Capitolul VI Pentru dreptul natural

„Există o metafizică naturală a spiritului uman.”
„Noţiunea de om însă nu poate fi pusă în cauză, este vorba aici de primele principii care se întemeiază pe datele înseşi ale sensului comun.”

Henri Massis

Metafizicianul fără voie. I se arată lui Duguit, ca Medicului firă voie, că, fără să ştie şi fără să vrea, face nu proză, ca domnul Jourdain, ci drept natural.

Fundamentul teoriei lui Duguit, constată Geny1, e dreptul obiectiv* prin aceea că recunoaşte existenţa unei reguli care se impune tuturor, că o consideră principiul esenţial, trece în metafizică. Căci, dacă faptele arată o ordine în raporturile dintre oameni, nu indică o regulă de drept. Cel mult, una de fapt. Când o socoteşte o

1. Franţois Geny, Science et technique en droit prive positif, voi. II, Sirey, 1915, p. 249- datorie, un imperativ, Duguit susţine dreptul natural1.

Acesta se reduce la ideea unei reguli care se impune omului în societate, care ţine în Frâu voinţele şi justifică directivele fundamentale ale dreptului pozitiv* Dreptul obiectiv al lui Duguit nu e altceva, intră cu desăvârşire în această definiţie2.

Nu-i obiectează deci Geny lui Duguit că nu e metafizician, ci că are o altă mare greşeală, ca îi e teamă de metafizica. Fără de dânsa nu se poate. „De voie, de nevoie, trebuie s-o răbdăm; şi cei mai cuminte e s-o întrebuinţăm cât mai bine. „3 Vina lui Duguit e numai că nu recunoaşte acest lucru, că ne dă o operă plină de noţiuni transcendentale (printre care, prima, regula de drept), de idei pe care nu ni le dă experienţa directă (ordinea socială, binele, râul), de expresii metafizice (datoria, mila), dar îndreptată totuşi contra a ceea ce nu poate părăsi. Metafizica ascunsă, la aceste subterfugii, recunoscând „vechiul nostru drept natural aşa cum e”, încetând de a pretinde ci nu există1.

De aceea Geny admite noţiunea dreptului obiectiv, pentru că nu-1 socoteşte decât drept natural2.

Nu putem renunţa la metafizică, spune şi Cuche, nu putem da dreptului un fundament fără ajutorul ei. Mai ales el nu poate fi solidaritatea socială fară această esenţială condiţie3. Fundament, scop, finalitate, toate ţin de metafizică. Şi regula juridică nu e o lege naturală (un raport de cauzalitate), ci o purtare, o distincţie între bine şi rău4. Distincţie, adică ierarhie, adică scop – dincolo de experienţă. A da solidaritatea ca fundament ea o impune ca o obligaţie, a ne cere sa colaborăm la întărirea ei e a trece la transcendental. Interdependenţa socială arată că trebuie să i ne supunem5. E cu totul altceva decât o observaţie ştiinţifică; e o judecată, o alegere. Trecere de la indicativ la imperativ. Metafizică, cu alte cuvinte6.

Orice fel de norme, juridice sau morale, presupun judecăţi de valoare. Şi judecăţi de valoare fară metafizică

1. Science et technique en droit privi poşitif, partea a IV-a, p. 265.

2. Ibidem, pp. 173-175-

3. Paul Cuche, En lisant lesjuristesphilosophes, J. de Gigord, 1919, p. 15.

4. Ibidem, pp. 20-21.

5. Ibidem, pp. 26 şi urm.

6. Ibidem, p. 31.

Nu există. Degeaba caută Duguit săi se sustragă. Pentru că o nesocoteşte, pentru că e stăpânit de o oroare nejustifâeatăşi nu-i recunoaşte necesitatea în toate domeniile, sistemul lui e şubred2.

Orice sistem are „filoşofia'* lui, e doar o părere, şi nici un autor nu poate fi un om de ştiinţă perfect obiectiv3.

Duguit nu face excepţie de la această regulă, nu-şi poate aplica principiile şi devine un filosof, un morçlisf.

Departe dea fi pozitivistul drept care s-a dat, Duguit a fost un moralist; un mare tehnician al dreptului, dar mai cu seamă un moralist. Aşa îl vede Waline5. Deoarece crede că dreptul nu se reduce în legi şi c| legea nu poate face orice, concepţia sa tinde către o regulă juridică vecină bună cu regula morala6. Acest drept superior Waline e gata să-1 confunde, „pentru a pronunţa în sfârşit cuvântul teribil*', cu dreptul natural.

1. Louis Le Fur, articolul citat în revista citată, p. 202.

2. Ibidem, p. 203.

3. Jean Dabin, op, cit., p. 146.

4. Ibidem, p. 147. Duguit nu constată faptele, ci „indica” o normă şi o „metodă”, nu descrie obiectiv, ci „predă” un „sistem” (pp. 132-133 ale cărţii lut Dabin).

5. Marcel Waline, „Les idées maâtresses de deux grands publieistes français: Léon Duguit et Maurice Hauriou”, VAnnée politique française et étrangere, decembrie 1929, p. 387.

6. Ibidem, p. 388.

Ce devine solidaritatea, de nu un ansamblu de principii pe care legile trebuie să le urmeze, de care depinde validitatea lor, adică un drept natural1?

Lată acordul asupra punctului că pozitivistul intransigent, realistul strict, e, fară voia sa, nu un om de ştiinţă* cum doreşte şi pretinde, ci mai simplu, mai uman, o minte supusă, ca celelalte, filosofiei, dreptului natural, metafizicii – oricum s-ar spune, înţelesul e acelaşi.

Regula socială nu e preocupată de ideea binelui, o descrie Duguit. Ea spune doar: „Fă aceasta, pentru că aceasta există”2. Propoziţia – pivot al sistemului – nu e clară. Cum poţi face ceea ce există în prealabil? Ar trebui să spună: „Fa încă o dată”. Sau, atunci: „Fă astfel pentru că astfel trebuie să faci”. Ceea ce nu mai e la fel. Ori aceasta e un lucru (care există, care e) şi de ce să-1 facem? Cel mult să-1 repetam, dacă putem. Ori aceasta e o purtare, o acţiune şi se impune exprimarea sub forma: „Fă astfel, pentru că astfel.”. În orice caz, apare verbul a face, nu a fi, adică presupunerea unei atitudini, a unei acţiuni, nu o simplă stare naturală (a fi).

84. E însă adevărat, în sens precis, că „dreptul obiectiv* e identic cu dreptul natural? Afirmaţia lui Geny nu e prea categorică?

1. Harold J. Laski, „La conception de PEtat dans l'oeruvre de Leon Duguit”, loe. Cit., pp. 131-133.

2. L'Etdt, le droit objectif et la loipositive, ediţia citata, p. 4.

Duguit pare a-i fi dat dinainte un răspuns negativ.

Regula rezultată din solidaritate, are grijă să spună, nu e un drept natural. Permanentă ea regulă, e extrem de variabilă îh conţinut. Numai faptul unei reguli există pretutindeni şi întotdeauna1. Dacă la atâta se reduce permanenţa, lăsându-se cea mai deplină nehotărâre în privinţa cuprinsului ei (poate fi oricare), mai poate fi socotită un drept natural? Dreptul obiectiv e în perpetuă evoluţie, schimbător după ţări şi timpuri2. Drepturile oamenilor sunt esenţial şi extrem de variabile, după elementele, schimbătoare şi ele, ale solidarităţii3. Unde sunt atunci caracterele dreptului natural: superioritatea, veşnicia unor anumite principii – minime, fie, dar esenţiale şi importante prin ceea ce ordonă? Spunând că legea nu face decât să constate un drept anterior, Duguit lămureşte: „Legea constată dreptul obiectiv, dar dreptul obiectiv aşa cum e, adică veşnic schimbător. Legea lui consacra un drept care depinde: 1) de sentimentele 2) majorităţii 3) unui anumit grup 4) dintr-o anumită clipă. Creaţie a majorităţii, intră cu greu în definiţia clasică a dreptului natural.

1. Ldort Duguit, Btudes de droit public, I, L'Etat, le droit objectifet la loipositive, ediţia citată, pp. 99-100.

2. Ibidem, p. 428.

3. Ibidem, pp. 150-151.

4. Op. Cit., p. 428.

Nu ajunge ca Waline să considere1 fraza, prin care Duguit transformă legea într-o simplă constatare, în care îi dă doar valoarea unui „document”, ca cea mai importantă din toată opera, aceea pe care ar alege-o dintre toate. Mai rămâne întreagă problema caracterului dreptului ce constată documentul. Nu constată un drept anterior, un şir de principii o dată pentru totdeauna stabilite, ci sentimente variabile. Comparaţia cu sistemul dreptului natural merge până în momentul constatării. Mai departe nu.

Socotită şi lege de bază a societăţii, norma lui Duguit apare ceva diferit. Sub acest aspect, nu e decât legea unui organism viu. Conştiinţa membrilor grupului social nu-i schimbă această natura2.

Atât norma socială, cât şi legea biologică sunt întemeiate pe un fapt: organismul sau societatea. „Şi nu vedem de ce n-ar fi asa/'3 >

Legea biologică a unei fiinţe nu prezintă superioritatea aceea pe care o evocă şi o presupune dreptul natural.

Greşeala provine de la confuzia normei fundamentale a dreptului obiectiv cu un fapt, în loc de privirea ei ca ceea ce este: o cunoştinţă juridică4.

1. Marcel Waline, studiul citat din revista citată, numărul din decembrie 1929, p. 390.

2. Ch. Eisenmann, „Deux théoriciens du droit: Duguit et Hauriou”, Revue philosophique, 1930, 2, p. 234.

3. Léon Duguit, Traité de droit constitutionnel, vol. I., pp. 78-79.

4. Mircea Djuvara, op. Cit., p. 8.

Dabin, vorbind cu preferinţă de „filosofia” de la care nu se poate îndepărta Duguit, nu ezită totuşi să-1 declare tot un partizan al teoriei dreptului natural. Regulile de care vorbeşte i se pare că îndeplinesc toate condiţiile cerute.

„Nu lipseşte nimic.”1 E exact dreptul natural.

Ar fi poate mai prudent să se spună că Duguit h-a încetat de a face operă de partizan, de adept al unei anumite doctrine, că n-a putut nici pe departe să facă ştiinţă exactă şi să renunţe la noţiunile moralei, la limitele impuse de structura mentalităţii omeneşti. Singur admite că întrebuinţează abstracţiuni. Dar sub izolarea unui element dintr-un complex (însăşi definiţia abstracţiunii) se poate ascunde o construcţie personală. A spune2 că nu poţi primi obiecţiunea conceptualismului aprioric odată ce l-ai respins nu ajunge. Rămâne să se vadă dacă ai şi reuşit.

„Filosofează” fară încetare. E un metafizician. Din nenorocire, nu poate fi socotit ca un părtaş, măcar fără ştire, al dreptului natural cu adevăratele şi precisele sale însuşiri. Bine însă că se poate încerca o asemenea apropiere, între o atât de necesară şi înaltă noţiune şi o operă potrivnică – opusă, ca situaţie şi atmosferă – ei.

85. „Ireductibilul drept natural.” Dacă l-ar fi putut socoti pe Duguit mai degrabă aproape de teoria dreptului

1. Jean Dabin, op. Cit., p. 278.

2. Traiii de droit constitutionnek voi. I, p. 74.

1. Ceea ce de altfel face când începe prin a-i găsi o mare analogie cu Rudolf Stammler (Science et technique en droit privé positif vol. II, pp. 192 şi 239).

2. Science et technique en droit privé positif, partea a IV-a, p. 220.

3. Ibidem, p. 173.

4. Louis Le Fur, loc. cit., pp. 204, 206.

Natural cu conţinut variabil1, Geny găseşte în schimb în această discuţie bunul prilej de a apăra dreptul natural, de a-i proclama, o dată pentru totdeauna, necesitatea. Ce siguranţă prezintă un drept obiectiv întemeiat numai pe sentimente mobile? Principiile mai înalte nu le pot da decât credinţa şi raţiunea2. şi dacă Duguit însuşi se apropie de ele, ce înseamnă de nu că: „In definitiv, suntem întotdeauna readuşi la noţiunea clasică a unui drept natural, rezultând din natura lucrurilor şi impunându-se ca atare omului, sub controlul raţiunii”3.

Dreptul natural, părăsit numai de „o trufie inconştientă, dar copilăroasă”, nu poate fi înlăturat. Noţiunea lui ne urmăreşte, e „ireductibilă”, proclamă Geny.

Admiterea unei justiţii superioare voinţei omului, constatată de el prin raţiunea sa, dar nu creată după bunul său plac4, deasupra legilor „din Mexic sau din Soviete”, lupta pentru dreptul natural adică, o provoacă opera lui Duguit şi la alţii.

Idealul, orice idee, orice trece dincolo de fapte, metafizica, aprioricul, cere şi susţine G. Platon, iritat de

N. Sţeinhardt pretenţiile pozitivismului. „Pozitiv, observaţie, fapte şi iar fapte, cum repeta nu ştiu ce personaj al poveştilor de Crăciun aie lui Dickens.”1 Şi aici Duguit e găsit aprioric fără voie2, prin trecerea sa de la fapt la ideea obligaţiei. În cuvinte aproape identice cu ale lui Gëny3, e constatată nevoia recunoaşterii metafizicii.

Dar ce e dreptul natural pe care îl cere atât de bine Platon? Pentru dânsul, e ceva cu totul neaşteptat. E un sindicalism căruia i se alătură socialismul agrar. După ce susţinuse cu tărie noţiunea, îi dă la sfârşitul volumului un înţeles opus celui obişnuit. Nici pentru Charmont4, apărător şi el al dreptului natural, noţiunea nu rămâne în forma ei clasică. Printre mişcările socotite ca o renaştere a ei, aflăm solidarismul, pragmatismul, libera cercetare ştiinţifică3. Prin drept natural, Charmont înţelege pe cel cu conţinut variabil şi, mai mult, idealul solidarist.

Aceşti doi autori din urmă, deşi călăuziţi, poate nu numai în aparenţă, de ce/e mai bune intenţii în domeniul idealismului şi în apărarea dreptului natural, sfârşesc

1. G. Platon, Pour le droit naturel, citat mai sus, p. 90. E vorba de Thomas Gradgrind şi de o alta carte a lui Dickens, Hard Times.

Care începe eu cuvintele: Nom whatI want is> Facts. Stick ro Facts, Sir. In this life, we want nothing but Facts, Sir.

2. G. Platon, op. Cit., p. 96.

3. Ibidem, p. 98.

4. J. Charmont, La renaissance du droit naturel.

5. Ibidem, pp. 132 şi urm., în ediţia a Il-a, Paris, 1927.

Totuşi prin a-i da un cuprins curios şi a-1 apropia de doctrine socialiste sau în orice caz revoluţionare, depărtate de adevăratul lui aspect. Gény îl vede sub forma sa neschimbată. De asemenea, Hauriou îl prezintă ca un element al civilizaţiei sedentare, ca o legătură între clasicismul antic şi veacurile clasice al XVII-lea şi al XVIII-lea.

Ca opus comunismului sau socialismului, opus evoluţiei, realizat în clasicism, îl descrie Hauriou1 în adevărata lui lumină.

86. Dreptul natural îşi poate îndeplini funcţiunea cel mai bine sub aspectul de domeniu rezervat în care legea nu poate interveni. Nu ca model sau o inspiraţie pentru legiuitor, ci ca o limită ce i se opune. Lucrul acesta 1-a înţeles Planiol, care a răsturnat definiţia lui Oudot şi a spus: „Dreptul natural e alcătuit din principii superioare legii, pe care ar fi inutil să le formulăm în articole ale dreptului pozitiv”2. Cu acest aspect negativ, domeniul rezervat al principiilor naturale înseamnă mai mult decât în definiţiile obişnuite. Acestea au drept aplicare interdicţia făcută dreptului de a se ocupa de unele lucruri într-un anumit fel, altul decât cel natural. Înţelesul dreptului natural propus mai sus e mai precis: dreptul nu se poate ocupa în niciunfel de anumite chestiuni de care

1. Maurice Hauriou, Précis de droit constitutionnel, ediţia citată, pp. 58-62.

2. Maurice Planiol, Traité élémentaire de droit civil, vol. I, nr. 6.

Îl desparte o limita hotărâtă. Între patru termeni, el evidenţiază că unirea lor e posibilă numai câte două: Stat şi cetăţean, om şi natură, alte apropieri făcându-se între unităţi deosebite, deci tot atât de stranii ca operaţiile matematice simple între elemente diferite.

87. Pozitivismul ne cere, în esenţă, să renunţăm la ideile de bază ale civilizaţiei şi ale raţiunii, să iie facem cel puţin că le-am uitat, pentru a începe cu fiece prilej toată discuţia de la început. O asemenea dorinţă nu-i poate fi îndeplinită, Noţiunile care rămân nu le putem pune deoparte în vederea prefăcătoriei atitudinii ştiinţifice. În tendinţele sale sociale, are acelaşi interes pentru a putea cere un regim condamnat de natura omului. Din toate punctele de vedere trebuie să i se afirme, dimpotrivă, permanenţă ideilor. N-ar mai fi cu putinţă o disciplină ştiinţifică, dacă în fiecare clipă ar trebui refăcute toate şirurile de gândire care au dus la concluziile formulate în noţiunile ei. Care ar mai fi rostul experienţei trecute, dacă la fiecare ocazie hu ne-am putea folosi de judecăţile stabilite, ci ar urma să începem din nou toată operaţia? A admite existenţa elementelor de bază ale unei ştiinţe nu înseamnă a părăsi metoda inductivă raţională. Băcon ne-a învăţat să renunţăm la prenoţiuni, nu la noţiuni. Şi aceasta înainte de a pătrunde într-un domeniu ştiinţific, nu mult timp după punerea temeliei. Pentru ca ştiinţa dreptului să nu devină terenul anarhiei părerilor şi prejudecăţilor

1. „Valoarea unui fapt sau a unui act se determină prin conformitatea sa cu realul, cu ceea ce e în fiinţă.” personale, se impune recunoaşterea necesităţii judecăţilor stabilite ce stau la baza ei, al căror rost l-am învăţat, al căror loc îl înţelegem prin şirul logic şi motivele binecuvântate care au precedat definitivarea lor şi care acum stau în afara discuţiei, juste şi neclintite prejudecăţi.

Sub forma lor neschimbătoare, ideile pot ajuta mai mult la îndreptare decât aplicarea integrală a naturii fară nici o încercare de ameliorare, decât morala redusă la ceea ce e, în fapt – concluzie a lui Spencer, Comte şi Duguit1 – prin acel apriorism totuna cu omul şi civilizaţia lui.