Capitolul VII Critica lui Duguit
88. O reacţiune care cuprinde numele lui Esmein, Berthélemy, Bonnecase, Beudant şi Hauriou se opune lui Duguit pe temeiul principiilor clasice. O mulţime de alte critici se îndreaptă în contra iui, făcută însă din felurite puncte de vedere, fără a porni de la un sistem unitar. De multe ori, criticile se întâlnesc cu obiecţiile clasice, ajung la acelaşi rezultat. Dovadă că printre rândurile chiar ale celor ce nu au rămas credincioşi învăţăturilor tradiţionale s-au manifestat opuneri, ele trebuie aşezate deoparte cu legătura, negativă doar, a obiecţiilor ridicate aceluiaşi autor.
89. Problema cea mare. Opera lui Duguit e căutarea soluţiei unei singure probleme: a limitării Statului. O frază a juristului bavarez Seydel revine ca un traumatism în cursul dezvoltărilor sale. E1 afirmaţia că dreptul nu există fără de Herrscher, deasupra lui sau alături de el, că
I. Grundzuge einer allgemeine Staatslehre, 1874, pp. 14 şi 32.
Dreptul exista numai prin Herrscher. Doctrina germană posterioară, preferând cuvântul Stat, n-a schimbat propoziţia lui Seydel. A continuat ideea că dreptul e o creaţiune a Statului. În doctrina individualistă, la Rousseau, Duguit nu vede altceva: Suveranul nu-şi poate impune o lege pe care să n-o poată calea. Prinţul sau Statul, doctrina tot a absolutismului e, căci puterea nu e limitată, legea o creează şi o desfiinţează în afară de orice reguli superioare.
Aşa stând lucrurile pentru Duguit, scopul lui e numai să găsească o posibilitate de limitare a Statului, o soluţie care să doboare propoziţia Iui Seydel, să-1 elibereze de obsesia ei. De aceea neagă guvernanţilor orice putere, separă în mod absolut Statul de Drept, trece creaţia acestuia din urmă în conştiinţe, transformă legile pozitive numai în constatarea normei sociale născută în popor, departe de Stat. S-ar părea că, în sfârşit, a reuşit nu numai să limiteze, dar să desfiinţeze puterea legală pe care o exercită guvernanţii în numele Statului.
90. E marele merit al lui Eisenmann de a fi înţeles, întâi, că problema limitării e esenţa sistemului lui Duguit şi de a fi arătat, al doilea, ca n-a reuşit s-o rezolve.
Actele guvernanţilor nu au valoare decât prin scopul lor conform cu dreptul obiectiv. Dar ce cuprinde dreptul obiectiv cu privire la datoriile lor? Guvernanţii dispun de suprema putere materială. Deci ce se întâmplă dacă lucrează nedrept? „E greu să dai un răspuns”, spune Duguit. Şi, în loc de o soluţie, aduce păreri personale şi se mulţumeşte să spună că guvernanţii ar trebui să întărească solidaritatea socială ieşită din diviziunea muncii, să nu îngreuneze activitatea individuală. Frazele lui se reduc la exprimări de dorinţe, la afirmaţii teoretice. Singur recunoaşte în repetate rânduri că, Statul dispunând de cea
„Declar cu toată energia.: Nu Statul. Face dreptul; aşa e şi trebuie să fie aşa.” {ibidem) „Statul, zic, e limitat de drept, da.” (voi. III, p. 549) mai mare putere materială, opunerea e o soluţie doctrinară, platonică. Totul se reduce, declară la sfârşit, la huna organizare internă a Statului, la simţul legalităţii, la dreptatea conştiinţei colective moderne, la educarea opiniei publice în sensul legalităţii care trebuie să se impună şi Statului, la organizarea unor instanţe judecătoreşti „luminate, independente şi imparţiale”.
Acestea toate, constată Eisenmann, sunt afirmaţii morale şi politice. A spune că mhtkadmisă soluţia nu e indicarea unui sistem practic. A spune că fară de dânsa nu există decât barbarie şi despotism nu e un răspuns pozitiv.
„Dl Duguit recurge deci la afirmaţii categorice, dar care nu sunt nici foarte potrivite, nici foarte doveditoare. Tocmai pentru că invocă o necesitate practică, morală sau politică,
Pentru că recurge la consideraţii. Sentimentale, dl Duguit mărturiseşte implicit. Că a plecat de la concluzii a priori.”] O dublă soluţie aduce Duguit marii probleme şi una e mai puţin temeinică decât alta. Rezistenţa, prima, echivalează cu anarhia. Dar nici măcar nu ajunge să merite acest calificativ, căci în practică Duguit o declară neputincioasă2. A doua. Soluţie o alcătuieşte un şir de propoziţii sentimentale şi ideologice. Duguit nu rezolvă ceea ce a considerat singur esenţialul: limitarea Statului. Cu afirmaţii exacte, dar teoretice şi neprecise, nu depăşeşte cu nimic teoria autolimitării, calul lui de bătaie. Nu numai Ihering şi Jeliinek, dar cu ce a fost Seydel depăşit? Ştiinţa dreptului era calificată să-i ceară mai mult lui Duguit.
Altceva decât dorinţe de mult timp admise de toată lumea (spiritul de legalitate, constituţii rigide, judecători.) şi realizate de Statul clasic. Era calificată pentru că, sub cuvânt de obţinere a limitării, Duguit a sacrificat libertatea, a revoluţionat societatea, a renunţat la toate noţiunile juridice, proprietate, contract şi lege. În schimbul atâtor lucruri de preţ, propune câteva fraze de credinţă personală. Ajuns la capăt, sistemul lui se prăbuşeşte prin neîndeplinirea promisiunii iniţiale. Piatra filosofală nu e găsită. Pentru cei care n-au suspectat adevărul de la început, refuzul de a încheia această afacere proastă poate
1. Ibidem, p. 246.
2. De asemenea, F. Geny. Op. Cit., voi. II, pp. 254-256.
Fi măcar aici semnul venirii alături de principiile clasice care n-au deziluzionat.
91. Înşişi elevii lui Duguit îl părăsesc asupra unor chestiuni care nu sunt de amănunt. Sau îl completează, îl revizuiesc.
Réglade a recunoscut1 că solidaritatea, arătând numai care e faptul, nu poate servi drept temelie într-o disciplină normativă ca dreptul. Apoi a renunţat la critica sa2, susţinând că, imperativul juridic al lui Duguit fiind nu categoric, ci ipotetic, poate rezulta dintr-un fapt.
Avea dreptate Réglade în 1930. Argumentul că trecerea nu se produce de la indicativ la imperativ, ci numai la o regulă ipotetică, ca a unui joc de societate, adică în fond la un indicativ, nu poartă. Nu e un merit al lui Duguit de a fi trecut numai la o regulă alternativă. Nu putea face altfel, căci în ştiinţele normative toate legile nu sunt categorice. Absolute sunt numai ale naturii. În drept exista posibilitatea de a călca legea, cu o anumită sancţiune.
Nu poate fi vorba (şi nu e o concesie a lui Duguit) decât de imperative ipotetice şi cu privire la acestea se pune întreaga problemă a întemeierii lor pe un oarecare şi neprecis fapt social.
1. În Revue générale du droit international public, 1930” p. 385.
2. Marc Réglade, „Theorie générale du droit dans l'ouvre de Léon Duguit”, Archives de Philosophie du droit et de Sociologie juridique, nr. 1-2, 1932, p. 35.
Altminteri Réglade nu ezită să critice deschis opera înaintaşului său. Duguit descrie numai fenomenele juridice, nu le explică1. Duguit greşeşte când renunţă la justiţie şi raţiune. Cu riscul de a fi socotit metafizician, el, Réglade, le admite2 pentru completarea sistemului.
92. Un pozitivism mai strâmt decât al lui Duguit ar părea greu de găsit, mai ales calea spre greşeli mai mari.
Totuşi, lui Jeze, care găseşte că Duguit n-a fost destul de intransigent, îi dă posibilitatea să găsească un fel de exprimare mâi moderat şi să scoată la iveala generalizările grăbite, afirmaţiile absolute ale şefului şcolii căreia şi el îi aparţine.
„Tot omuT, scrie Duguit, de pildă, când vrea să susţină intervenţia în materie de salarii, are sentimentul că.
Jeze, mai realist şi mai prudent, găseşte că ar trebui să se spună: „în Franţa, la începutul secolului al XX-lea, exista, aproape general, sentimentul că.”3.
Pe de altă parte, căzând în extrema, compară studiul dreptului cu al clorului4 şi nu vrea să admită nici urma unei idei de justiţie. Cu acest prilej însă arată că în sistemul lui Duguit justiţia apare, în contrazicere cu logica lui,
1. Marc Réglade, loc. cit., p. 36.
2. Eo. Loc.
3. Gaston Jeze, „L'influence de L. Duguit sur le droit administratif français”, Archives de Philosophie du droit et de Sociologie juridique, numărul consacrat lui Duguit, p. 141.
4. Gaston Jeze, loc. cit., p. 143.
Prin simpla dorinţa sentimentală a autorului. Nu e un lucru lipsit de interes că Jeze îl prezintă pe Duguit ca inspirat de „ideea dreptului namral în sensul cel mai naiv”1.
Asupra rezistenţei la legUe nedrepte, Jeze părăseşte cu totul o doctrină pe care o socoteşte anarhică. Din punct de vedere juridic, o lege, bună sau rea, trebuie respectată.
Cerând opunerea, Duguit devine un rebel2. Din punct de vedere politic, lucrurile se schimbă. Aici e gata şi Jeze3 să recunoască posibilitatea discuţiei, a rezistenţei la opresiune. Dacă dreptul pozitiv nu e conform cu dreptul ideal, nu înseamnă că legea nu e obligatorie, ci că, politic, poţi lupta împotriva ei4. Punctul de vedere al tehnicii juridice şi cel al idealului politic nu trebuie confundate într-o doctrină a dezordinii.
A nu privi legea ca expresie a suveranităţii naţionale e o axiomă şi pentru realistul Jeze. Dar a o declara inutila e altceva şi aici se opune: „E garanţia esenţială a indivizUor contra arbitrariului”. Perfecta nu e, „dar e garanţia cea mai puţin proasta” care a fost găsită până acum.
Inconvenientele ei sunt acoperite de foloase imense care nu pot fi înlocuite prin nimic altceva5. Deşi adversar al
1. Ibidem, p. 143.
2. Ibidem, p. 144.
3. În Revue du droit public, 1912, pp. 182-183.
4. Ibidem, pp. 440-443.
5. Gaston Jeze, „Le dogme de la volonté naţionale et la technique politique”, Revue du droit public, 1927, p. 175.
„dogmei” suveranităţii, Jeze nu se sfieşte să pledeze pentru lege, pentru menţinerea ei ca procedeu tehnic perfecţionat şi ca necesitate impusă de libertate. Argumentele sale excelente nu sunt însă suficiente: fără ideea suveranităţii, legea e zdruncinată la baza ei.
Marele specialist al dreptului administrativ şi al ştiinţei finanţelor, adeseori citat de Gény, de al cărui punct de vedere se apropie în paginile în care acesta supune unei examinări critice opera realistului de la Bordeaux, se află într-o poziţie nehotărâtă în dreptul constituţional. Prea lesne încrezător în argumentele extrase din autori ca France sau Wells, mari ca scriitori, dar suspecţi ca doctrinari politici, e silit să spună sus şi tare calităţile incontestabile ale legii. Crede că poate clădi elogiul ei fară temelie. Ceea ce nu se poate. Dezrădăcinat din principii, i-a fost dat aceluiaşi autor să ia în domeniul international o atitudine folositoare forţelor îndreptate împotriva supremaţiei civilizaţiei europene.
93. Apropiat de Duguit prin simpatiile sale, apologet al dispariţiei suveranităţii, Waline face numeroase obiecţii unui sistem pe care îl consideră „prea ingenios”. Căci, dacă regula superioară nu e nici de origine divină, nici naturală, e o construcţie subtilă între noţiunile morale, fenomenele sociale şi drept. Sistemul e şi şubred, pentru că nu e decât o aplicare juridică a solidarismului lui Durkheim, oarecare sistem filosofic al unei scoli de abia la începutul ei. Odată cu nesigura doctrină sociologică, va cădea şi opera lui1. Prin aceea că a alăturat, spre sfârşitul vieţii, sentimentul justiţiei celui al socialităţii în elaborarea dreptului, Duguit nu s-a completat, ci s-a contrazis2. Şi această justiţie nu e decât un relativ şi vremelnic sentiment, nu o noţiune temeinică.
Ingeniozitatea aşezării legii juridice nici pe plan biologic, nici în cadrul libertăţii individuale e mijlocul de a scăpa dintr-o dilemă care trebuie rezolvată într-un fel sau în altul. Ori omul e liber, şi atunci de ce să negi această realitate, ori nu e, şi de ce să deosebeşti faptele sociale de cele fizice? O a treia soluţie nu poate fi3.
Negând posibilitatea unei soluţii noi, alta decât alegerea între cele două alternative clasice, aceasta observaţie duce către înţelegerea caracterului întregii opere a iui Duguit şi a întregului „drept nou”. Caută, dincolo de primirea soluţiei liberale, un al treilea lucru, care să nu fie totuşi socialismul. În toate domeniile e zadarnică încercarea.
Noua atitudine nu poate fi decât aparenţa înşelătoare a celeilalte şi nu e greu de ghicit a căreia din cele două.
94. Considerând Statul un oarecare grup social, trăgând de aici ideea transformării sale într-o federaţie
1. Marcel Waline, loc. cit., pp. 397-398.
2. Ibidem, p. 399.
3. Ibidem, pp. 394-395. „Ori nu exista nimic deasupra dreptului pozitiv, ori există dreptul natural.” de asociaţii autonome, vestind socialismul breslelor, iar suveranitatea cerând-o limitată, pluralist deci, adversar al capacităţii metafizice de comandă a Statului, Laski1 se prezintă în atâtea privinţe ca un credincios tovarăş al lui Duguit. Pentru că a mai rămas încă sub influenţa principiilor vechi, îl acuză însă că dreptul subiectiv 1-a menţinut în realitate, că insurecţia n-a precizat-o, că dă o prea mare putere judecătorilor. Mai apoi ajunge şi la critici la care poate subscrie un clasic. Arată că, prin neprecizarea justiţiei, dă opunerea la legi pe seama părerii personale, deci face din forţă drept2, că solidaritatea e un fapt complex, din care pot fi deduse cele mai contradictorii directive3.
95. Ostilitatea lui Le Fur pentru teoriile realiste, cuvintele sale în apărarea dreptului natural nu-1 pot aşeza printre juriştii tradiţionali. Statul i se pare un termen lipsit de orice înţeles, dacă nu înseamnă guvernanţii şi guvernaţii, alăturarea lor4. Duguit nu spune altceva.
1. Paul Léon, „Une doctrine relativiste et experimentale de la souveraineté, HJ. Laski” (Archives de Philosophie du droit et de Sociologie juridique, nr. 1-2, 1931).
2. Harold J. Laski, loc. cit., p. 129.
3. Ibidem, p. 130. „De unde să ştim”, spune Georges Guy Grand (Le proces de la démocratie, A. Colin, 1911, p. 193), „dacă cerinţele solidarităţii sunt adevăratele ei nevoi sau interpretările obiective ale omului politic, ale juristului, ale sociologului?”.
4. Louis Le Fur, „La souveraineté et le droit”, Revue du droit public, 1908, pp. 389 (în notă) şi 391 (de asemenea).
Suveranitatea o contestă, dreptul de comandă nu-1 recunoaşte nici unui titular, măcar Statului1. Şi, dacă o primeşte, e numai limitată. Din dreptul internaţional ia Le Fur critica suveranităţii. Influenţat de studiul situaţiei Papei, neagă suveranitatea Statului pentru a-l putea egala cu Sfântul Scaun2. În acelaşi scop apare ideea unei suveranităţi alta decât cea politică, teritorială şi indivizibilă. În locul „logicii juridice învechite”, vine concepţia unor suveranităţi multiple, care pot fi lipsite de localizări teritoriale, adică pot fi economice sau sociale.
Statele confederate, federale sau semi-suverane (dominioane, protectorate) îl fac să ajungă şi în interior la ideea unei suveranităţi reduse, relative3. Fără a uita că Le Fur e unul din directorii Revistei internaţionalepentru teoria dreptului, realistă, normativistâ, partizană a dreptului social de integrare, loc de întâlnire al exageraţiilor juridice contemporane.
Ceea ce nu l-a împiedicat să apere, în urma atacurilor lui Duguit, două mari noţiuni: autoritatea şi dreptul natural. Uniune, colaborare, integrare – nu-1 determină
1. Ibidem, pp. 392-393.
2. Louis Le Fur, Le Saint-Siege et le Droit des Gem, Sirey, 1930.
Explicaţie aprobată de realistul de frunte Bonnard în scrisoarea-prefaţă la acest volum.
3. Louis Le Fur, „Prefaţa” la Traité général de l'Etat (Essai d'une théorie réaliste du droit politique) il lui Marcel de la Bine de Villeneuve, pp. XXIV şi urm.; Races, nationalités, Etats, Paris, Alcan, 1922, pp. 110 şi urm.
Să renunţe la necesitatea autorităţii legitime1. Dreptul natural îl susţine ca neapărat necesar, căci ştie că nu poate fi înlocuit decât prin suveranitatea numărului2.
Expresia „spirit social transpersonar cu care se caută înlocuirea lui e periculoasă şi ea, duce tot la divinizarea majorităţii care-şi poate face orice concepţie greşită despre ce e bine3.
Drept natural e însă un termen pe care îl menţine, pentru că nu găseşte altul. Nu-1 înţelege ca un mic număr de principii neschimbătoare, insuficiente, după dânsul, pentru a inspira legislaţii atât de variate în timp şi în spaţiu. Lăsând la o parte problema termenului (căruia îi preferă unul tot atât de elegant, acela de drept raţional inadmisibil însă, pentru că orice schimbare duce la tulburarea noţiunii), ideea o împărtăşeşte.
Partizan al dreptului superior, Le Fur trebuia să-şi dea seama că solidaritatea nu e decât un fapt, nici bun, nici
! Louis Le Fur, „Droit individuel et droit social. Coordination, subordination ou intégration” {Archives de Philosophie du droit et de Sociologie juridique, nr. 3-4, 1931, pp. 305-306).
2. Ibidem, p. 290.
3. Eo. Loc. „Spiritul social, chiar transpersonal, nu e nici el deasupra oricărei greşeli; ceea ce e transcendent nu e totalitatea în sine, personificată sau nu, e însăşi ideea dreptului.” (p. 304)
4. V. pp, 290 şi urm. V. şi „La théorie du droit naturel depuis le XVII-e siecle et la doctrine moderne” (Recueil des Cours de l'Académie de droit international de La Haye, tom XVIII, 1927).
Rău, depărtat de morală1. Insuficientă pentru a justifica o trecere de la fapt la drept, 1-a obligat pe Duguit să admită justiţia, dar o justiţie arbitrară, care depinde de ideea pe care majoritatea şi-o face despre ea2. Dacă e vorba de o stare de spirit, unde e deosebirea de şcoala germană istorică? 3 Justiţia nu poate depinde de concepţii momentane, trăieşte numai prin raţiunea care dă acele câteva principii trebuincioase oricărei tehnici juridice4.
Despre dreptul subiectiv îşi face o părere, ca a mai tuturor juriştilor contemporani, cu GLny în frunte, pragmatică, îl admite ca un termen bun5. Dar, mergând mai departe, consideră negarea lui ca o excesivă manifestare a dreptului social, acelaşi care contrazice autoritatea Statului, cel mai important dintre grupurile sociale, al cărui rol n-a devenit încă inutil6. Pluralitatea organelor autonome o primeşte însă acest autor a cărei atitudine tranzacţională, adeseori înrudit cu a teoriilor noi, alteori aproape clasică, justifică aşezarea numelui său în acest capitol.
1. „Le fondement du droit dans Toeuvre de Leon Duguit”, în nr. 1-2, ale revistei precitate, 1932, p. 188.
2. Ibidem, p. 197.
3. Ibidem, p. 198.
4. Ibidem, p. 201.
5. Louis Le Fur, Droit individuei et droit social. Coordination, subordination ou integration, p. 302.
6. Ibidem, p. 308.
96. Juristul tomist şi adept al dreptului social, ale cărui vederi concordă însă atât de des cu cele mai curate principii, Dabin, prezintă opinia publică în care se încrede sistemul lui Duguit ca fiind ceva deosebit de rânduiala juridică. Nu orice vrea şi pentru simplul motiv că aşa vrea, poate ea obţine. Trebuie să se supună regulilor1.
Ce curios. Suveranitatea naţională n-o admit realiştii.
Dar elasticei opinii publice nu-i caută nici o limită.
„Conştiinţa masei”, în a cărei prindere întâmpini cele mai mari dificultăţi, devine izvorul dreptului. Voinţa, legal şi moderat exprimată, a Statului e considerată metafizică. Dar simplele tendinţe justifică orice. Ar fi mai natural să aibă importanţă ceea ce trebuie să fie decât ceea ce „tinde” să fie2.
97. Renard e departe de moderaţia, de quasi-clasicismul lui Dabin. Jurist social, teoretician extremist al mstituţiei, are totuşi posibilitatea de a apăra câteva noţiuni esenţiale criticând pozitivismul.
Ştiinţa nu poate fi redusă numai la explicaţii, teoria trebuie s-o preocupe tot atât de mult3. În drept mai cu seamă, pozitivismul n-are ce căuta. Dreptul nu trebuie numai să dea seamă de fapte, ci să conducă4. „Menţin că
1. Jean Dabin, op. Cit., pp. 151 şi 239.
2. René Demogue, op. Cit., vol. II, p. 637, subt. nr. 631.
3. Georges Renard, Le droit, la justice et la volonté, Sirey, 1924, pp. 4-7.
4. Ibidem, p. 85, în notă.
Pe terenul nostru pozitivismul trebuie respins printr-un fine de neprimire.”1
98. Imaginea Statului„ aşa cum rezultă din definiţia lui Duguit, e cel mai bine reprezentată printr-un teritoriu ocupat de inamic. Invazia în timp de război, arată Jellinek2, se apropie cel mai mult de definiţia simplei diferenţieri dintre conducători şi conduşi. E inutilă invocarea3 solidiarităţii care-i uneşte pe unii de alţii. Observaţia lui Jellinek e îndreptăţită, şi autorul unei definiţii analoagă cu a lui Duguit (v. înfia, p. 232), Oppenheimer, nu neagă o legătură între grupul dominant şi gr tipul dominat. Chiar în forma „Ştatului-ursa, deoarece „solidaritate” există şi între animalul puternic şi animalul pe care îl mănâncă – acesta fiind un exemplu al caracterului anormal al solidarităţii, deseori invocat de criticii ei, nu rară dreptate. Cu atât mai mult exista o interdependenţă în forma, ^tatului-apicultorw, unde exploatarea e legalizată şi oarecum moderată, dar tot stăpânire şi exploatare rămâne. Interdependenţa cuvântul nu evocă afecţiunea, nu exclude comparaţia cu ţara sub regimul ocupaţiei.
99. Logica însăşi a pozitivismului e greşită. În trecerea de la fapt la drept e pierdut din vedere rostul disciplinei
1. Ibidem, p. 86, în notă.
2. Gcorg Jellinek, op. Cit., p. 239, în notă.
3. De către Carlos Ruiz Del Castilio în Milanges Hauriou (studiul: „O schemă a doctrinei personalităţii Statului după metoda juridico-psihologică a lui Hauriou”, p. 105).
Juridice. „Una este faptul pe care îl constatăm şi care nu comportă nici un fel de apreciere şi alta este dreptul care prin esenţă este însăşi aprecierea.”1 Duguit vrea să privească numai faptele. E îndrituit? „Dacă într-adevăr dreptul s-ar mărgini la constatarea unor fapte.”2 poate. „Dar în afară de constatare mai este încă altceva. şi tocmai acest altceva nou este fenomenul esenţial juridic.”3 Constatarea faptului e insuficientă: „Tocmai aceasta este caracteristica dreptului, că el se înalţă deasupra faptelor”4. Explicaţii logice, explicaţii juridice trebuie să dea dreptul, iar nu să se mulţumească cu afirmarea unui fapt5.
100. Critica lui Giny e, dintre toate, cea mai caracteristică atitudine medie faţă de propunerile revoluţionare ale lui Duguit. Şi, în general, poziţia sa e cea mai lămuritoare a ezitărilor dreptului modern.
Ca reacţiune împotriva exageraţiilor Şcolii Exegetice, opera sa critică apare justificată. Era vorba de o mai bună metodă de interpretare. A lărgi, într-o oarecare măsură, exegeza a fost firesc. Dar s-a pus şi problema acoperirilor lipsurilor din Codul civil, a asigurării situaţiei salariaţilor
1. Mircea Djuvara, Teoria generala a dreptului, voi. III (partea alV-a, „Elementul raţional în drept”), Socec, 1930, p. 139.
2. Ibidem, p. 142.
3. Loc. cit.
4. Mircea Djuvara, op. Cit., p. 144.
5. Mircea Djuvara, Dreptul constituţional, curs, 1924-1925, parrea a Il-a, p. 299.
Şi Saleilles a ridicat o întreaga construcţie cu tendinţa socială care, oricât de mult ar fi vrut să arate că în fond n-a părăsit tradiţia, depăşeşte enorm progresul raţional faţă de Exegeză. De la „metodă” Geny a ajuns de partea lui, la „izvoare”, a pus în discuţie însăşi puterea şi rostul legii Interpretarea nu se mulţumeşte cu o perfecţionare, ajunge „liberă”.
Astfel, mişcarea trecuse marginile reacţiunii. În dreptul public, o primenire, mai exact, o consolidare, face opera lui Esmein. Dar de la critica lipsurilor (nu extraordinare) ale Exegezei s-a ajuns la răsturnări. Temeliile codului, proprietatea şi contractul, sunt discutate. Se preconizează un nou sistem social.
Întreita operă a iui Geny pune în vileag această situaţie.
Pe de o parte, o critică a metodei de interpretare exegetică. Pe de alta, o parte descriptivă, de erudiţie, asupra formării conceptelor, a procedeelor şi priorităţilor juridice, explicaţia lor filosofică. În fine, o creaţie personală, „libera cercetare ştiinţifică”, sistem de interpretare al judecătorului care dă soluţia litigiului la deplina sa apreciere.
Tribunalul de la Château Thierry pusese Codul penal la o parte şi observase altfel decât legiuitorul necesităţile sociale. S-ar părea că, prin respingerea hotărâtă a sentinţelor preşedintelui Magnaud ca neserioase şi demagogice1,
1. În Mithode d'interpritation et sources en droit privi positif.
Ediţia a Il-a, 1919, pp. 287-307.
Geny rămâne în linia concepţiei legale despre misiunea judecătorului. Criticii că metoda sa nu aduce nici o inovaţie îi răspunde că vede cu plăcere sistemul său, socotit conform cu „cele mai sigure tradiţii ale jurisprudenţei civile”. Liniştitor răspuns, care nu explică de ce a prezentat ca nou, printr-o operă atât de vastă şi cu o denumire atât de solemnă, de îngrijorătoare, ceea ce rămâne în spiritul tradiţiei.
Din două una: ori libera cercetare e ceea ce arată numele, adică identică cu „fenomenul Magnaud”, ori există o disproporţie flagrantă între proporţiile operei Iui Geny şi originalitatea sistemului pe care-l prezintă.
E mai sigură lămurirea prin revenirea înapoi faţă de rezultatele prea tari ale unei propuneri pe care o făcea fară remuşcări în teorie.
Pragmatismul a devenit pentru Geny locul din care, fără a nega opera sa revoluţionară, să poată totuşi apăra împotriva lui Duguit noţiunile fundamentale ale dreptului civil. Pragmatismul ştie că noţiunile acestea sunt procedee doar ale artei juridice, construcţii simbolice şi comode, dar poate pleda pentru menţinerea lor ca satisfăcătoare instrumente tehnice. Duguit combate aspru pragmatismul1. Şi dreptul clasic nu-1 admite. Dar, de unde primul e nemulţumit de menţinerea – chiar ca
I. Trăite” de droit constitutionnel, voi. I, p. 39, V. Le pragmatisme juridique, conferinţa ţinută la Coimbra la 23 decembrie 1923.
Procedee artificiale şi pentru consecinţele lor practice – a noţiunilor de drept individual, de subiect de drept şi a altora, de ceea ce priveşte ca o oprire în drum, al doilea condamnă pragmatismul nu pentru că a rămas la mijloc, ci pentru drumul pe care din nefericire 1-a parcurs. Cu ce mai apără Geny clasicismul? Cu principiile pe care singur le-a numit artificii tehnice. Cu armele de lemn în care pragmatismul a transformat armele de oţel, cu etichetele sau catalogul noţiunilor de la temelia cetăţii.
Numai prin concesii slăbeşte individualismul, prin neîncrederea în principiile sale cele adevărate. Principalul dintre acestea e apriorismul filosofic; argumentele abstracte îi fac puterea1. Dacă renunţă la ele, nu se mai poate opune temeinic.
Duguit e în drept să încheie expunerea sa asupra lui Geny: „Din moment ce aceste noţiuni de drept subiectiv, de subiect de drept, de persoana juridică nu corespund nici unei realităţi. De ce oare să le menţinem? Nu este aceasta o doctrină absolut contradictorie? Nu este acesta un procedeu excepţional de şubred? Reţin, şi Geny afirmă mereu că drept subiectiv, subiect de drept sunt pur şi simplu simboluri. E suficient ca să poţi afirma că
1. HenryMidiei, L'ideedel'Eţat. EssaicritiquesurVhistoiredesţhiories sociales et politiques en France depţtis la Rivolution, Hachette, Paris, 1896, pp. 562-568.
Gény. ca şi mine, nu admite ca realitate decât dreptul obiectiv”1.
Gurvitch, teoretician al dreptului social, poate de aceea cita opera lui Gény printre cele auxiliare lui în lupta împotriva legii2. Fireşte, cu adaosul că n-a mers până unde trebuie, la capăt! Cu observaţia exactă că revine la ideile pe care le-a combătut. Bună e şi comparaţia lui Gény cu ucenicul vrăjitor. Cel ce, începând cu distincţia ştiinţei de tehnică, ajunge la predominarea datelor asupra izvoarelor legale, care acum dă înapoi, va mai putea opri demonii la punctul-limită?
101. Punerea în vileag a jurisprudenţei, a consuetudinii sau doctrinei alături de lege, apoi proclamarea superiorităţii lor pornesc de la distincţia dintre izvoarele reale şi formale. În înţeles ştiinţific, ea e exactă. E adevărat că dreptul izvorăşte din societate şi problemele ei, că cele patru forme sunt numai aspectele dreptului.
Dar, dacă izvorăşte din societate, nu e mai puţin exact că devine drept numai sub forme definite. Ceea ce e dincolo de izvor nu alcătuieşte lumea juridică. Realităţile sociale nu sunt încă dreptul, nici morala; numai sursa comună şi complexă a acestor discipline care devin ele însele când se precizează independent de complexul depărtat din care
1. Traité de droit constitutionnel, vol. I, ediţia citată, pp. 36-37.
2. Georges Gurvitch, Le temps présent et l'idée du droit social, J.
Vrin, 1932, pp. 217 şi urm.
Au izvorât” Statul alege elementele dreptului, şi anume pe baza unor criterii de raţionalitate şi justiţie. Legea (în primul rând, orice s-ar spune), apoi obiceiul, jurisprudenţa, communis opinio doctorum, alcătuiesc dreptul; restul rămâne în tnasa nediferenţiată. Ar fi curios să renunţăm la instrumentul perfecţionat pahar; mai înţelegem să bem apa de la izvor; dar nu din adâncurile nedesluşite ale pământului.
A deosebi regulile de drept normative de regulile constructive sau tehnice (ca Duguit) sau datele de construcţie (ca Geny), adică realul de formal, e o operaţie interesantă, prin care se vede că există în drept şi ştiinţă, şi tehnica.
Nu poate fi însă mijlocul de a proclama decadenţa unuia din izvoarele formale (a legii), nici de a le înjosi pe toate în faţa neprecisului social al celorlalte izvoare.
* „Părerea comună a celor învăţaţi” (lat.).
