Repere biobibliografice

1912 Nicu-Aureliu Steinhardt se naşte pe 29 iulie (stil vechi) la Bucureşti, în „casa părinţilor din Calea Moşilor, nr. 208, după cum se menţionează în actul de naştere aflat în arhivele Mănăstirii Rohia.

Copilăria şi-o petrece în comuna Pantelimon, unde tatăl său, inginerul Oscar Steinhardt, conducea o fabrică de mobilă şi cherestea. Face parte dintr-o familie activ implicată în viaţa socială şi în istoria României. Oscar Steinhardt îşi făcuse studiile în Elveţia, la Politehnica din Zâirich, unde fusese coleg cu Albert Einstein. În 1913, Oscar Steinhardt este numit prin decret regal membru al Ordinului „Coroana României” în rang de cavaler; în primul război mondial, este ofiţer în armata română, rănit la Mărăşeşti şi decorat. Pe linie maternă, N. Steinhardt se înrudea cu Sigmund Freud, pe care, de altfel, în tinereţe, îl vizitează Ia Viena.

— 1929 Urmează şcoala primară „Clemenţa4, apoi Liceul „Spiru Haret44. Printre colegi se numără Alexandru Ciorănescu, Rafael Cristescu, Constantin Noica, Alexandru Paleologu şi Mircea Eliade. Debut publicistic în Vlăstarul, revista liceului.

1929 îşi ia bacalaureatul şi începe să frecventeze cenaclul „Sburătorul”, conclus de E. Lovincscu. O cunoaşte pe Monica Lovinescu.

1932 îşi ia licenţa în Drept, dar frecventase şi cursuri de Litere la Universitatea din Bucureşti.

1934 Sub pseudonimul Antisthius, debutează cu volumul parodic în genul. Tinerilor. De pe poziţiile unui „liberalism conservator”, sunt persiflate necruţător atât manifestările noii drepte şi elitiste, cât şi cele de stânga din literatura română interbelică. Printre parodiaţi se numără Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Petru Comarnescu şi Geo Bogza.

Este, de fapt, unica istorie parodică a literaturii române tinere, contemporană autorului. Prima reeditare, anastatică, apare în 1993, la Editura PAN, iar a doua (cu titlul în genul lui Cioran, Noica, Eliade.) apare la Editura Humanitas în 1996. Tot în 1934 începe colaborarea la Revista burgheză (din care vor apărea doar şapte numere), iar mai târziu la Libertatea (1937-1940).

— 1937 Ca urmare a preocupărilor teologale de început, împreună cu prietenul său Emanuel Neuman (frecvent amintit în Jurnalul fericirii sub numele Manole), publică studiul Essai sur une conception catholique du Judaisme {Eseu despre o concepţie catolică a Iudaismului, Bucureşti), apoi Illusions et réalités juives (Iluzii şi realităţi evreieşti. Paris). În traducerea doamnei Viorica Nişcov, sub titlul Eseuri despre iudaism, cele două studii apar în 2006 la Editura Humanitas.

1936 Sub îndrumarea profesorului Mircea Djuvara, îşi susţine doctoratul în Drept şi îşi publică teza Principiile clasice ţi noile tendinţe ale dreptului constituţional Critica operei lui LLon Duguit* prefaţată de profesorul Julien Bonnecase, care, la rându-i, reliefează viziunea liberal-conservatoare. Lucrarea va fi republicată în anul 2000, sub egida Fundaţiei „N. Steinhardt”, la Editura Solstiţiu din Satu Mare (ediţie îngrijită de Florian Razmoş); textul surprinde prin adecvarea la o vie dezbatere şi în acest început de mileniu, pronunţându-se pentru un sistem de vot mixt, îmbinând votul universal cu cel reprezentativ. În acelaşi an publică Dreptul social. Pretenţii şi iluzii.

— 1939 La recomandarea lui Camil Pctrescu, începe să colaboreze la Revista Fundaţiilor Regale. Primul text publicat în această prestigioasă revistă – „Elementele operei lui Proust” (nr. 8/1936) – este considerat de N. Steinhardt adevăratul său debut în critica literară. În 1940 este înlăturat dintre colaboratori, în cadrul acţiunii de „purificare etnică”. În aceeaşi perioadă îşi întrerupe colaborarea la RFR şi viitorul său coleg de lot, Vladimir Streinu. Trăieşte până în 1944 o perioadă de umilinţe, privaţiuni, munci „în folosul comunităţii” (măturat, curăţat zăpada etc).

După cum reiese din confesiunile de mai târziu, nu pare să fi fost prea afectat de această perioadă.

— 1939 Călătorii de studii în Elveţia, la Paris şi la Londra.

În 1938, la Interlaken, la congresul unei asociaţii religioase internaţionale (The Oxford Group), un irlandez îi prevesteşte lui N. Steinhardt botezul creştin.

— 1947 îşi reia colaborarea la Revista Fundaţiilor Regale, unde face parte dintr-un comitet pentru premierea tinerilor scriitori. Va fi înlăturat în 1947, împreună cu Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, în urma unei „cereri ultimative*4 a lui G. Călinescu publicate în ziarul Naţiunea. De altfel, la puţin timp după aceea, publicaţia va fi interzisă. Alte colaborări în această perioadă la Universul literar (1945)” Victoria (1945), Tribuna poporului (1945).

— 1959 Refuză să adere la „revoluţia” comunistă din cultură îndreptată, prin „internaţionalismul proletar”, împotriva valorilor naţionale. O altă lungă perioadă de privaţiuni, de slujbe umile, dar şi din ce în ce mai insistentă apropiere de creştinismul ortodox.

1960 în 4 ianuarie, arestat de Securitate, refuză calitatea de martor al acuzării în procesul „mistico-legionar” Constantin Noica – Dinu Pillat şi este condamnat la 12 ani de muncă silnică, alături de alte 22 de personalităţi, printre care Alexandru Paleologu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Vladimir Streinu şi Marietta Sadova.

În închisoarea Jilava, la 15 martie, ieromonahul Mina Dobzeu îl botează întru ortodoxie, martori fiind câţiva preoţi de diferite confesiuni, „spre a da botezului un caracter ecumenic”. Trece prin închisorile Jilava, Gherla şi Aiud.

1964 în august, este eliberat (în cel de-al treilea şi ultimul val) din închisoare. Ajuns acasă, îşi desăvârşeşte taina botezului la Schitul Darvari, prin mirungere.

— 1968 Continuând să refuze „orice fel de colaborare cu comunismul”, lucrează ca muncitor necalificat la fabrica „Stăruinţa44 din Calea Vitan. În urma unui grav accident, nu mai poate presta munci fizice, iar prietenii (Noica, Paleologu, Virgil Nemoianu ş.a.) îl conving să revină în viaţa literară prin traduceri, medalioane ale unor scriitori străini etc. Între 1971 şi 1979 îi apar nu mai puţin de zece volume traduse din scriitori celebri – filosoful Alain, Robert Graves, Rudyard Kipling, Max Olivier-Lacamp ş.a.

1972 Termină de redactat textul capodoperei sale Jurnalul fericirii (570 de pagini dactilografiate). Dat spre lectură câtorva prieteni, ajunge în atenţia Securităţii, care îl confiscă (în 14 decembrie 1972). Autorul încearcă reconstituirea Jurnalului, rezultând un manuscris de circa 750 de pagini. În 1975, la insistenţele Uniunii Scriitorilor, Securitatea îi înapoiază autorului prima versiune, cu condiţia de a nu o mai difuza.

Reuşeşte să-şi „clandestinizeze44 versiunile, adăpostindu-le pe la prieteni (unul dintre aceştia fiind Virgil Ciomoş), iar câte o dactilogramă a fiecărei versiuni ajunge şi la Paris, la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. În 14 mai 1984, Securitatea îi confiscă din nou prima versiune a Jurnalului, dar – cum alte copii ale textului fuseseră puse la adăpost – această confiscare nu-şi mai atinge scopul. De altfel, o versiune sintetică, rezultată din combinarea primelor două, va fi transmisă în 1989-1990 la postul de radio „Europa Liberă”. În 1990, împreună cu Virgil Bulat de la Editura Dacia, Virgil Ciomoş optează pentru publicarea primei versiuni, ce apare în 1991. În decursul anilor, Editura Dacia publică Jurnalul în peste 200.000 de exemplare, poate cea mai citită carte din România după 1989. În 1995 apare la Paris Journal de la feliciţi, cu o prefaţă de Olivier Clement, traducere şi note de Marily Le Nir, iar în acelaşi an, la Bologna, apare Diario della felicita, traducere de Gabriella Bertini Carageani, ediţie îngrijită de Gheorghe Carageani. Destinul internaţional al Jurnalului fericirii va fi confirmat în anii următori prin alte traduceri. Astfel, în 2006, apare ediţia ebraică a Jurnalului, în traducerea lui Yotam Reuveny; în 2007, la Editura Koinonia din Cluj-Napoca, apare traducerea maghiară a cărţii (Naplâ a boldogsdgrâl), realizată de Dankuly Csaba şi Dankuly Levente, iar în acelaşi an, la Editura Maistros, apare o traducere în limba greacă, sub semnătura lui Nectarios Koukobinos. În sfârşit, tot în 2007, la Editura Sfguemc din Salamanca, Jurnalul apare în traducere spaniolă (El diario de la felicidad), realizată de Viorica Pâtea şi Fernando Sinchcz Miret, cu un amplu aparat critic elaborat de Viorica Pâtea şi George Ardeleanu. În proiect se află şi alte traduceri ale Jurnalului fericirii.

1973 Prin Constantin Noica şi Iordan Chimct descoperă „oaza de pace44 a Mănăstirii Rohia, iar în episcopul-vicar al Clujului, Justinian Chira Maramureşanul (fost stareţ al Rohiei), un prieten şi ocrotitor. Va vizita frecvent mănăstirea până în 1980.

1975 La Paris îi apare, în revista Ethos, cu sprijinul lui Virgil Ierunca şi sub pseudonimul Nicolae Niculescu, eseul de mari dimensiuni Secretul „Scrisoriipierdute”, „un adevărat summum al gândirii lui N. Steinhardt44.

Este motivul pentru care Ion Vartic îl pune în fruntea volumului postum N. Steinhardt, Cartea împărtăşirii (Editura Biblioteca Apostrof, 1995). De altfel, bogata corespondenţă din perioada 1967-1983 cu Virgil Ierunca va fi publicată la Editura Humanitas în 2000, sub titlul Dumnezeu în care spui că nu crezi.

Scrisori către Virgil Ierunca (1967-1983).

1976 îi apare primul volum de eseuri, între viaţă şi cărţi, elogios primit de critica de specialitate. Fusese practic redus la jumătate de cenzură.

— 1980 Primeşte, după ani de interdicţie, permisiunea de a călători în Occident. Locuieşte în casa de la Paris a lui Mircea Eliade, de sănătatea sa se îngrijeşte Marie-France, fiica prietenului său Eugen Ionescu, poartă lungi discuţii cu Emil Cioran şi proiectează cu Virgil Ierunca publicarea la Paris a Jurnalului fericirii atât în versiune română, cât şi franceză.

Aproape un an stă la mănăstirea benedictină Chevetogne şi la Louvain: ţine prelegeri de cultură românească şi ortodoxie.

1980 Odată cu volumul Incertitudini literare (premiul pentru critică al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), începe – prin fostul său coleg de detenţie şi prieten Virgil Bulat – colaborarea cu Editura Dacia din Cluj, căreia (cu o singură excepţie, eseul monografic Geo Bogza.) îi va încredinţa toate cărţile sale antume.

După câteva tatonări, optează pentru Mănăstirea Rohia, părintele stareţ Serafim Man acceptând să-1 primească în cinul monahal la 16 august. Eseurile teologale şi predicile vor fi semnate „Monahul Nicolae Delarohia” (pseudonim propus de I. P. S.

N. Corneanu, mitropolitul Banatului, pentru a-1 pune la adăpost de vigilenţa cenzurii) sau „Părintele Nicolae”, alteori cu iniţialele sale. Pe măsura scrierii lor, autorul a încercat să le organizeze. Astfel se explică diferenţele dintre ediţiile apărute după 1989 – Monahul Nicolae Delarohia, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă, ediţia Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992, şi N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi', ediţie îngrijită de Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, 1997, 1999, 2002. Tot sub îngrijirea lui Ioan Pintea va fi publicată în 2006, la Editura Humanitas, o ediţie cu titlul Cuvinte de credinţă. În acelaşi an, la Editura Mănăstirii Rohia, apare o ediţie cu titlul Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă.

1982 La Editura Albatros, publică eseul monografic Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului.

1983 Revine la Editura Dacia, cu volumul (antica la persoana întâi. Prestigiul său în creştere de critic nonconformist şi „incomod”, frecventa prezenţei sale în publicaţiile literare, mai ales în revistele studenţeşti Echinox, Dialog, Opinia studenţească, determină aşa-zisul „Consiliu al culturii şi educaţiei socialiste” să-i amâne publicarea, apoi să-i transfere la Bucureşti volumele anunţate în planul editorial al Editurii Dacia.

1984 Are loc la Rohia vizita a patru scriitori bucureşteni, cărora bibliotecarul mănăstirii, Părintele Nicolae, le arată şi cărţile cu autograf (păstrate sub cheie, nu în raft!) primite de la Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu ş.a. La scurt timp are loc o percheziţie a Securităţii, care confiscă volumele şi face presiuni pentru scoaterea Părintelui Nicolae din cinul monahal. Şi de această dată, se opune ferm prietenul şi protectorul său P. S. Justinian Chira Maramuresanul.

1986 Din 4 februarie 1986 până în 2 mai 1988 datează consistenta corespondenţă cu scriitorul Nicolae Băciuţ. Ea se va concretiza în volumul de interviuri N. Steinhardt, între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuţ, Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 1994, şi Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001 şi 2006.

1987 îi apare (în sfârşit, dar „împuţinat'4), la Editura Cartea Românească, volumul Escale în timp şi spaţiu sau Dincoace şi dincolo de texte.

1988 în ianuarie, începe al doilea dialog-interviu prin corespondenţă, de această dată cu scriitorul Zaharia Sângeorzan, redactor la Cronica. Şi acesta le va publica postum în volumul Nicolae Steinhardt, Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan, Editura Revistei Literatorul, Bucureşti, 1992 (ediţia a Il-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998).

La Aarhus, în Danemarca, apare cartea doamnei Svetlana Paleologu-Matta Eminescu şi abisul ontologic, căreia N. Steinhardt îi scrie o substanţială prefaţă.

Editura Eminescu îi publică, din nou „împuţinat”, volumul de eseuri Prin alţii spre sine, aflat „în aşteptare” la Editura Dacia încă din 1984. O mare parte a articolelor din acest volum au fost publicate între 1936 şi 1947 în Revista Fundaţiilor Regale, Universul literar şi Libertatea. Acestea, ca şi altele publicate în perioada respectivă, vor fi reeditate, sub îngrijirea lui Ioan Pintea, într-o ediţie mult mai apropiată de intenţiile autorului, în 2001, la Editura Dacia, cu titlul Eu însumi şi alţi câţiva.

La Rohia, mai tânărul său prieten, poetul Ioan Pintea, îi propune să consemneze în scris, sub formă de interviu, o serie de „convorbiri44 pe teme de literatură, filosofie şi credinţă. Acestor texte (revizuite de N. Steinhardt) li s-a adăugat un alt lung interviu pe teme politice intitulat „Agonia Europei„, cu intrcbări puse de Ioan Pintea şi Mircea Oliv, înregistrat tot în 1988 pe benzi de casetofon. A fost reluată şi o convorbire din 1984 – „între viaţă şi cărţi”, publicată în 1985 în revista Tribuna şi în 1987 în volumul Escale. Ioan Pintea va alătura interviurilor o addenda conţinând câteva eseuri inedite. Aceasta este structura volumului postum N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, apărut la Editura Dacia în 1993 şi 1998, precum şi la Editura Humanitas în 2006.

De fapt, imediat după decesul Părintelui Nicolae, Ioan Pintea a luat din chilia sa de la Rohia manuscrisele găsite acolo, pentru a nu fi confiscate în timpul iminentei percheziţii a Securităţii. Mare parte a acestora (cu puţine excepţii) sunt inedite, scrise după călugărire, deci între anii 1980 şi 1989. Ele vor constitui conţinutul volumelor Călătoria unui fiu risipitor (Editura Adonai, 1995) – un text cu inserţii autobiografice, deocamdată nedatat – şi Ispita lecturii (Editura Dacia, 2000). O provenienţă aparte au eseurile din volumul Drumul către isihie (Editura Dacia, 1999 şi 2000) sau fragmentele din microromanul cu caracter autobiografic Eseu romanţat asupra neizbânzii (Editura Timpul, 2003). De asemenea, articolele despre scriitorii generaţiei '80, o parte publicate în volumele antume, iar altele rămase în paginile revistelor culturale, vor fi adunate de Radu Săplăcan şi Ioan Pintea în Pledoarie pentru o literatură „nobila” şi sentimentala. Opinii despre generaţia '802 voi., Editura Cronica, Iaşi, 2001-2002.

1989 Presimţindu-şi sfârşitul, la 24 martie îi scrie prietenului şi redactorului său de carte de la Editura Dacia, Virgil Bulat, să vegheze asupra tipăririi postume a volumului Monologul polifonic (care va fi publicat la Editura Dacia în 1991 şi 2002). Trece în lumea celor aleşi la 30 martie 1989.

Virgil Bulat