la cel strict pozitiv, precum şi de la ideea dreptului natural, prea molatec'.

Ripert neagă autonomia dreptului faţă de morală.

Chiar în partea sa cea mai tehnică, dreptul rămâne sub semnul regulii morale, chiar în obligaţii. Tocmai aici vrea el să dea atacul, pentru că acestea au fost considerate ca partea cea mai abstractă, mai logică a dreptului civil1.

Morala nu e nici aici separată de drept, ci intervine, cercetează, st îndoieşte, bănuieşte inegalităţi, cere judecătorului să vadă cu ce scop lucrează cel ce pretinde un drept, cere cercetarea intenţiilor sale. Regula morală nu se deosebeşte de cea juridică în nici un fel, prin nici o diferenţă de domeniu, natură şi scop. Nu s-ar putea altfel, căci dreptul trebuie să realizeze justiţia şi ideea justului e o idee morală. Singura diferenţă e sancţiunea exterioară care însoţeşte regula votată de legiuitor”. Separaţiile şi limitele dintre morală şi drept i se par curioase lui Ripert.

* Georges Ripcrr (1880-1958) – jurist, decan al Facultăţii de I)-cpi din Paris (1938-1944), membru de onoare al Academiei Române (1939). Lucrări: Traité pratique de droit civil. Cours élémentaire de droit civil etc.

1. Aluzie la prefaţa volumului al doilea al Tratatului lui Planiol.

2. Georges Ripert, La regle morale dans Us obligations civiles, Librairie Générale du Droit, Paris, 1927, p. II, ediţia a 11-a.

Nu vede de ce cel din urmă nu s-ar ocupa de datoriile către Divinitate şi noi înşine, de suflete şi intenţiuni! Căci dreptul pur înseamnă „amoralismul oficial”, tehnica brută. Ceea ce moralismul intervenţionist al modernilor nu admite.

Dar cum se poate manifesta morala ca factor al dreptului? Poate ca temelie a legii? Nu. Calea de infiltraţie i moralei în Drept e un alt idol al dreptului nou, judeviâcorul. Ca „legiuitot al cazurilor particulare”, el va fi suveran urmând să asculte cu deosebită sensibilitate legea morală1. Iar când legea a uitat morala, judecătorul trebuie o impună el.

Asifel, judecătorul e poftit să asculte numai de morală, iar nu de lege, să intervină în cele mai neaşteptate domenii, pregătind o inchiziţie judiciară nebănuită.

Judecătorul care e ridicat împotriva legii e opus şi contractului. Sub cuvânt de anulare a convenţiilor contrare bunelor moravuri, Ripert ajunge să dea în stil biblic un decalog adresat de noua Morală juridică omului2. Unde im ajuns! Judecata ia un caracter profetic, e chemată d cerceteze motivele, intenţiile, „inimile”. Şi aceasta se cheamă: „moralizarea contractului”. Noul cenzor va lupta împotriva libertăţii în contracte. Ideea leziunii, din ce în ce mai lărgită, e triumful moralei asupra principiilor

1. Ibidem, p. 27.

I Ibidem, p. 61.

Juridice, semnul primii cu bucurie al sfârşitului unui veac de liberalism, care va li înlocuit prin intervenţia judecătorului inspirat de morală. Abuzul de drept, cu consecinţa aprecierii motivelor legitime ale acţiunii, e un alt instrument al judecătorului moralist. Datoriile morale sunt date apoi ca exemplele definitive ale confuziei celor două discipline. Ripert cere generalizarea teoriei riscurilor, admiterea îmbogăţirii, fără cauză în mod larg, după echitate, nu ca o acţiune de în rern verso. Nu admite limitarea. Şi explicarea juridică a acestei acţiuni în care nu vrea să vadă decât o regulă morală1. Din datoria de asistenţă, din obligaţiile naturale şi datoriile de conştiinţă, la ce concluzie ajunge o carte închinată moralei? La legalizarea concubinajului. În numele dreprurilor Femeii, când e părăsită în cazuri fanteziste, precum dacă bărbatul,. A abuzat de autoritate„ sau dacă dânsa „nu-şi poate reface viaţa”, surprinzătoare la un autor atât de celebru. Sacrificarea dreptului moralei, a contractului, a drepturilor, moralismul în acţiunile juridice şi, pe de altă parte, săparea temeliei moralei: a familiei şi mai cu scamă preferinţa

* Actio dc în rem verso – denumire latină dată mijlocului juridic procedural prin care cel ce a suferit o sărăcie ca urmare a îmbogăţirii fără justă cauză a altei persoane poate reclama în justiţie dc la aceasta restituirea îmbogăţirii dobândite în detrimentul lui.

1. Ibidem, p. 272.

Acordată judecătorului, în dauna legii, sunt concluziunile resorbirii ştiinţei juridice în morală. În loc de Drept şi Morală, moralism şi imoralitate. Pe măsura transformării Dreptului în moralism, sunt proclamate drepturile imoralităţii, considerată izvor de obligaţii.

23. Pericolul confuziei. Ar fi inutilă contestarea asemălor dintre drept şi morală. Dar e periculoasă confuzia totală. Şi de aceasta e vorba. Înlocuirea dreptului care va n menţinut numai de formă prin morală, dispariţia lui, Bonnecase o numeşte „culmea visării romantice” şi „romantismul în forma sa cea mai exasperată”1. Într-adevăr, mai mult decât zdruncinarea noţiunilor de bază ale dreptului, se încearcă însăşi negarea sa.

Principiile Regulei morale în obligaţiile civile duc Ia interpretarea judecătorului după libera sa apreciere şi bunul său plac. Jurisprudenţa întemeiată pe morală dă magistratului dreptul să aprecieze (în valabilitatea unui contract, în îmbogăţirea fără cauză, în viciile consimţământului) „idealul moral”. Aprecierea conştiinţei, a datoriei morale este mai mult decât delicată. „în fata acestor noţiuni şi formule imprecise, oricine trebuie să admită că, dacă vreodată s-ar impune, s-ar duce de râpă codurile şi legile”2.

1. Julicn Bonnecase, op. Cit., pp. 312-313.

I Ibidem, p. 353.

O deosebire fundamentală desparte dreptul de morală.

Dacă primul e o disciplină ştiinţifică, a doua e un ideal.

Preocuparea moralei nu e reglementarea vieţii sociale, ci perfecţionarea omului. Invers, dreptul nu urmăreşre dec.tt menţinerea liniştii publice, nu intră în conştiinţă. Fireşte, morala poate influenţa viaţa socială şi lumea juridică în general. Dar nu mai mult. Nu poate, nu trebuie să intre pe cale juridică în domeniul conştiinţei individuale.

24. Rânduiala juridică pozitivă e de sine stătătoare.

Triva invaziei moralei în drept, s-a produs reacţiunea afirmării autonomiei dreptului, a justificării acestuia prin el însuşi, independent de orice altă disciplină – psihologie, sociologie sau morală. Faţă de „moralism” apare „jui idismul”, cu alte cuvinte, credinţa în putinţa dreptului de a-şi rezolva singur toate problemele, cu procedeele care îi sunt specifice.

E ceea ce Dabin numeşte specificul juridic1 şi ceea ce, mai bine exprimat în limba românească, e autonomia dreptului.

A crede în deplinătatea rânduielii juridice2 înseamnă a şti că orice problemă juridică poate fi soluţionată cu elemente din interiorul disciplinei. Nu e vorba de o autarhie intelectuală, dar de posibilitatea rezolvării, în drept numai,

1. Jean Dabin, Im philosophie de l'ordre juridique positif spécialement dans les rapports du droit privé, Sircy, 1929, capitolul întâi: „Droit des juristes et non des philosophes ou des moralistes

2. Francezii vorbesc despre la plénitude de l'ordre juridique positif şi germanii despre die logische Geschlossenheit des Rechts.

A oricărei chestiuni. Leziunea, revizuirea pot fi admise.

Cu aceste două consideraţii: a) fără a cădea în aprobarea vagerată şi b) mai ales ca instituţii juridice interne, nicidecum ca un produs al confuziei dreptului cu morala.

Dabin încearcă rezolvarea leziunii şi a celorlalte propuneri noi pe cale pur juridică, fără a trece cu un pas dincolo de limita care ne separă de morală1. După aceea, dă câteva exemple de instituţii care deosebesc adânc cele două discipline învecinate. Uzucapiunea, bunăoară, care di drepturi în urma simplului fapt al posesiunii îndelungwe. Ceea ce e juridic, dar e imoral2. Responsabilitatea civilă, impunând repararea prejudiciului independent de intenţie şi voinţă, dă o pedeapsă nedreaptă. Căci dreptului îi ajunge riscul, moralei îi trebuie vina întemeiată pe o conştiinţa în mod voit rea. Consideraţiile îont cu totul altele într-un loc şi în altul.

4. Confuzia dreptului cu sociologia „De când Auguste Comte* a inventat cuvântul sociologie.

A luat naştere o întreagă literatură care vrea să fie ştiinţifică.

1. Jean Dabin, op. Cit., pp. 456 şi urm.

: Ibidem, p. 490.

Auguste Comtc (1798-1857) – filosof şi sociolog francez, cunoscut ca întemeietor al curentului denumit pozitivism. Principalele

Nu există o sociologie ca ştiinţă generală a societăţii şi nu există o fizică ştiinţă generală a naturii: nu există decât ştiinţe ale naturii şi ale societăţii, care au scopuri limitate, idealuri determinate„ care studiază un anume grup de fenomene.”

Francesco Nirti

25. Juristul sociolog. Duguit însuşi e cel mai izbitor exemplu al lipsei de despărţire dintre sociologie şi drept.

Examinând criticile ce i s-au fëcut, nu ezită să declare că cel mai mult îl impresionează ale lui Davy”. De ce? Pentru că e sociolog ca şi dânsul1. Juristul care spune că e mai mult sociolog, care vorbeşte de maestrul său Durkheim2, rezumă numai atracţia recentă şi puternică a dreptului pentru sociologie. Elevul lui Duguit, Jeze, e silit să se întrebe: ^Profesorul Duguic nu confundă oare punctul sale lucrări sunt: Cours de philosophie positive (1830-1842) şi Systeme de politique positive (1851-1854).

Francesco Savcrio Nitti (1868-1953) – economist şi om politic italian, fost şef al guvernului italian (1919-1920). Opunându-se fascismului, a fost deportat de nazişti în anul 1943.

* Georges Ambroise Davy (1883-1976) – sociolog şi economist francez, profesor la Sorbona. Lucrări: La foi jurée. Étude sociologique du probleme du contrat (1922), Des clans aux empires (în colaborare, 1923) etc.

1. Léon Duguit, op. Cit., vol. I, p. 97.

2. Ibidem, p. 98.

I Gaston Jeze, „Le service public”, Revista de Drept Public, anul întâi, p. 163.

Juridique, caiet dublu, nr. 1-2, 1931, p. 57.

5. Georges Sorcl, Les illusions du progres, „Etudes sur le devenir social”, Marcel Riviere &c C-ic, ediţia a Il-a, 1927, pp. 295-296.

4e vedere sociologic cu tehnica juridică?„. Pentru a se g^ăbi însă să adauge: „Departe de mine gândul de a critica juriştii care fac sociologie. Au de o mie de ori i-r: ate”'.

26. Sociologia contra dreptului. Biologia în ştiinţele pozitive, dar şi sociologia în cele sociale (normative) au „ras toate privirile în veacul nostru. Când diferitele discipline au fost aduse tribut acestor două ştiinţe socotite ca finale şi desăvârşite, juriştii au fost printre primii care au proclamat vasalitatea dreptului. Disciplina lor a fost supusă – în folosul sociologiei – unui regim colonial.

Ca şi o colonie, s-a obligat să importe numai din metropolă, să lucreze cu lumea exterioară numai prin ea. Sociologie pnridică? Aceasta pentru că ar fi vorba nu de o supunere, d de o colaborare. Formula e ipocriră. „Sociologia juridică c mai înainte de toare sociologie”, constată Geny2. Ocupaţi ce studiul primitivilor, sociologii sunt adversari ai noţiunilor juridice, au o aversiune pentru drept3. Încât însuşi Ailet se întreabă1 dacă sociologia nu e mai curând indicată pentru studiul formelor juridice primitive decât pentru studiul problemelor actuale unde nu vede marele ei folos.

Atât de mult îi atrage sociologia pe juriştii contemporani, încât întrebuinţarea numai a cuvântului le e necesară, în volumul lui de La Grasserie, Principiile sociologice ale dreptului public, fiecare paragrafe însoţit de termenul: sociologia. Cuprinsul nu e diferit de al unui manual obişnuit, dar curentul timpului cere să se scrie: sociologia sistemelor electorale (iar nu: sistemele electorale), sociologia alegerii, sociologia dreptului administrativ, a constituţiei, a guvernării directe şi aşa mai departe.

„Sociologismul juridic”, paralel cu „psihologismul” menţionat mai sus, se manifestă însă şi mai îngrijorător.

Odată dreptid legat de sociologie, a început atacul sociologilor împotriva dreptului. Şi Durkheim ajunge să scrie că actualul Stat e menit pieirii, fiind „o monstruozitate sociologică”2. Ne aflăm probabil faţă cu cea mai importantă propoziţie din sociologie. Statul, o monstruozitate sociologică! Temelia dreptului, Statul, c sortit desfiinţării în sociologie. Aceasta nici nu-1 poate concepe. Ce altă dovadă mai bună a pericolului confuziilor decât negarea

1. G. Aillct, „Droit ct sociologie”, Revue de métaphysique et de morale, 1923, pp. 118-119.

2. Emile Durkheim, De la division du travail social, Alean, „Prefaţa” ediţiei a Il-a despre grupările profesionale, p. 32.

Cu cea mai mare uşurinţă, în treacăt aproape, a tot ceea ce e mai însemnat în drept de către un sociolog? Răspunsul constă în a vedea dacă cele mai multe afirmaţii sociologice nu sunt monstruozităţi juridice.

27. Sociologii au mai zdruncinat Statul în alt fel. Deoarece ei studiază istoria vieţii sociale din cele mai vechi timputi, vorbesc despre grupuri omeneşti în care intră tribul, clanul, hoarda, familia. Statului ei nu-i acordă un loc special. Statul nu e decât un oarecare grup social, aşa cum sunt comunele, asociaţiile profesionale, gintele.

Juriştii sociologi, cu Duguit în frunte, consideră Statul ca o formă socială de aceeaşi natură cu toate celelalte.

Concluziile vor fi că Statul nu are o însemnătate deosebită, că nu e singura formă cu putinţă a vieţii sociale, că poate fi slăbit, de nu disttus, în folosul comunei sau asociaţiei sindicale. În paragraful al IV-lea al Introducerii Elementelor sale, intitulat „Despre câteva teorii ptoduse în veacurile al XlX-lea şi al XX-lea”, Esmein pune accentul pe acest punct. Concepţia sociologică despre echivalenţa Statului cu celelalte grupări omeneşti e inexactă şi periculoasă. Inexactă, pentru că Statul, dacă le seamănă, se deosebeşte hotărât de ele prin caracterul lui teritorial ptecis, prin forţa matetială de constrângere de care dispune, prin aceea că e personificarea juridică a unei naţiuni, dar mai ales prin ceea ce îi dă un caracter unic, prin puterea suveranăPericuloasă, căci tinde să distrugă tocmai această suveranitate, aspectul de frunte al statului occidental, să ne ducă la alcătuiri sociale fără de Stat.

Vina acestor teorii o poartă confuzia dreptului cu sociologia. Inadmisibilul amestec între ceea ce e o ştiinţă n. uur. Îhî. al cărei scop „e descoperirea şi scoaterea la iveală a legilor naturale după care se alcătuiesc, se organizează şi se descompun societăţile umane”1, o ştiinţă tânără – şi pretenţioasă – şi dreptul constituţional, care ca ştiinţă juridică ia Statul în consideraţie gata format, ajuns la un anumit punct de dezvoltarea legislaţiei. Principiile sale fundamentale i le desprinde şi trage consecinţele în mod logic şi juridic.

5. Confuzia dreptului cu economia politică

28. Dezvoltarea învăţământului economiei politice în facultăţile de drept, introdusă târziu printre materiile obligatorii, dar şi răsunetul teoriilor socialiste întemeiate pe o viziune economică a lumii au atras atenţia autorilor de drept înspre sistemele sociale în care economicul

1. Adhemar Esmein, Eléments de droit constitutionnel français et comparé, vol. L p. 41 a ediţiei a VIII-a, îngrijiră de Henry Nézard.

Predomină. De la Saint-Simon şi Proudhon până la Marx şi socialiştii de diferite feluri şi nuanţe, economicul cere dreptul de conducere, neagă autonomia dreptului.

Dacă economia politică ar fi stăpână, numai interesul şi bogăţiile materiale ar însemna ceva. Drepturile, libertăţile n-ar avea loc. Numai utilul o preocupă. Noţiunile juridice îi sunt străine. Aşa se şi întâmplă în toate construcţiile inspirate din socialism, întemeiate pe utilitarism, adică în esenţă produse de influenţa economiei asupra dreptului. Din fericire, „economia politică nu este singură stăpână a lumii”1. Ea nu poate stăpâni exclusiv, căci: „Nu dânsa a desprins noţiunea dreptului individual, principiu şi fundament al dreptului natural; nu dânsa a urmărit, în cursul veacurilor, studiul condiţiilor în care, după formula lui Kant, libertatea fiecăruia e ' Louis de Rouvroy, duce de Saint-Simon (1675-1755) – memorialist şi diplomat francez, situat pe poziţiile conservatoare ale vechii nobilimi. Cunoscut îndeosebi prin Memorii, publicate abia după moartea sa (începând cu 1788; ed. Rom.: 1990).

* Pierre Joseph Proudhon (1809-1865) – tipograf şi apoi jurnalist, promotor al socialismului francez, dar şi al anarhismului. Critic al ordinii burgheze. Lucrări: La philosophie de la misere (1846), Qu'est-ce que la propriété? (1840), Vidée générale dela révolution auXIX-eme siecle (1851).

1, Charles Beudant, Le droit individuel et VEtat, Rousseau & C-ie, Paris, ediţia III-a, 1920, p. 187.

Compatibilă cu aceea a tuturor; ca nu cunoaşte acea parte superioară ftcută din idei. Din sentimente şi tradiţii, care cuprinde dreptul public al popoarelor; în fine, dacă constată binefacerile libertăţii omeneşti, nu spune cu ce condiţii această libertate, care are şi dânsa legile ei pe care nu le poţi nesocoti nepedepsit, e posibilă'0.

29. Negarea autonomiei dreptului e un lucru făcut pentru juriştii moderni. Michoud, vorbind de Saleilles.

Constată: „Dreptul nu mai e o şriinţă, care să nu aibă nevoie de ajutorul altora”2. Cât despre Duguit, nu admite ca faptele să arate juristului altceva decât istoricului sau sociologului: „Statul e ceea ce este şi tot ceea ce este: şi nu poate fi pentru jurist deosebit de ceea ce este în realitate pentru omul politic, pentru sociolog sau istoric, în adevăr, e stranie această pretenţie a juriştilor de a-şi crea un Stat al lor”3.

Pretenţie stranie deci e tot dreptul. Căci, dacă juristul nu poate avea punctul său de vedere, al ştiinţei sale

1. Ibidem, p. 188.

2. Léon Michoud,. Raymond Saleilles et le droit public”, Revut du droit public, 1914, p. 372.

3. Léon Duguit, Etudes de droit public, I: L'Etat, le droit objectif et la loi positive, Fontemoing, 1901, p. 242.

1. F. Larnaude, „Lc droit public. Sa conception. Sa méthode” (Giard 6c Briere, Les Méthodes juridiques, 1911, p. 16).

Iutonome, dacă trebuie să se mulţumească cu ceea ce îi dă sociologia şi istoria, la ce bun să mai existe? Să dispară dreptul – această pretenţie stranie – să rămână numai istoria socială, mai bine spus, o anumită sociologie.

30. Concepţia clasică a autonomiei dreptului nu e izolată. Ea stă în strânsă legătură cu ideea separaţiei genurilor. După cum literatura clasică, prin Boileau mai ales, proclamă independenţa fiecărui gen, dreptul clasic se opune confuziei moderne a disciplinelor. Înrr-o vreme în care filosofia, ştiinţa, morala, religia, poezia sunt înlocuite una prin alta şi amestecate, concepţia literaturii tradiţionale şi cucerirea definitivă pentru omenire a autonomiei valorilor datorită lui Kant trebuie să fie îndreptarul pentru autonomia disciplinelor.

Se cunoaşte că nu s-a depărtat de dublul principiu al separaţiunii genurilor şi al autonomiei valorilor juristul care scrie: „N-am căutat să mă inspir din Auguste Comte sau din Herbert Spencer. Dreptul public nu e nici filosofic nici sociologie. Disciplina de care se apropie cel mai mult e politica sau ştiinţa politică unde strălucesc numele lui Aristot, al lui Montesquieu.