Capitolul I Terminologie

5. O ceartă a cuvintelor. Mai toate revoluţiile, arată Le Bon, se reduc la schimbări de cuvinte. Totul e un conflict între termeni1. „A! Magia cuvintelor”, exclamă şi Bonnecase.

Cuvintele sunt însemnate. Să nu considerăm superficiale atacurile împotriva lor. În fiecare e concretizată o idee stabilită, o instituţie.

Noua terminologie a dreptului constituţional porneşte atacul. Pe de o parte, introduce noi termeni inutili. Sau găseşte termeni foarte vechi sau, cu predilecţie, îi ia din limba germană. Astfel, Bonnecase dă ca exemplu expresiile drept obiectiv şi drept subiectiv, inutile în limba franceză,

* Gustave Le Bon (1841-1931) – cunoscut psiholog france/unul dintre întemeietorii psihologiei sociale, autorul unei lucrări celebre, Psychologie des foules (1895; prima cd. Rom.: Psihologia mulţimilor, 1990). Alte lucrări: Psychologie du socialisme (1898), La Révolution Française et la psychologie des révolutions (1913) etc.

1. Gustave Le Bon, Psychologie des foules, Alcan, Paris, pp. 86-89.

În care cuvintele bine cunoscute Droit şi droits exprima clar şi pe scurt aceeaşi distincţie.

Dar se caută şi schimbarea sensului termenilor tradiţionali. „Duguit e obsedat de ideea reformei limbajului juridic.”1 El nu urmăreşte rectificarea terminologici. 11 e stăpânit de tendinţa schimbării continue, fiiră rezultate practice. Din două una: 1) sau aceste înlocuiri şi inovaţii sunt iluzii, simple schimbări şi jocuri de cuvinte; 2) sau sub schimbări de expresii se ascunde îndemnul spre răsturnări şi revoluţii – şi iată pericolul.

Entuziasmul noutăţii e atât de mare la Leroy, încât cere un vocabular nou, nu numai o tehnică sau o ideologie nouă, căci vechile cuvinte, chiar revizuite, nu pot folosi unei „realităţi atât de noi”, de neprevăzută, de deosebită de dreptul napoleonian

Invocarea necesităţii pentru fiecare autor de a-şi fturi propriul stil conform cu concepţia sa e inadmisibilă.

Dacă fiecare jurist ar reface în întregime terminologia juridică, „ar fi sărbătoarea romantismului.

1. Julien Bonnecase, Science du droit et romantisme. Le conflit des conceptions juridiques en France de 1880 a l'heure actuelle, Sirey, 1928, p. 78.

2. Maxime Leroy, „Lc Temps présent et l'idée du Droit Social”, Archives de Philosophie du droit et de Sociologie juridique, nr. 1-2, 1932, p. 223.

3. Julien Bonnecase, op. Cit. P. 85.

6. Procedurile stilistice ale noilor tendinţe juridice sunt condamnabile.

Adeseori, sub termenii noi apar tot lucruri vechi. Dar ar fi o obiecţiune de puţină importanţă. Ceea ce vine pe planul întâi sunt afirmaţiile categorice, dogmatice, repetarea anumitor formule, valoarea magică acordată unor cuvinte.

Generalizări rapide, prezentări sub formă de adevăruri definitive şi obiective a unor simple vederi şi tendinţe personale abundă. În formule ce nu cunosc ezitarea se pronunţă că: Statul a murit, că: Nu există drept, că: Legea e în decadenţă, şi multe altele1.

7. Observaţii asupra stilului lui Duguit. E interesant să observi, zice Duhamel, cuvintele care revin cel mai

1. Din câteva fapte, adevărate, dar limitate, sau din câteva simple „tendinţe”, spune Hauriou în ies deuxrealismes, Toulouse” 1912, pp. 4-5, Duguit deduce consecinţe nesfârşite. Metoda lui Duguit e alcătuită din exageraţii, observarea incompletă a lucrurilor, privirea unei singure laturi a chestiunii, luarea excepţiei drept normal [ibidem, p. 6). Din câteva jurisprudenţe asupra abuzului dc drept în materie de proprietate, deduce dispariţia ei şi înlocuirea ei de neînlăturat cu funcţia socială. Din consacrarea parţială de către codul civil german a declaraţiei unilaterale de voinţă şi din înmulţirea contractelor de adeziune, nici mai mult, nici mai puţin d<a: *t ^îarsitul total al contractului. Din faptul că după legea separării Statului de Biserica au rămas bunuri de afectaţiune, trece la concluzii definitive fără a vedea că este o situaţie trair/itoi k şi că se lucrează în sensul creării unui subiect de drept.

Georges Duhamel (1884-1966) – scriitor francez, unul dintre preferaţii Iui N. Steinhardt (alături de Anatole France, Jules des în frazele unui autor, „cuvintele-talisman”. Prin imperfecţiunile limbii căutăm să aflăm slăbiciunile spiritului1.

Trei obsesii stilistice stăpânesc opera lui Duguit.

Orice volum, deschis aproape la orice pagină, trebuie să cuprindă unul din aceste trei cuvinte: a priori, social sau nou. Fiecare scoate în relief câte una din cele trei mari idei ale conducătorului şcolii noi. Lupta împotriva ideilor apriorice, adică pozitivismul, ura metafizicii; tendinţa socială, adică părăsirea individualismului, viziunea socială a dreptului; dorinţa noutăţii, dragostea pentru tor ceea ce e nou pentru că e nou, patima noutăţii.

Alte trei cuvinte mici sunt cheile de boltă în construcţia frazei sale: dacă, se1, or.

Demonstraţia e întotdeauna făcută pe calea reducerii la absurd în trei perioade. Daca se spune ca.

— Urmează de obicei teoria clasică – nu se poate. Or.

— Şi vine concluzia. Aceasta e formulată cu siguranţă absolută prin repetarea expresiilor: Voi spune că., Spun că., Cred că., Romains şi Lcon Daudet), cunoscut la noi mai ales datorită romanului Vie et aventures de Salavin (6 voi. 1920-1932; ed. Rom.: Viaţa şi aventurile Iui Salavin, 3 voi., 1966).

1. Gcorge Duhamel, „Ic langage ct ses d^mons”, în Conferenţia din 15 aprilie 1933.

2. On, pe franţuzeşte.

Trebuie să vedem aici. Şi expresia plăcută Fiziocraţilor', care înlocuieşte orice argument, E evident că.

Faţă cu asemenea construcţii stilistice, Seilliere e îndreptăţit să scrie: „Caracterul aşa-zis „metafizic” al dreptului individual – (în realitate unul din izvoarele cele mai recunde ale progresului omenesc) – nu este întemeiat pe nici o demonstraţie, nici măcar pe o încercare de probă.

Este o afirmaţie gratuită, menită să provoace zăpăceala în tabăra duşmană împrumutându-i pe neaşteptate propriile cuvinte. „Spun că această noţiune e de natură pur metafizică!” Astfel se rosteşte teoreticianul autoritar pe care îl combate dl Bonnecase1 şi nu există altceva decât acest spun” la temelia construcţiei juridice iconoclaste'2.

Fiziocraţii – reprezentanţii doctrinei economice apărute în Franţa în secolul al XVIII-lca, avându-i în frunte pe François Quesnav (1694-1774) şi A. R. J. Turgot (1722-1781). Mercantiliştii vedeau izvorul bogăţiei în schimbul de bunuri, respectiv în aur şi argint; fiziocraţii admit ca izvor al bogăţiei doar producţia de bunuri, redusă însă la cea agricolă. Afirmă existenţa unei ordini naturale în societate, precum şi a unor legi economice obiective, de unde şi bine-cunoscuta lor deviză: Laissez faire, laissez passer, le monde va de lui meme. Constituie unul din izvoarele liberalismului politic şi juridic.

1. Adică Duguit. pe care Seilliere nu-1 numeşte din exces de modestie, pentru a nu intra în discuţii personale în domeniul dreptului, în care declară că c străin.

2. Ernest Seilliere, 1830-1930. La religion romantique et ses conquetes.

Champion, 1930, p. 192.

8. În expunerea materiei, Duguit se deosebeşte fundamental de clasici. Ca şi Hauriou de altfel, tratează dreptul constituţional ca o ramură a sociologiei. Pornesc de la istoria civilizaţiei, vorbesc nu de Stat, ci de grupuri, formulează legi sociale, pe când Esmein începe – juridic – de-a dreptul cu definiţia Statului, cu precedentele Constituţiei clin 1875 şi istoria parlamentară a Angliei.

Nu e iarăşi poate neînsemnat că tratatul lui Duguit inovatorul care n-a admis nimic – începe cu o întrebare, căreia îi urmează alte douăsprezece, al lui Hauriou cu o afirmaţie şi al lui Esmein cu o definiţie.

Explicând planul său de expunere, diferit de al lui Esmein, Hauriou spune: „Noi luăm lucrurile ceva de mai sus”. Ce înseamnă altceva decât că depăşeşte planul juridic pentru a trece în sociologie, ştiinţa de predilecţi, a modernilor?

9. Noua frazeologie. Numeroase exemple arată în volumele lui Duguit că realizările sale se reduc la complicate şi greoaie exprimări a ceea ce de mult era ştiut. În locul simplicităţii, apare ca ideal în stilul juridic formularea cât mai ocolită.

Voieşte să dovedească inexistenţa drepturilor individuale.

Individul nu are dreptul subiectiv să nu fie fu rar. Doar legea spune că B nu trebuie să fure. Înseamnă că A dobândeşte un drept? Nu, răspunde Duguit, dar în practică A tot are un profit. Adică, pe scurt, rezultă pentru A numai situaţia de a nu fi furat, nu pentru că are dreptul să nu fie furat, ci pentru că, dacă ar fi fost furat, ar fi fost călcată norma care prevede, ea, că furtul e oprit'. De isemenea, nici colectivitatea nu are un drept subiectiv de represiune. Dar poate pedepsi, admite Duguit. Noua terminologie cere să spunem: Când se produce o infracţiune, devine conform cu regula de drept ca unii indivizi să facă acte care tind la condamnarea infractorilor2. E interzis să crezi că delictul sau quasi-delictul civil produc drepturi, dar poţi scrie că, delictul sau quasi-delictul civil fiind comis, s-a realizat condiţia pentru ca o numită voinţă, „în general” voinţa victimei, să făptuiască în conformitate cu legea când va cere deţinătorilor puterii să-i asigure încetarea şi repararea prejudiciului3.

Nu există reprezentare în relaţiile dintre alegători şi aleşi. E o „situaţie de drept obiectiv”4. De asemenea, nu poate fi vorba de alegere. Se vorbeşte de: manifestare de solidaritate. Concluzia e aceeaşi, că parlamentul trebuie ales. Nu e atunci „manifestarea de solidaritate” o formulă? „Să nu se spună că ne aflăm faţă cu simple jocuri de

1. Léon Duguit, Traité de droit constitutionnel, ediţia a III-a, 1927, vol. 1, pp. 218-220.

2. Ibtdem, p. 247.

3. Ibidem, p. 250.

4. Léon Duguit, Etudes de droit public, II, VEtat, les gouvernants et les agents, Fontemoing, 1903, p. 220.

Cuvinte”1, se apără Duguit. Se va spune însă pe bună dreptate.

Le Fur e obligat să constate că a spune: „Sunt titularul unui drept” e acelaşi lucru cu: „Pot exercita legitim o facultate pentru că e conform cu dreptul obiectiv”; numai că a doua expresie e mai complicată2.

10. Încercarea revoluţionară sub veşmânt stilistic a lui Bonnard3. Discipolul direct al lui Duguit declară că nu e ostil oricărei abstracţiuni şi oricărui concept. Că adevăratul realism le admite, dar ca simple ipoteze care pot fi şi trebuie oricând să fie modificate în legătură cu viaţa reală. Bonnard începe prin a lăuda abstracţiunea şi a demonstra necesitatea ei în construcţiile juridice, ca deosebită de ficţiune, care singură n-ar da importanţă realităţii şi ar trebui izgoniră din drept. Dar după un scurt rechizitoriu împotriva abstracţiunilor urmează atacul contra întrebuinţării conceptelor, o dezvoltată pledoarie a cărei concluzie e că abstracţiunea duce la tradiţionalism şi cristalizează ştiinţa dreptului. Conceptele clasice ale dreptului public nu se mai bucură de conformitatea cu viaţa şi deci trebuie revizuite după indicaţiile „vieţii” şi „justiţiei”. Astfel, atât personalitatea juridică a Statului,

1. Ibidetn, p. 235.

2. Lc Fur, loc. cit., p. 182.

3. Rogcr Bonnard, „La conccption juridiquc de l'Erat”, Revue du droitpublic, 1922, pp. 5-57.

Simplă creaţie abstractă explicabilă prin caracterul subiectiv al drepturilor şi al patrimoniului, cât şi suveranitatea sa vor fi admise, dar numai ca explicaţii. Nu se va mai spune: „Statul are drepturi pentru că e o persoană”, ci şirul deducţiilor va fi răsturnat, spunându-se că Statul e o persoană pentru că personalitatea e un concept care explică faptul drepturilor sale.

Sub cuvânt că admite conceptele, Bonnard ajunge la a face din personalitatea şi suveranitatea Statului simple construcţii necesare unor explicaţii logice care pot fi oricând modificate după atât de vagi criterii ca „utilitatea”.

— Viaţa„, „nevoile justiţiei”. Aceste două noţiuni esenţiale devin jocuri ale minţii, care face ce vrea cu ele. Ne jucăm deci cu ele câtva timp şi, când ne-am săturat, răsturnăm castelul din cărţi de joc, s-a isprăvit cu suveranitatea, să ne jucăm de-a altceva!

Constrângerea materială, perpetuitatea, unitatea, procedeul unilateral sunt tot atâtea caractere ale Statului pe care Bonnard nu vrea să le distrugă. Nici drepturile sau patrimoniul individului. Dar suveranitatea, personalitatea – în ceea ce priveşte Statul – şi subiectivitatea drepturilor individului crede că le poate menţine renunţând la aceste trei concepte artificiale, a căror dispariţie n-ar atinge esenţa şi realitatea Statului.

Precum se vede, la Bonnard apare cel mai clar legătura dintre reforma terminologiei şi a vieţii sociale. Tot aici apare cel mai bine dilema jocului de cuvinte sau a răsturnării totale. Indicaţiile merg toate către soluţia din urmă.

Căci suveranitatea şi personalitatea sunt poate ficţiuni, dar atât de înrădăcinate, atât de legate de realitate, încât părăsirea lor ar echivala cu dărâmarea Statului. Au devenit pentru dânsul o a doua natură, au ajuns să se confunde cu dânsul. A le părăsi nu e totuna cu a înlocui nişte cuvinte, ci a sfărâma realitatea. Să nu ucidem portretul lui Dorian Gray.

Dovadă că nu e o inofensivă (deşi ridicolă) ceartă de cuvinte sunt cele trei noi concepte propuse de Bonnard.

Obiectivitatea drepturilor, obiectivitatea patrimoniului şi principiul neautonomiei voinţei vor lua locul vechilor noţiuni. Ca o consecinţă a neautonomiei voinţei, suveranitatea dispare, mai bine zis, nu e necesară ca o excepţie, căci, nemaiexistând voinţe autonome, oricine se poate impune unilateral altuia. Mai încape îndoială că din noile concepte propuse rezultă prăbuşirea a tot ceea ce a fost până acum? Că sub pretenţia schimbării numai a termenilor apare dispariţia drepturilor individuale? Dreptul devine ceva absolut obiectiv. Dispare voinţa, sfera noastră personală. Sub cuvântul înlăturării suveranităţii, apare generalizarea ei. De unde era o excepţie, încredinţată Statului, care o exercita în condiţii de control solemn, rar şi măsurat, stă acum la îndemâna oricui. Individul nu mai poate opune nimic dreptului obiectiv. Bogăţiile devin neumane, dobândesc prin afectaţiune o existenţă proprie. În acest regim, bunurile dobândesc toate foloasele, omul rămâne fără drepturi, fără personalitate. Statul îşi pierde roate caracterele. Începe o tiranie fără de scăpare, după urma căreia folosesc numai patrimoniile nepersonalizate. Nu degeaba realiştii sunt ostili clasicismului.

Clasicul e în primul rând omenesc.

11. Teama de cuvinte şi pierderea noţiunilor clare.

Nimic nu e mai semnificativ, mai interesant decât pagina întâi a Precisului de drept constituţional al lui Hauriou.

Câteva rânduri doar, pe o foaie aproape albă, încadrează aceste patru cuvinte date ca factorii constituţionali:

Puterea;

Ordinea;

Statul;

Libertatea.

Prin aceasta, Hauriou dovedeşte că a păstrat întregi noţiunile clare ale dreptului constituţional occidental.

Observaţiile făcute mai jos asupra stilului său şi chiar asupra sensului operei şi personalităţii sale nu ating înţelesul puternic al termenilor pe care îi întrebuinţează.

Nici o ezitare. Dintr-un început apar, fără înconjur, termenii clasici şi simpli fără de care regimul constituţional, societatea organizată ca Stat şi dezvoltarea ei liberă nu pot fi concepute.

Iar Duguit pierde aceste noţiuni. Se teme să spună lucrurilor pe nume, recurge la perifraze, la sinonime complicate, înlocuieşte cuvintele precise prin termeni neclari. Suferă atracţia magică a noilor expresii, fuge de cele clare. Termenii clasici: Statul, Puterea, Ordinea, Autoritatea, Individul, Libertatea, Dreptul, Morala, Dreptul Natural sunt toţi izgoniţi din vocabularul lui. Sau combinaţii ca Statul şi puterea lui, libertatea politică, liberul-arbitru, individualismul occidental şi civilizaţia lui, puterea care îşi are obârşia în drept sunt excluse cu teamă, cu ură.

Toate noţiunile sunt înlocuite prin altele vagi, manifestări stilistice ale unei concepţii anarhice şi tiranice. În loc de Putere, spune: serviciu public sau funcţie publică.

În loc de libertate, se vorbeşte numai de: datorie, libertate-functie sau solidaritate. Statul cedează locul noţiunii i > largi, ce poate spune şi cuprinde orice, de: societate.

Nu mai există Drept, doar: o situaţie subiectivă conformă cu dreptul obiectiv. Proprietatea devine: o funcţie socială. Iar omul: o celulă socială, o unitate a grupului social.

În schimb, cuvintele la modă sunt des repetate şi lor nu li se contestă un înţeles. „Dreptul obiectiv e o himeră dar conştiinţa modernă, dreptul social, dreptul modern, omul modern, societatea e în contradicţie cu ea însăşi, opera socială revin ca termeni preferaţi, indiscutabili.

Atât de departe merge Duguit împotriva noţiunilor fundamentale, încât, negând puterea, neagă şi pe acea legală, exercitată pe baza consimţământului general. Putere,! Nu e recunoscută ca legitimă prin originea sau fundamentul ei. Importă numai exercitarea ei în conformitate cu norma socială, adică cu solidariratea. Din moment ce Statul nu e pentru Duguit decât forţa, oricine are forţa poate să cucerească Statul. Seva legitima în urmă „conformându-se solidarităţii sociale” (celui mai neprecis lucru cu putinţă), în realirate, nu ajunge ca dreptul pozitiv să fie o forţă, ci mai trebuie sa fie legitimă, să apară ca o putere obligatorie raţională'.

Zdruncinând, negând puterea legitimă, dreptul realist atinge culmea pericolului. Din ziua în care a dispărut ideea puterii legitime, din acea zi a început piei rea Romei, zice strălucitul istoric Guglielmo Ferrero şi aceasta e teza cărţii sale: Ruina civilizaţiei antice. Veacul XX ar putea repeta istoria veacului al III-lea prin dispariţia principiului

1. Mircca Djuvara, Drept raţional, izvoare ţi drept pozitiv, Soccc, p. 46.

„ Guglielmo Ferrero (1871-1943) – istoric italian, fost elev al celebrului criminalist Cesare Lombroso, căsătorit cu fiica acestuia.

Autor al scrierilor Măreţia ţi decăderea Romei (1902-1907) şi Ruina civilizaţiei antice (1921). S-a opus regimului fascist al lui Mussolini şi a fost silit să se expatrieze în anul 1930, alegând Elveţia, unde a şi murit.

Autorităţii recunoscute. Când faptul (atât de drag al lui Duguit) a luat locul legitimităţii juridice, prăbuşirea nu era departe. Iată ce n-ar trebui să uite Duguit şi elevii săi, care proclamă orice putere, fie consimţită, legală şi raţională ca nelegitimă, care reduc totul la faptul brutal şi contestă necesitatea puterii îngrădite, moderate, necesare şi sănătoase.

Dar poate că nici nu uită: nu vorbesc ei de un nou Ev Mediu? Ştiu ce vor şi şi-au ales bine instrumentul; aplicat, el va duce sigur la o nouă prăbuşire.

1. Astăzi ar fi mai rău ca atunci: „Anarhia politică pe care căderea tuturor principiilor de aucorirate ar putca-o dezlănţui în Europa s-ar alătura celei mai complete anarhii intelectuale pe care Europa a cunoscut-o vreodată. Fiecare partid sau grup care, în zvâcniiurilc acestei anarhii. ar dispune de putere pentru o zi, s-ar crede în drept să refacă lumea întreagă pe principii noi: Statul, morala, estetica, familia, proprietatea. Ce dezordine ar putea rezulta din aceste încercări! Rusia ne-o arată4 (Guglielmo Ferrero, La ruine de Lz civilisation antique, Pion, Paris, pp. 251-252).