Părinţilor mei „Omul, cu toate acestea, dornic de noutate.”

La Bruyere, Des Esprits Forts

G. Plastara, membru votant, care nu au găsit excesivă onoarea al cărei obiect sunt şi s-au alăturat dorinţei dlui Steinhardt. Re/aţii/e me/e cu acesta datează de câţiva ani deja, şi anume din 1929; dl Steinhardt a corespondat pe atunci cu mine, cu ocazia unei lucrări de seminar pe care a prezentat-o la acea vreme la iniţiativa profesorului G. Plastara; acea lucrare anunţa deja tendinţele celei de acum, referindu-se drept, precum şi în litere şi filosofie) şi doctorat la Sorbona (1913). Din 1920 şi până la sfârşitul vieţii a fost profesor Ia Facultatea de Drept din Bucureşti, unde a predat cursuri de drept constituţional şi de filosofie a dreptului. Deputat (între 1922 şi 1937, cu intermitenţe), ministru al Justiţiei (1936-1937), Mircea Djuvara a fost o personalitate marcantă a vieţii culturaltiintifice româneşti. Cele mai importante lucrări ale lui Mircea D/uvara, cunoscute şi de N. Steinhardt fn perioada e/aborării tezei de doctorat, sunt: Teoria generala a dreptului (1930) şi Drept raţionai izvoare şi drept pozitiv (1934). Ambele au fost reeditate într-un volum la Editura ALL în 1995 de către Marius Ioan, cu un cuvânt introductiv de Barbu B. Berceanu. În 1997, la Editura Trei a apărut volumul Eseuri de filosofie a dreptului (ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Nicolae Culic), iar în 2005, la Editura Grinta din Cluj-Napoca, Adrian Michiduţă a publicat Filosofia contemporană şi dreptul – o substanţială antologie ce nil restituie pe Mircea Djuvara în ipostaza de filosof.

1 George Plastara (1881-?) – avocat şi profesor de drept civil la Universitatea din Bucureşti. Licenţiat în litere şi doctor în drept 11 în ştiinţe politice şi economice la Paris. Laureat al Facultăţii de Drept din Paris. Lucrări: Priviri asupra burselor de comerţ (1910), Contractul colectiv de muncă (1919), Curs de drept civil (1922) ş.a.

La ştiinţa dreptului şi la romantism. De fapt, îmi explic perfect simpatiile intelectuale ale dlui Steinhardt faţă de persoana mea; cauzele lor sunt de ordin general şi de aceea am să încerc să le analizez pe scurt; ele ne vor situa foarte exact în atmosfera în care se desfăşoară consideraţiile critice ale autorului.

Juristul L^on Duguit aparţinea la acea vreme unei generaţii mai vechi decât a mea, din moment ce o diferenţă de vârstă de 20 de ani ne despărţea. S-ar putea spune, la prima vedere, că e puţin. În realitate, această diferenţă a devenit un motiv de ruptură, din cauza curentelor intelectuale care au traversat, la sfârşitul secolului al XlX-lea şi la începutul secolului XX, ştiinţa dreptului în Franţa.

Vremea lui Leon Duguit a venit cam pe la 1900, adică. R.ur în momentul când se încheia perioada tulbure care marcase sfârşitul secolului al XlX-lea, cam în acelaşi timp cu Esmein, Michoud şi Hauriou în dreptul public şi

Jean Adhémar Esmein (1848-1913) – istoric francez al dreptului, întemeietor al dreptului constituţional, specialist în procedura penală, reprezentant de seamă al etnologiei juridice. Esmein este autorul primei lucrări de drept constituţional din Franţa (Eléments de droit constitutionnel français et comparé, 1895).

Alte lucrări: Précis élémentaires de l'histoire du droit français de 1789 a 1814 (Sirey, Paris, 1908), L'originalité du Code civil (1904) etc.

* Maurice Hauriou (1856-1929) – jurist francez, fondator al dreptului administrativ. Lucrări: Principes de droit administratif (1892), Principes de droit public (1910), Précis de droit constitutionnel (1923) etc.

Thaller, Salcilles, Planiol şi Gény în dreptul privat. Toată această generaţie de jurişti intrase în învăţământ, în afară de Esmein, care era mai în vârstă, cam prin 1880, dată hotărâtoare pentru ştiinţa dreptului în Franţa. Léon Duguit s-a remarcat imediat printre contemporanii săi atât prin dogmatism, cât şi prin renegarea trecutului (J. Bonnecase, La pensée juridique française de 1804 a l'heure présente. Ses variations et ses traits essentiels, 1933, t. I, pp. 348 şi urm.). El s-a lansat la început cu o vigoare extraordinară şi o convingere fără egal în sociologie (J. Bonnecase, Science du Droit et romantisme.

Le Conflit des conceptions juridiques en France de 1880 a l'heure actuelle* 1928, „Prefaţă”). Această ştiinţă relativ nouă a părut să-i ofere mijlocul de a aduce schimbări în disciplinele juridice. Dar Léon Duguit îşi dădu seama curând că fusese prea categoric. După ce creditase sociologismul materialist în celebrul său studiu Le Droit Constitutionnel et la Sociologie (1889), se întoarce, în 1901, în cartea sa L'Etat, le droit objectif et la loi positivey către solidaritatea socială sau, mai degrabă, către interdependenţa socială redusă la un fapt în sine şi cuprinzând regula de drept. Dar evoluţia celebrului jurist nu

Raymond Saleilles (1865-1912) – jurist francez, profesor la Facultatea de Drept din Paris. A publicat: L'individualisation de la peine. Etude de criminalité sociale (1901), De la personnalité juridique (1910).

* François Gény (J86I-I954) – jurist francez, expert în drept privat pozitiv, foarte cunoscut în perioada interbelică, azi însă aproape uitat. Lucrări: Méthode d'interprétation et sources en droit privé positif (1899), Science et technique en droit privé (4 vol., 1914-1921) etc.

Se încheiase, iar cu al său Traité de droit constitutionnel ajunge la psihologismul juridic sau chiar, aşa cum s-a remarcat, la romantismul juridic, pentru că acesta conferea regulilor dreptului normativ un dublu sentiment: al socialităţii şi al justiţiei. Această evoluţie atestă la Léon Duguit, dacă nu existenţa unui dubiu privind valabilitatea doctrinelor noi, cel puţin conştiinţa necesităţii absolute de a le supune constant înnoirii. Nu scria el oare în cartea sa Les transformations générales du Droit privé* depuis le Code Napoléon, 1912, p. 6: Jn ultimii o sută de ani, opera distructivă s-a desăvârşit. Ea continuă şi astăzi. Dar odată cu secolul XX apar foarte clar elementele construcţiei juridice noi, care de altfel nu va fi nici ea definitivă. Nu este nimic definitiv în lume: totul trece, totul se schimbă; şi sistemul juridic care acum este în curs de elaborare va face cândva loc altuia pe care juriştii sociologi ai viitorului vor trebui să-1 determine„. Duguit adăuga în prefaţa la al său Traité de droit constitutionnel: „Poate m-am înşelat eu şi adevărul este altul; eu am conştiinţa de a nu fi avut alt scop decât să-l slujesc”.

Formule de această natură, alături de rolul preponderent pe care autorul îl acorda conştiinţelor individuale în formarea graduală şi nedefinitivă a regulii de drept, le-au provocat juriştilor din generaţia mea o descurajare categorică. Ei şi-au pierdut credinţa în doctrina nouă sau, în cel mai bun caz, au ezitat să i se alăture şi s-au întors spre tradiţie, spre clasicismul juridic golit de excese sau chiar inexactităţi. Astfel, şi-au făcut apariţia în dezbaterile juridice şi în ştiinţa dreptului doctrinele numite romantism juridic şi clasicism juridic. Am avut grijă să subliniez în lucrările mele că era departe de spiritul meu pretenţia de a fi inventat sau măcar de a fi sistematizat primul aceste două doctrine. O făcuseră alţii înaintea mea, câteodată sub acoperirea unor formule insuficient de precise. Totuşi, am consacrat şi eu o foarte mare parte din eforturile mele definirii şi caracterizării romantismului juridic şi clasicismului juridic. De aceea, nu pot fi decât extrem de fericit văzând că dl Steinhardt se alătură celor ce cred în clasicismul juridic, adică în nişte realităţi juridice exterioare sau mai degrabă superioare care dirijează, fie că vrem sau nu, viaţa dreptului.

Ceea ce frapează cel mai mult în lucrarea dlui Steinhardt e combinarea unor calităţi care sunt foarte rare la un tânăr jurist sau chiar, am putea spune, la un tânăr din orice disciplină.

Aceste calităţi îmi par a fi o convingere profundă, un curaj fără cusur, un bun-simţ dintre cele mai alerte. Nu ştiu dacă dlui Steinhardt îi este predestinată o carieră politică; în caz afirmativ, îl văd alăturându-se partidului liberal conservator. Nimic nu-1 sperie şi nici nu-1 opreşte când e vorba de a sfiirma idolatria şi banalitatea. Cel mai interesant este faptul că a descoperit în Franţa opera filosofului cel mai susceptibil de a se potrivi cu concepţiile sale: mă refer la dl Krnest Seillifcre. În cartea mea Philosophie de llmperialisme

* Ernest Seilliere (1866-1955) – istoric francez al literaturii şi al filosofiei, eseist, membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice (din lc)19) şi al Academici Franceze (din 1946).

Et Science du Droit. L'oeuvre d'Ernest Seilliere, sa portée juridique 1932), nu am ezitat să afirm: „Această carte e, cred eu, destinată să atingă un dublu scop: să asigure răspândirea In lumea juriştilor a operei Iui Ernest Seilliere; să contribuie în acelaşi timp la studiul atât de necesar şi captivant al raporturilor dreptului cu filosofia. Opera dlui Seilliere este deja imensă şi totul ne permite să anticipăm că, departe de a fi încheiată, este doar în curs de execuţie; apar mereu noi volume, oferindu-ne perspective noi, prezentându-ne într-o lumină nouă şi necunoscută până acum personalitatea şi scrierile figurilor celor mai marcante ale vieţii intelectuale contemporane. Se bucură în prezent concepţiile dlui Seilliere de atenţia pe care ar merita-o? Răspunsul este categoric negativ, mai cu seamă în lumea juriştilor, pe care ar fi trebuit să-i intereseze în primul rând; dar la fel se întâmplă şi cu lumea intelectuală în general. Astfel, rămâne necunoscută, chiar pentru un mare număr dintre cei ce trăiesc în viaţa spiritului, o sinteză filosofică ce se va număra mai târziu printre cele mai marcante ale epocii noastre. Nu cuprinde ea, într-adevăr, rezultatele analizei aspiraţiilor individuale şi a tendinţelor ociale din toate timpurile? Nu împacă ea exigenţele experienţei şi datele raţiunii? Dar, continuând astfel mărturisirea impresiilor resimţite în timpul meditaţiei asupra unei opere atât de puternice şi de curajoase, risc să las impresia că aş avea pretenţia naivă de a-1 fi „descoperit” pe Ernest Seilliere. Nimic nu ar fi mai greşit.

Zeiţa Prudenţă m-a inspirat când am scris aceste rânduri.

Lucrarea dlui Steinhardt dovedeşte într-adevăr că dl Seilliere

Tare discipoli înfocaţi în România şi, în plus, tocmai printre tinerii jurişti. Îmi închipui cu uşurinţă fericirea profundă a dlui Steinhardt descoperindu-1 pe Seilliere, pentru că am simţit-o şi eu. Înţeleg de asemenea atacul fără rezerve al autorului, sub influenţa acestei încurajări, împotriva tendinţelor lui Leon Duguit, atât de deconcertante în multe privinţe. Nu pot, în fine, cum am amintit deja, decât să fiu foarte măgulit de constatarea obedienţei în orice moment a dlui Steinhardt faţă de clasicismul juridic aşa cum îl văd şi eu.

Cu adevărată emoţie ştiinţifică îl văd proclamând succesiv plenitudinea ordinii juridice pozitive, rezistenţa dreptului clasic în faţa atacurilor perfide ale pretinşilor inovatori şi redându-i, în sfârşit, nemuritorului jurist Esmein locul pe care aceştia i-1 contestaseră. Delectarea mea nu a cunoscut margini la critica adusă de dl Steinhardt romantismului juridic.

Aici însă ar trebui să fiu mai modest, pentru că ar însemna să mă expun prea deschis luminilor rampei şi să culeg fără menajamente aplauze mai mult sau mai puţin meritate.

Dar a sosit momentul să mă opresc şi să dau cuvântul eminenţilor mei colegi români care au binevoit încă o dată să-mi acorde ospitalitatea. Nu-mi rămâne decât să-mi reafirm adeziunea fără rezerve faţă de tezele atât de fin analizate şi atât de bine prezentate de dl Steinhardt. Cartea sa este opera unui om matur, care a parcurs domeniile intelectuale cele mai variate şi a meditat la viaţa socială pentru a ajunge să formuleze într-un mod atât de curajos şi de original propoziţii la care alţii ajung abia la sfârşitul carierei, sub influenţa deprimantă a pretinselor idei noi, cărora experienţa le-a stins falsa strălucire.

Nu stiu dacă la universităţile din România se obişnuieşte

1 i Ţ | ca un coleg străin să facă aprecieri înainte să se fi pronunţat Membrii Juriului chemaţi să cântărească opera. Dar, cu bunăvoinţa ce-i caracterizează, îmi vor ierta cu siguranţă îndrăzneala, deoarece prin discipolul lor aduc omagiu acestei ştiinţe.

Cum aş putea rezista, de altfel, tentaţiei de a-i spune „Bravo” unui tânăr jurist care a avut îndrăzneala de a lansa ca strigăt de adunare aceste două cuvinte: „Spre clasicism”? Convingerea mea în această privinţă nu este egalată decât de recunoştinţa pe care simt că Ie-o datorez celor ce au provocat sau au autorizat modestului jurist ce sunt redactarea acestei prefeţe; ea reprezintă pentru mine o onoare personală şi ştiinţifică inestimabilă.

J. Bonnecase, profesor la Facultatea de Drept a Universităţii din Bordeaux, membru corespondent al Academiei Române

Indicaţiuni

1. Motivele pentru alegerea lui Duguit ca reprezentant principal şi izvor aJ noilor tendinţe ale dreptului public sunt variate. Opera lui e un punct de întâlnire a sistemelor. Mai ales prin reminiscenţele clasice pe care, oricum, le cuprinde şi e/itărilc care rotuşi îşi Fac loc. e modelul indicat pentru examinarea a două mari concepţii. Acestea privesc detaliile dreptului constituţional, marile lui probleme, însăşi concepţia lumii juridice şi mai apoi, fără exagerare, sensul vieţii sociale.

Se întâmplă astfel cu mulţi autori din domeniul filosofic şi literar. Ei zdruncină temeliile sistemului tradiţional, îl discută. Unii au timp să revină la înţelepciune. Duguit nu. Până la sfârşit a stăruit în noutate şi revoluţie, potolite poate de credinţa în posibilitatea de a găsi o a treia soluţie. Sensul lucrării care urmează este negaţia unui asemenea mijloc de scăpare, susţinerea idealului clasic.

A) Bvnmraue potr>tcştc că adeseori Duguii îi spunea că nu va fi linişiu pana CC nu va 6 reuşit sa clădească un sistem al lui, al Drcpiului. Cu totul nou şi personal.

Ajunsele în ulrunii ani ai vicţn sa fie convins că dorinţa i sc împlinise. Ca realizează ceva definitiv. Ceea ce era mai însemnat era originalitatea construcţiei, mai bine privirea ci ta semnul unor umpuri noi b) Despre un spini atât de neliniştit, dornic de schimbarea cea mare, discipolul sau Bonnard It r: Sunt convins că va veni o/iin care vor 11 luate în seamă doua mari perioade în ştiinţa dreptului: una înainte, alta după elUn admirator, Laski.

# Juhcn BonncLa. Scptbfcsoi ufltvcntitai la Bordeaus, considerat unul dintre cei mai străluciţi jurişii Irancczi. A publicat lucr/kt dc drept al comerţului mantim 51 de lilosofia dreptului. Membru corespondent.il Academici Române din 30 mai >w. Lucr. Ui hdu dmi: ionicnial maritime Senine du dnnt ct rvi'unm<mc l. c capiflit dn eopiceptiom jundiifurs en hritinrde 1880 î iheure. Utucllc I WJS). Li [>cn>ee fupidujue fhtnţain de ISU-i I'haircprcsciite {2 voL 1953) CtC

1. Julien Uonnecase, La nienee jundiqur fr&Mftfa QtutţJUCi aspreti utLuneuttiux dc itrune de I: tguit% l de Boccard. Pp. $ scrisa în la put 10 timp după moartea celui L.wuia ii este consacrat studiul

2, Uoget Bonnard. „Uimi huruit. Vv „eu vrei. Sa doctrine”, Kcvue du duntpu/dn. 192li p. 24 Articol >liis 111 acelea. Şt împrejurări

*# HttOld). Liski l IK (J. V 1950) – teoretician în dnmemu! Ştiinţelor policicc şi cconuiniW englez, profcsoi la I ondon School of afirmă' că Duguir înseamnă „zorile unei epoci noi”: opera lui: „O nouă ştiinţă a dreptului pentru o lume nouă”.

A spune despre un autor ca despre o faptă că înseamnă punctul de separaţie intre două perioade, a crede îndeobşte în ideea unui început. în venirea unui nw/> nou, a te crede într-o clipă de mare criză e un sentiment adânc romantic. El va fi evidenţiat în cursul acestei

Ilucrări. Luat din mistica revoluţionară socialistă, are legătură cu epoca în care a trăit Duguit.

C) Născut în 1859: mort în 1928*. A aparţinut unui nmp care 1-a pus faţă cu două momente interesante în istoria civilizaţiei europene. Odată, în tinereţe, după anul 1880, a putut vedea primele atacuri împotriva tradiţiei sociale, politice şi culturale. A putut găsi la sfârşitul veacului al XlX-lea o seamă de influenţe, o

Economies. Dintre lucrările-sale. Amintim: Studies on the problem of Sovereignty (1917). Authority în the Modern Sute (1919), Politieal Thought în England from Locke to Hentham (1920).

Karl Marx (1921), A Grammar of Politia (1925). The State în theory and Practice (1935). Reflections on the Revolution of Our Time (1943).

1. Harold J. Laski, „La conception de That ik Icon Duguit', Archives dt Philosophic du droit et de Sociologie juridiquc. Caiet dublu nr. 1-2. 1932 (consacru im Duguit), p. 121.

2 lai rcbru inc. la Libournc (Ciirondc).

3. La IK decembrie, la Bordeaux activitate polemică vie pc toate tărâmurile, multe teorii şi o atmosferă prielnică scrisului şi discuţiei. A doua oară. Iu maturitatea înaintată, epoca de după război oferă cercetătorului o viaţă furtunoasă, schimbări pe plan mare şi în ritrn rapid. Unele din dorinţele epocii precedente sunt re. Ii Începe o perioadă nouă, e de abia acum marele refren.

Trecut prin aceste faze, lesne de impresionat, ducând la culme ideile timpului, Duguit le trece în Drept, d) De/. Iiuercsaiea li sinceritatea omului de ştiinţă nu-i lipsesc. Proporţii mari, o hună cultură generală şi o vastă erudiţie de specialitate sunt c. ilitâiile operei sale.

A le afirma nu va împiedica evidenţierea greşelilor, critica în cuvinte fără înconjur. Aleasa pentru calităţile sale. Pentru împrejurările care o impun în mod deosebit, ea c rezumatul ruturor punctelor de vedere ce urmează a fi contrazise.

2. Sorbona şi spiritul ei. Într-o anumită perioadă de la sfârşitul veacului al XlX-lea sl vorbea la Paris, în Franţa şi în întreaga lume de un spirit alSorbonei. Era vorba de o mentalitate, dc o scrie de rendinţe şi credinţe împărtăşite de cei mai cunoscuţi (. Şi dintre cei mai tineri) profesori ai instituţiei.

Prin vechimea ei, prin eminenţa profesorilor care au predai într-însa. Sorbona, care cuprinde cursurile unei Facultăţi de Litere şi Filosofic şi ale unei Facultăţi dc

: nţe, se bucură de un înalt prestigiu, de un mare nume atât în Franca, cât şi în celelalte ţări. Ideile expuse din interiorul ei au autoritate şi nu pot trece neluate în seamă. Cu atât mai mult când adăposteşte o întreagă -şcoală„ ştiinţifică, stăpânită de un „spirit” anumit, precizar şi – pentru a întrebuinţa expresii îndulcite nu dintre cele mai obişnuite. Nu se putea să nu producă vâlvă, să nu aibă puternice influenţe un grup revoluţionar la Sorbona.

3. Devenită un mediu cu spiritul Iui, Sorbona se manifestă în patru direcţii: a) Ştiinţa cu tot dinadinsul. Sorbonienii se închină Ştiinţei, o introduc în toate domeniile. Istoria trebuie să devină o ştiinţă pentru Aulard, Seignobos, Lavisse, Langlots.

Erudiţia ştiinţifică trebuie să stăpânească filosofia, literatura. Morala e transformată în ştiinţă de Lévy-Bruhl

Charles Seignobos (1854-1942) – istoric francez, adept al metodei pozitiviste. Împreună cu Charles Langlois a publicat în anul 1897 Introduction aux études historiques. A scris Histoire de la civilisation (1884-1886) şi Histoire politique de l'Europe contemporaine (1897).

Ernest Lavisse (1842-1922) – istoric france/., membru al Academiei Franceze (1892), director la Ecole Normale (1904). A publicat lucrări despre istoria Franţei şi a Rusiei.

„ Lucien Lévy-Bruhl (1857-1939) – sociolog francez, cunoscut pentru studii asupra mentalităţilor popoarelor primitive: La mentalité primitive (1922), La mythologie primitive (1935) etc.

Şi Durkheim. Viaţa socială devine obiectul une i adevărate ştiinţe (adjectivul e mult apăsat): Sociologia, condusă de însuşi setul Şcolii, Durkheim. Pentru a deosebi o asemenea stare de spirit de adevărata metodă ştiinţifică ce nu depăşeşte cadrul ei firesc, francezii întrebuinţează calificativul: scientism. E viu atacat şi viu api >bat scientismul Sorbonei.

B) Lupta împotriva culturii clasice. E uşor de înţeles că pentru Sorbonieni educaţia va fi întemeiată pe disciplinele ştiinţifice. De unde lupta împotriva sistemului pedagogic în care limbile clasice şi literatura ocupă locul de frunte. Susţinerea materiilor ştiinţifice ca principale în liceu. Mai mult: lupta sau măcar anii ptttia faţă de liceu, instituţie culturală serioasă în Franţa, quasi-universitară şi dedicată umanităţilor. Sub cuvânt de „democratizare a culturii”, clasele primare dobândesc simpatia Sorbonei, urmate fiind de şcolile profesionale şi materiile ştiinţifice. Se cere liceului să devină utilitar, să fie „şcoala vieţii”, să dea „lecţia lucrurilor”.

Studiul clasic ar fi învechit, anacronic, bun pentru timpul lui Ludovic al XIV-lea. Cu toţii, Durkheim, Langlois, Lavisse, Andler, pornesc războiul contra

* Emile Durkheim (1858-1917) – sociolog france/.,. Uimt ai unor luxr.;: i a SU marcat evoluţi. UJisciplinei al cărei fondator scconsidera: La division du travail social (1893), Les regles de la méthode sociologique (1895), Le suicide (1897) şi Les formes élémentaires de la vie religieuse: le systeme totemique en Australie (1912).

Culturii clasice. „S-o omoram!”, exclama sincer sindicalistul Antonelli1.

Socialul şi socialismul. Dacă trebuie „democratizată” cultura, cu atât mai mult acelaşi scop e luat în consideraţie când e vorba de viaţă socială. Înţelegând mai mult decât fals, în sens opus, cuvântul democraţie, Sorbona lunecă pe panta socialismului. Dacă nu întotdeauna şi nu toţi recunosc că sunt socialişti, se folosesc în schimb adeseori de locţiitorul învecinat: socialul. Lévy-Bruhl, Andler, Basch şi Picavet întemeiază Şcoala de înalte Studii Sociale şi Şcoala Socialistă. Sorbonna patronează lucrările şi manifestaţiile „sociale” şi socialiste.

U Influenţa germană. Paralel cu mişcarea ostilă clasicismului din Franţa, una asemănătoare are loc în Germania.

Nu e singura analogie. Socialismul de stat e la putere în ţara lui Bismarck şi Lassalle. Istoria privită ca ştiinţă, filologia, ştiinţele pozitive sunt la loc de cinste în Germania. Studiile pe care se întemeiază sociologia vin în bună parte de acolo.

Un curent puternic de admiraţie pentru produsele culturale ale Germaniei uneşte Sorbonienii, a căror bibliografie, ale căror probleme, preocupări şi expresii poartă pecetea unei puternice influenţe germane.

4. Clasicismul n-a murit. Toată lumea acordă cu uşurinţă lui Duguit meritul de a fi discutat din nou problemele ce

F.tiennc Antonclli, „La démocratie sociale devant les idées présentes”, M. Riviere & C-ic, 1911, p. 197.

Păreau definitiv rezolvate, ideile considerate definitive, adică de a fi „regândit” tor dreptul şi întreaga structură socială1. Da, e adevărat că a contestat fiecare punct, că a luat totul de la început.

Din fericire, opera lui a avut şi un alt efect. A dus Ia întărirea multor idei clasice care, faţă de pericol, s-au precizat şi întărit. Neameninţate, poate că s-ar fi şters în liniştea desăvârşită. Dar noutatea lui Duguit a produs prin reacriunc afirmarea doctrinei Tradiţionale cu precizie şi putere. Mai mult. Dacă un Esmein sau un Berthelemy au rezistat, Hauriou s-a oprit din drumul inovaţiilor şi a fost adus, puţin nehotărât, înapoi la izvorul nesecat al libertăţii şi al ordinii.

Dc aceea Le Fur poate spune: „El a făcut ştiinţei dreptului oarecum acelaşi serviciu pe care 1-a făcut Bergson filosofiei; fără a fi putut duce el însuşi la capăt evoluţia sa, a fost prilejul întoarcerii la tradiţia juridică a multor jurişti care, fai-ă de el, târâţi de curentul veacului trecut, ar fi avut fără îndoială multe piedici în calea revenirii'.

Din exageraţia lui Duguit s-a produs întoarcerea la tradiţie. Din excesul răului, înviorarea binelui.

1. Vezi mai jos paragrafele privitoare la „Partea negativă şi partea pozitivă a operei Iui Duguit” şi „Discutarea din nou a ideilor simple'.

2. Louis Le Fur, „Le fondement du droit dans la doctrine de Léon Duguit”, în Archives de Philosophie du droit de Sociologie juridique, nr. citai, p. 211.