N. Steinhardt între clasicism şi romantism juridic

Personalitate complexă, N. Steinhardt se relevă a fi pentru cei care pătrund mai adânc în opera sa atât de diversă studii şi eseuri literare şi politice, cărţi de drept, predici, romane, traduceri etc.

— Un creator proteic şi, desigur, inegal.

Devenit celebru postum, odată cu apariţia inegalabilei v. îrţi Jurnalul fericirii şi cu descoperirea, prin volumul de predici Dăruind vei dobândi (Cuvinte de credinţă), a dublei sale ipostaze de monah şi eseist, N. Steinhardt continuă să producă nu numai indenegabile delicii la lectură, ci şi numeroase surprize.

Deocamdată, de aceste „surprize” ştiu prea puţini: cei care i-au adunat şi i-au selectat corespondenţa primită şi trimisă – N. Steinhardt fiind, la fel ca mulţi dintre colegii săi de generaţie, un neobosit epistolier – cei ce i-au descoperit articolele risipite în deceniul cinci al secolului trecut, cu frecvenţa pe care i-au permis-o timpurile, prin reviste şi ziare de rezonanţă, ca şi cei ce i-au recitit lucrările consacrate dreptului constituţional şi celui social. Spunem „recitit” întrucât, în anul 2000, la Editura Solstiţiu din Satu Mare a apărut, prin osârdia lui Florian Razmoş1, o ediţie actualizată a tezei de doctorat a lui N. Steinhardt, Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional Critica operei lui Leon Duguit, care, din păcate, a fost însoţită de o „respectuoasă” tăcere.

Dacă în 1936, când a fost publicată la o editură specializată în cărţi juridice (Curierul Judiciar), teza tânărului de 24 de ani era de aşteptat să treacă aproape neobservată de publicul larg – fiind şi o perioadă de tensiuni politice şi convulsii sociale acum, după ce Steinhardt a produs atâtea revelaţii timp de mai bine de un deceniu, speram la o altfel de receptare. Dar au şi cărţile destinul lor.

Un excurs prin cartea cu care a obţinut titlul de doctor în drept, ce apare acum într-o nouă ediţie, este de natură să descopere o faţetă mai puţin cunoscută a activităţii şi personalităţii lui N. Steinhardt, care a fost obnubilată: aceea de cercetător avizat în ceea ce priveşte problemele juridice şi politice.

Teza de doctorat a beneficiat – fapt mai puţin uzitat – de prefaţa marelui profesor de la Facultatea de Drept a Universităţii din Bordeaux Julien Bonnecase, la acea vreme deja membru de onoare al Academiei Române.

Acesta era renumit, printre altele, pentru viguroasa critică aplicată romantismului juridic ce făcuse epocă, prin Lâon

Duguit mai ales, în primele decenii ale secolului trecut. Tânărul N. Steinhardt împărtăşea cu marele jurist şi influent profesor admiraţia pentru clasicismul juridic, pe care se simţea chemat să-l apere în faţa „noilor tendinţe”, promovate în special de Leon Duguit şi şcoala sa.

Prea tânăr pentru a-1 audia pe profesorul francez1 ce a conferenţiat de două ori la Bucureşti, N. Steinhardt îl va fi -descoperit” probabil prin cursurile profesorului său, Mircea Djuvara, ca şi prin lectura operei lui Julien Bonnecase, cu care a şi întreţinut din primul an de facultate (1929) o eficientă şi onorantă corespondenţă, având ca obiect relaţia dintre ştiinţa dreptului şi romantism2.

În prefaţa sa, Julien Bonnecase îi face un sugestiv şi elogios portret lui N. Steinhardt, remarcând la acesta calităţi rar întrunite la o asemenea vârstă: „o convingere profundă, un curaj ftră cusur, un bun-simţ dintre cele mai alerte”1.

Frapat de maturitatea gândirii, ca şi de largul orizont cultural dovedite de tânărul N. Steinhardt, Julien Bonnecase ii prevede o frumoasă ascensiune ca jurist şi ca doctrinar politic în cadrul partidului liberal conservator!

Acelaşi spirit iconoclast demonstrat de Steinhardt cu doi ani mai devreme, când debutase cu volumul parodic Ingenui.

Tinerilor, semnat Antisthius, străbate şi teza sa de doctorat în reuşit să scuture pe jurişti din „somnul lor dogmatic”„. Vezi Mircea Djuvara, Teoria generala a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura ALL, Bucureşti, 1995, p. 379.

Drept constituţional, domeniu de care a fost preocupat toată Iţa, tapt remarcat şi de către Julien Bonnecase, care îi subliniază propensiunea de dărâmător al idolatriei şi banalităţii1.

Totodată, ilustrul jurist îi găseşte lui N. Steinhardt afinităţi cu filosoful francez Ernest Seilliere şi-1 consideră un discipol -înfocat” al acestuia.

Într-adevăr, în analiza noilor tendinţe din drept, N. Steinhardt il ia ca ghid pe E. Seilliere, al cărui sistem filosofic îl consideră cel mai potrivit pentru apărarea dreptului clasic şi combaterea romantismului juridic2.

Nu numai că Julien Bonnecase este de acord cu argumentele aduse de N. Steinhardt contra noilor tendinţe imprimate dreptului de către Leon Duguit, ci, afirmă acesta, se şi delectează cu critica pe care tânărul jurist i-o aduce profesorului francez3.

Şi, în sfârşit, un alt merit al lucrării lui N. Steinhardt este, după Julien Bonnecase, faptul că acesta a profitat de ideile lui Adhemar Esmein, pe care 1-a pus în lumină, redându-i astfel „locul care îi fusese contestat”4.

Alegerea lui Leon Duguit de către N. Steinhardt drept obiect al reflecţiilor sale filosofico-juridice se explică, dincolo de preţuirea sa pentru clasicism1 – bazat pe cultul raţiunii, ordine, disciplină etc.

— Prin faptul că sistemul acestuia îi oferea un bun teren de confruntare, date fiind noutatea şi amploarea viziunii promovate2.

Născut la Libourne, la 4 februarie 1859, Leon Duguit3 a urmat cursuri de drept la Universitatea din Bordeaux, luându-şi licenţa în 1879, cu o lucrare de drept roman {De Usufructu) şi alta de drept francez {De Tactifde la communaute). Tot aici îşi dă şi doctoratul, în 1882, cu teza Des conflits de legislation relatifs ă la forme des actes civils. Devine apoi profesor agregat prin concurs şi îşi începe activitatea didactică la Facultatea de Drept din Caen (1 ianuarie 1883), de unde se va transfera la facultatea de Drept a Universităţii din Bordeaux (23 octombrie

— Viei va avea o eclatantă carieră profesională timp de aproape patru decenii, devenind cel mai cunoscut reprezentant al Şcolii juridice franceze, nu numai în Europa, ci şi în America.

A ţinut conferinţe în SUA, Egipt, Spania, Belgia, România etc. La Bucureşti a conferenţiat de două ori: în martie 1925, când a prezentat tema „Le jugement de la constitutionnalité éts lois”, şi în 1927, cu un subiect de actualitate, „Le syndicalisme en France”, ambele publicate în reviste româneşti de prestigiu.

Concepţia sa care va revoluţiona domeniul are ca punct de plecare studiul Le Droit constitutionnel et la sociologie, publicat în anul 1889, dar lucrările ce i-au impus doctrina şi l-au făcut cunoscut sunt cele de maturitate: L'État, le droit eejectifet la loi positive (1901), Manuel de droit constitutionnel >XP), Les transformations générales du droit privé depuis le Cede Napoleon (1912), Les transformations du droit public (1913), Souveraineté et liberté (1922) şi mai aies Traité de droit constitutmnneL care a cunoscut câteva ediţii, ajungând totodată la dimensiuni impresionante (cinci volume).

Iniţial, când îşi elabora concepţia asupra societăţii – şi implicit asupra dreptului – Léon Duguit era un organicist convins,. Irmându-1 pe Herbert Spencer, la modă în filosofia apuseană a epocii. Curând însă, îl va descoperi pe conaţionalul său Auguste Comte, de a cărui viziune pozitivistă va fi cucerit, rămânând pană la sfârşit un sociolog şi un pozitivist convins. Preluând Ktoda sociologică elaborată de Auguste Comte, el a respectat-o cu fidelitate şi tenacitate, considerând că ştiinţa dreptului nu se poate lipsi de sociologie. Această metodă bazată pe observarea şi cunoaşterea faptelor îl face să elimine toate conceptele metafizice, adică tot ce nu provine din experienţă1, dedarându-le ficţiuni abstracte. În această respingere, Maurice Hauriou vede „oroarea de metafizică” a lui Duguit, care „are pretenţia de a fi realist, adică de a nu admite decât ceea ce cade sub observaţia simţurilor

N. Steinhardt, recunoscând calităţile lui Leon Duguit – o bună cultură generală şi erudiţie de specialitate – nu evită să-i arate şi erorile, contradicţiile, ba chiar şi obsesiile stilistice.

Reproşându-i acestuia reformarea terminologiei juridice, el afirmă subtil că nu metafizica îi lipseşte lui Duguit, ci recunoaşterea einumindu-1 „metafizician fără voie”, şi aceasta întrucât, scrie N. Steinhardt, susţinând, ca şi E. SeilliLre, apropierea dreptului de filosofie, normele juridice, ca şi cele morale, implică judecăţi de valoare, iar acestea, la rândul lor, presupun intruziunea metafizicii.

Contradicţie şi inconsecventă, consideră Steinhardt, căci la Duguit este detectabilă o metafizică ascunsă, nemărturisită.

Distanţându-se de doctrina metafizică a dreptului şi a statului, Leon Duguit elimină noţiunile de cauză şi finalitate, precum şi pe cele de suveranitate şi drepturi subiective, pe motiv că au o încărcătură metafizică.

Vechiul sistem juridic, dominant până în jurul anului 1880, se bazează, potrivit lui Duguit, pe ideile de drepturi naturale şi de suveranitate. Preponderent metafizic, acesta rrebuie să lase locul celui nou, pozitiv, adică social şi realist.

Noile tendinţe se caracterizează însă prin negarea autonomiei statului şi a dreptului, ceea ce îi prilejuieşte lui Steinhardt trecerea în revistă a confuziilor pe care Duguit şi discipolii săi le fac între drept şi biologie, respectiv drept, psihologie, sociologie, morală şi economie politică, atrăgând atenţia asupra deosebirilor fundamentale dintre ele, precum şi asupra pericolului de a le confunda.

Esenţa sistemului lui Duguit este însă – după cum recunosc roti exegeţii, discipoli sau adversari – problema limitării puterii statului.

Preluând ideile lui Durkheim despre statul actual ca „monstruozitate sociologică”1, Léon Duguit propune şi el înlocuirea acestei instituţii cu grupul profesional sau corporaţia.

Separând statul de drept, Duguit confundă, afirmă N. Steinhardt, legea cu forţa. Contrar însă lui Duguit, care neagă personificarea (personalitatea) Statului, N. Steinhardt o consideră o condiţie a libertăţii politice ¹ .

Leon Duguit înlocuieşte conceptul de putere cu cel de colaborare, deci în locul statului-putere introduce conceptul de stat-colaborare, respins însă de N. Steinhardt ca insuficient şi politic, spre deosebire de putere, care, ca element juridic, este trăsătura specifică a statului.

Adversarii statului sunt atraşi de formele primitive ale societăţii, de unde şi preferinţa lui Duguit pentru feudalitate (secolele XII-XIII), ca şi elogiul fecut de el Indiei şi Egiptului1.

Respingând ideea de suveranitate pe motiv că ar fi metafizică, Duguit aşază – pe terenul rămas pustiu, zice N. Steinhardt sub influenţa lui Durkheim conceptul de solidaritate, în dubla sa ipostază: mecanică şi organică.

Experienţa, argumentează Duguit, ne relevă nu existenţa societăţii, ci a unor indivizi ce se împart dihotomic în guvernanţi şi guvernaţi, între care se instituie interdependenţa, solidaritatea, ca regulă de drept.

Eroarea lui Duguit este, potrivit lui Mircea Djuvara, tocmai saltul nejustificat „de la observaţia curentă la explicaţia juridică”\par        Consecvent ideii exprimate, Duguit susţine că nu drepturile individuale trebuie să preocupe legislaţia, ci datoriile omului faţă de societate, la care îl obligă principiul solidarităţii. Ca atare, juristul francez neagă drepturile naturale: nici indivizii, nici colectivitatea nu au drepturi. Prin însăşi natura sa, omul este, aşa cum afirmase Aristotel, o fiinţă socială, un zoon politikon, fiind destinat vieţii în societate, nu în afara acesteia.

Rezultă, conchide Duguit, că nu pot exista drepturi naturale, născute odată cu omul, deci anterioare societăţii: prin definiţie, drepturile presupun socialitatea, coexistenţa şi cooperarea indivizilor într-un cadru organizat. Ideea drepturilor naturale, resuscitată de Revoluţia Franceză (1789), este, potrivit lui Duguit, o idee metafizică, fără corespondent în experienţă şi trebuie depăşită. Nu pot exista în acelaşi timp drepturi formulate pe cale raţională şi valabile în toate timpurile şi locurile.

Acceptând teoria lui Aristotel despre om, N. Steinhardt afirmă că totuşi acesta „are drepturile lui naturale”, pe care legile vin doar să le consfinţească: singur pe o insulă, Robinson în realitate, spune tânărul jurist, doar o ipoteză şi „o exemplificare44) tot ar avea drepturi, iar în caz de populare a insulei, legile doar i-ar recunoaşte „ceea ce e al lut, în ceea ce priveşte principiul separaţiei puterilor în stat, Leon Duguit îl vede ca pe un „mister teologic44 şi cere înlocuirea iui prin „colaborarea organelor şi repartiţia funcţiilor”2.

N. Steinhardt consideră că acest mare principiu trebuie menţinut negreşit, deşi concede că separaţia absolută a puterilor e un mare rău, aşa cum o demonstrează situaţia din SUA3.

Adept hotărât al separării dreptului public de cel privat, N. Steinhardt combate indistincţia lor pe care o promovează Duguit, afirmând că aceasta ar duce la confuzia socialistă dintre stat şi societate4. O altă temă tratată de juristul francez căreia i se opune emulul său mai tânăr se referă la vot: votul temeilor, votul popular şi votul familiei.

Susţinute de Duguit, ele sunt considerate de către Steinhardt forme inadmisibile ale votului. El ridiculizează ideea de sindicate feminine a lui Duguit şi, urmându-1 pe Esmein, respinge votul familiei, ca şi sufragiul femeilor. Pe

1. Vezi infra, p. 280.

Linia lui Montesquieu şi a aceluiaşi Esmein, Steinhardt susţine sistemul de guvernare reprezentativ şi-1 respinge pe cel al guvernării directe populare, susţinut de Duguit, doctrinar descendent din Rousseau. Citându-I de Montesquieu („Poporul poate alege, dar nu se poate conduce44), Steinhardt nu se lasă impresionat de succesul postbelic al teoriilor „demofile44, arătând că nici guvernarea directă „nu prezintă mai puţine inconveniente441. Votul popular îi pare „costisitor şi greoi44, exercitat „pe neştiute44, fiind inadmisibil chiar şi în „formele sale îndulcite44.

Apărător al statului ca garant al respectării drepturilor individuale, al suveranităţii naţionale, al separării dreptului public de cel privat, al separării puterilor în stat, al individualismului şi condiţie a prosperităţii, admirator al secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, N. Steinhardt se situează la antipodul concepţiei profesate cu strălucire de Léon Duguit3.

Înaintea sa, opera lui Duguit a mai reţinut la noi atenţia juriştilor Alexandru Costin, Mircea Djuvara şi E. A. Poulopol, care au scris despre aceasta. Demersurile lor nu se pot compara însă cu fina şi penetranta analiză a lui N. Steinhardt, cu

1. Vezi infra, p. 186.

2. Vezi infra, p. 187.

3. Semnificativ este faptul că şi prietenul său Eugen Neuman, împreuna cu care a publicat cele două cărţi despre iudaism (Essai sur une conception catholique du Judaisme, 1935, şi Illusions et réalités juives, 1937) şi cu care proiecta scrierea unei „Istorii a parlamentarismului român”, şi-a susţinut doctoratul în drept în anul următor (1937) cu teza Limitele puterii statuluiin care se referea, desigur, şi la Léon Duguir.

JBploarea investigaţiei sale, care sintetizează o uriaşă bibliogpiW datorată deopotrivă discipolilor şi adversarilor lui Duguit (A. Esmein, Julien Bonnecase, C. Beudant, M. Hauriou, H. Berthelemy, R G^ny, G. Jfcze etc).

La acestea trebuie adăugat stilul literar – care însă nu jfcaează rigoarea ştiinţifică a demonstraţiilor – presărat cu mfrore şi exemple, ironii uneori, care fac lectura nu doar ttligibilă, ci şi plăcută.

Si încheiem cu sugestiva şi totodată incitanta caracterizare pc care o face Steinhardt operei lui Leon Duguit spre finalul drrii sale: „Contradictorie sau nedeosebită în concluzii de ceea ce voia să înlocuiască, produs al mai multor influenţe puse. Peste care se aşterne lustrul solidarităţii împăciuitoare, pc cart o însufleţeşte un socialism nemărturisit, opera lui Dtaguit e în bună parte o doctrină germană îmbrăcată după oda franţuzească a unor anumiţi ani”1.

Florian Roatiş

L Vru infra, p. 299.