Capitolul V Problemele votului

76. Duguit e de acord cu tendinţele noi ale dreptului constituţional asupra punctelor care alcătuiesc, mai mult sau mai puţin în cadrul menţinerii Statului, reformele votului.

77. Votul femeilor. Incapacitatea politică a femeilor o socoteşte temporară şi consideră „generală, adâncă şi irezistibilă evoluţia societăţilor moderne spre ascensiunea femeilor în funcţiunile politice”1. Împărtăşeşte şi din acest unghi ura împotriva Codului Napoleon şi a revoluţiei franceze, care tin femeia în ceea ce consideră o nedreaptă înjosire. Punând în legătură votul feminin cu sindicalismul, vesteşte că reprezentarea intereselor sindicale va aduce şi realizarea idealului politic al femeilor. Sindicatele feminine, anunţă Duguit, fără a preciza înţelesul unei expresii (sindicate exclusiv feminine? Sindicatul i. Léon Duguit, Traité de droit constitutionnel, ediţia citată, vol. II, pp. 594-595.

Femeilor?) ce stă pe muchia de cuţit a ridicolului care are nevoie de un nou Aristofan.

Bunul-simţ al lumii civilizate răspunde prin Esmein că „totuşi sufragiul politic al femeilor nu e nici conform cu principiUe, nici util societăţii'11. Există o diviziune a muncii între cele două sexe, în care viaţa publică revine bărbatului, iar grija căminului, femeii. „Excluderea de la vota femedor nu e arbitrară. E o lege naturală, derivă din fundamentala diviziune a muncii între cele două sexe şi e tot arat de veche ca şi civilizaţia, de nu ca şi umanitatea.”2

Dar nu e numai o problemă a organizării votului, de aceeaşi natură cu sistemele variate care au fost propuse pentru socotirea buletinelor, ce se pune aici. E doar o faţă a mişcării mai largi a feminismului. Pe aceasta o are în vedere refuzul acordării dreptului de vot femeilor, ştiind3 că feminismul politic e un aspect al doctrinei care zdruncină familia şi proclamă desfrâul. Ceea ce nu înseamnă că, separat de feminism, votul femeUor ar deveni mai aceeptabU. Ca atare, ar complica numai în mod inutil viaţa politică, ar înlesni o activitate legislativă nefericită, ar zdruncina dreptul constituţional. Dar nu poate fi despărţit de ceea ce-i alcătuieşte fondul, de doctrina

1. A. Esmein, op. Cit., aceeaşi ediţie, voi. I, p. 394.

2. Ibidem.

3. Şi Julien Bonnecase, Le probleme féministe. Son énoncé, sesfausses et ses véritables données, Bordeaux, 1926.

Feminismului, de lupta împotriva familiei aşa cum e reglementată în Codul civil. Morala de care are neapărată nevoie o societate se opune, alături de raţiune, de învăţămintele experienţei, admiterii unei măsuri nesăbuite.

78. Votul popular. Numit referendum, vot popular sau guvernare directă, sistemul acesta înseamnă în forma sa integrală înlăturarea oricărei adunări parlamentare şi rezolvarea treburilor publice de-a dreptul de cei interesaţi.

La ei se gândea Rousseau, referindu-se la cetăţile antice.

În formele sale atenuate şi moderne se poate prezenta ca referendum consultativ prin care legea e mai întâi propusă poporului, fară a înlătura ulterior votul decisiv al parlamentului, ca referendum în vederea constituţiei, ca iniţiativă venită din afara Camerei sau Camerelor, ca ratificare populară a unei măsuri în prealabil votate şi alte aspecte ale unei singure idei: posibilitatea reprezentanţilor de a se manifesta, anterior sau posterior votului parlamentar, într-un fel sau altul.

Mirkine-Gue*tzeVitch* da în Noile tendinţe ale dreptului constituţionalvotd popular ca una din cele mai caracteristice.

* Boris Mirkine-GuetzeVitch – ziarist şi politolog francez de origine sârbă. Secretar al Institutului de drept din Paris, decan al Facultăţii de Politologie a Universităţii Franceze din New York, secretar general al Institutului Internaţional de Drept Public, profesor la Şcoala Naţională de Administraţie din Paris, membru corespondent străin al Academiei Române (din 1933), doctor honoris causa al Universităţii din Cernăuţi. Lucrări: Les constitutions

Duguit îl admite, considerând instituţia „bună de sine”1 şi constată tendinţa către asemenea forme în lumea de azi. Nu Duguit s-ar opune unei „tendinţe” moderne! Propune chiar ca adunările franceze să consulte în prealabil votul popular, ceea cei se pare că n-ar fi neconstituţional.

Realizată în multe constituţii de după război, guvernarea semidirectă găseşte multe aprobări2.

Montesquieu împotriva lui Rousseau, Esmein împotriva lui Duguit, susţin cu dreptate sistemul reprezentativ împotriva guvernării directe. Poporul poate alege, dar nu se poate conduce. Succesul postbelic al teoriilor demofile explică singur răsturnarea propoziţiei lui Montesquieu, dar a rămas adevărată şi guvernarea directă nu prezintă mai puţine inconveniente. E greu de crezut că masa va de l'Europe nouvelle (1928); Droit constitutionnel international (1933), Les nouvelles tendances du droit constitutionnel (1936).

1. Léon Duguit, op. Cit., vol. H, p. 635.

2. Hauriou spune că nu strică puţin sufragiu direct {Précis de droit constitutionnel, citat mai sus, pp. 549-550); /dbrçjoseph Barthélémy şi Paul Duez, Traité élémentaire de droit constitutionnel, Dalloz, 1926, pp. 34 şi urm., şi R. Carré de Malberg, „Considérations théoriques sur la question de la combinaison du référendum avec le parlamentarisme”, Revue du droit public, 1931, pp. 225 şi urm. E demn de remarcat ca Mirkine-Guétzévitch nu aprobă tendinţa către guvernare directă, o constată numai.

3. De l'esprit des lois, cartea a Il-a, capitolul II, şi cartea a Xl-a, capitolul VI.

Înţelege problemele legale ce i se vor supune1. Îi lipsesc timpul şi instrucţia. Va refuza (o măsură bună), va vota (una rea) pe neştiute. Votul popular e atras de soluţiile bruşte şi se schimbă pe neaşteptate. Costisitor, greoi, încarcă finanţele publice şi e vecin cu plebiscitul cezarian.

Sub formele sale îndulcite nu e mai puţin inadmisibil.

Căci sau e inutil, în cazul în care adunările trec peste dorinţa exprimată de votul consultativ, sau dă legea cea mai însemnată şi mai grea a Statului, Constituţia, în competenţa masei, sau pune adunările într-o situaţie şi neplăcută, şi periculoasă. Cu privire la adunări, situaţia e cea mai delicată. Menţinute alături de votul popular, ies din aceasta combinaţie cu demnitate micşorată, desconsiderate, de nu discreditate. Apărate însă de coexistenţa unui for hotărâtor, pierd simţul răspunderii. Sau caută o popularitate suspectă, care nu e fără legătură cu ceea ce referendum-reprezintă: drumul spre socialism. Nu e nevoie de dezordinea şi tulburarea provocate de votul popular pentru a înlocui dreptul de petiţie2. Iar programele partidelor politice şi campania electorală ajung pentru lămurirea opiniei publice asupra programului legislativ. Mai bine decât guvernarea directă, care, dimpotrivă, înlătură discuţia în faţa corpului competent, care impune alegerea sau respingerea totală.

1. A. Esmein, op. Cit, voi. I, pp. 442 şi urm.

2. Ibidem, p. 478.

Vechiului argument al lui Rousseau, al inalienabilităţii suveranităţii, Esmein îi opune, cu menţinerea principiului ei, soluţia practică. Numai suveranitatea deţine izvorul puterii de a face legea. Dar nu înseamnă că cetăţenii trebuie s-o facă direct. Ea „e înainte de toate o regulă de justiţie şi de interes public'*1. La baza ei stă suveranitatea.

Dar, dacă iese mai bine făcută, mai justă şi mai raţională din reprezentare, atunci nu încape discuţie.

79. Reprezentarea intereselor profesionale. În aşteptarea Statului realist al viitorului, sindicalismul propune o soluţie tranzitorie şi provizorie. E privitoare la compunerea parlamentului. Bicameralismul rămâne, dar una din adunări cuprinde reprezentarea exclusivă a intereselor profesionale. Duguit propune noutatea formulând-o ca realizarea reprezentării nu numai a indivizilor, în Cameră, ci şi a grupurilor sociale, în Senat. Elementul colectiv – iată ce va trebui să redea Senatul profesional, calea spre ideal2.

Sufragiul în forma sa clasică i se paré insuficient. Ceea ce vrea e forma sa „organică”3. Expresie puţin lămurită, luata din terminologia lui Saint-Simon şi a lui Auguste Comte, ajunsă la modă în sociologie. Noul Senat va

1. Op. Cit., vol I, p. 443.

2. Léon Duguit, op. Citi, vol. H, pp. 710, 753 şi utm.

3. Idem, Raoul de La Grasserie, De la transformation du suffrage universel amorphe en suffrage universel organique, Giard, Paris, 1896.

Asigura exprimarea „forţelor sociale”1. Va fi – spune Duguit în cuvinte fără înţeles – „preponderenţa adevăratei majorităţi”, participarea conştientă a tuturor claselor (?)2.

Formulele vădesc tendinţa finală a măsurilor propuse.

Orice element sociaP e chemat la viaţa politică, economicul pregăteşte integrarea sindicatelor în Stat4. Integrare, adică – în măsura imaginUor ce poate evoca acest cuvânt vag – transformarea lor în puteri de guvernământ. Urmând vestirea într-un viitor apropiat a unei largi părţi făcute reprezentării profesionale şi a transformării Statului, ce se aşteaptă ca o consecinţă.

Nu sunt departe aceste propuneri de acordare a votului „valorilor sociale”, „tehnicilor sociale”, „corpurilor sociale” de parlamentul lui Saint-Simon, „părintele reprezentării profesionale”5, în a cărui Cameră de Invenţiune intră

1. Idem, Bernard Lavergne, Le gouvernement des Démocraties modernes.

La nécessité du double suffrage universel: suffrage individuel et suffrage social (2 vol., Alean, 1933); Charles Benoist, La crise de l'Etat moderne. De l'organisation du suffrage universel, Firmin Didot & C-ie.

2. Léon Duguit, Le droit social, le droit individuel et les transformations de l'Etat, Alcan, 1908, pp. 45-47.

3. Mai mult decât sindicatul, Charles Benoist vrea votul „organizat” al „mediului social” {op. Cit., pp. 198 şi urm.).

4. Léon Duguit, Traité de droit constitutionnel, vol. II, p. 758.

5. Camille Lautaud şi André Poudenx, La représentation professionnelle, Marcel Riviere, 1927, p. 20.

200 de ingineri, 50 de literaţi, „poeţi sau alţi inventatori literari”, 25 de pictori, 15 sculptori şi a cărui Cameră de Examinare cuprinde 300 de matematicieni şi fizicieni.

Dar nu sunt numai fantezii şi planuri fantastice, mai ales o gravă atingere adusă noţiunii tradiţionale a Statului.

Prezintă greutăţi din primul moment, ca realizare practică, dau naştere la nenumărate probleme a căror rezolvare poate fi concepută numai cu greu. Care vor fi grupurile alegătoare? Nu ajunge desemnarea industriilor, e nevoie de precizarea fiecărei ramuri din interiorul fiecăreia.

Mai grea e clasificarea grupurilor pe importanţă; care vor fi cele preponderente? Proporţiile, oricare, sunt arbitrare1.

Introducerea politicii în grupările profesionale va duce nu la rezultatul alegerii celor mai abili din punct de vedere tehnic, ci a celôr mai abili politicieni de grup mic.

Parlamentul alcătuit dintr-înşii va fi „o adunare de un nivel intelectual mai puţin ridicat şi unde se va face mai departe politică”2. Chiar de ar fi reprezentanţii conştienţi de interesele lor profesionale în modul cel mai deosebit, nu înseamnă că interesul lor e conform cu interesul general. Acesta nu rezultă din lupta celor particulari. Pe când, în sistemul votului politic, cetăţenii şi reprezentanţii lor au în vedere interesul general. Nu pot să-1 aibă

1. Joseph Barthélémy şi Paul Duez, Traité élémentaire de droit constitutionnel, Dalloz, 1926, p. 289.

2. Ibidem.

Pe al lor propriu, care nu intră în discuţie directă1. A organiza sufragiul pe baza intereselor profesionale e o invitaţie directă şi permanentă de a consulta numai interesele particulare2. Interesul general, sfâşiat de contradicţia dorinţelor celor mai opuse, nu suferă mai mult decât unitatea Statului, periclitată de grupuri sindicalizate pe regiuni. Abilitatea tehnicii nu dă nici simţul administraţiei, specialistul nu e cel mai bun conducător3. In funcţionarea Camerei va fi la fel, vor fi supuse chestiunile tehnice de specialitate altor delegaţi ai celor mai depărtate îndeletniciri. Incompetenţa nu va fi înlăturată.

Reprezentarea intereselor duce la bolşevism4. Statul nu poate dăinui odată cu ea. Statul e o formaţiune teritorială, împărţit, delimitat, precizat de teritoriu5.

E un produs al solidarităţii teritoriale opus celei profesionale. Hauriou, fost părtaş al ereziei sindicaliste, apără la sfârşit sufragiul teritorial, ca garanţie unică a libertăţii politice, condiţie esenţială a Statului unitar6,

1. A. Esmein, op. Cit., vol. I, p. 334.

2. Ibidem, p. 335: „Ar fi să înlesnim lupta intereselor şi a forţelor care şi aşa se supun cu atâta greutate jugului raţiunii”.

3. Francesco Nitti, La démocratie, Alean, 1933, vol. II, pp. 27-28.

4. Joseph Barthélémy şi Paul Duez, op. Cit., p. 90.

5. Maurice Hauriou, Précis de droit constitutionnel, ediţia citată, p. 555.

6. „Nu pare îndoielnic sa fie cadrul teritorial unul din principiile esenţiale nu numai ale regimului de Stat, ci. Ale libertăţii politice în State.” (p. 556) pavăză a libertăţii consumatorilor1. Epoca. Civilizaţiei şi a strălucirii poate fi menţinută numai prin votul organizat pe bază teritorială. Puterea publică e strâns legată de teritoriu, dar nu are acţiune asupra cadrelor sindicale. Ar distruge-o.

80. Respingerea Senatului profesional nu vrea să zică revenirea la unicameralism. De la Montesquieu la Esmein, teoria a dovedit foloasele incomparabile ale sistemului celor două camere. Practica mai tuturor ţărilor a confirmat-o.

Prin împiedicarea tiraniei corpului legislativ odată cu împărţirea sa, prin clubzuinţa care rezultă din dubla examinare a unei probleme, prin evitarea unui conflict între puterea executivă şi o adunare unică, mai ales prin posibilitatea organizării unui corp conservator alături de o Cameră pripită, bicameralismul devine soluţia definitivă. O republică înseamnă un Senat, se spunea în Franţa în 1875. Mă întreb dacă oricărui fel de Stat nu i se poate aplica această maximă.

81. Reprezentarea profesională în aşteptarea integrării sindicatelor în State, încă una din principalele tendinţe ale constituţiilor modeme, apare deci ca arma economicului împotriva politicului. Votul teritorial e al supremaţiei consumatorului, căci orice locuitor e un consumator şi teritoriul e cadrul lui natural2. Sufragiul sindical e semnul preeminenţei producătorului. Mai larg, al economicului asupra politicului. Sindicalismul e al „dreptului economic”

1. Ibidem, pp. 556-557.

2. Maurice Hauriou, idem, p. 558.

Vestit de Proudhon. Izvorăşte din aceeaşi concepţie ca preeminenţa producţiei susţinută fară încetare în concepţia marxistă. Ca „morala producătorului”, temă preferată a lui Proudhon şi Sorel.

Economicul e preocuparea superioară numai în societăţile primitive1. În cele civilizate, organizaţia politică e esenţialul. Statul se prezintă altfel decât în sistemul străvechi într-un regim în care libertatea şi mijloacele perfecţionate permit asigurarea nevoilor economice independent de el. Guvernarea „producătorilor”, a proletarilor strânşi în soviete, altfel spus, realizează „consiliul de administraţie al treburilor economice” (Statul în concepţia socialistă) şi înlocuieşte politicul prin economic.

Menţinere a preeminenţei consumatorului asupra producătorului2, a politicului asupra economicului3, a

1. A. Esmein, op. Cit., voi. I, p. 50.

2. „Consumatorul, publicul, este, în ceea ce priveşte pierderea sau beneficiul care ating mai dintâi cutare sau cutare clasă de producători, ceea ce pământul e faţă de electricitate, marele rezervor comun. În consecinţă, toate marile chestiuni trebuie studiate din punctul de vedere al consumatorului.” şi „Dacă umanitatea se perfecţionează, n-o face prin moralizarea producătorului, ci prin aceea a consumatorului”, spune Bastiat (Harmonies, VI, pp. 414 şi 419).

3. „Nu puteţi reduce politicul la economic, nici guvernul la administraţie, pentru că nu puteţi reduce oamenii la lucruri.

Economicul pur, administrativul pur, nu ţin.„ (G. Guy Grand, „Les hommes et Ies choses”, Le Rappel, 1 august 1923) teritoriului asupra profesionalismului este concluzia pe care o trage reacţiunea dreptului clasic împotriva votului conceput de socialism şi sindicalism.

82. Votul familiei. Printre grupurile sociale înzestrate cu dreptul de vot de Duguit1 întră şi cele familiale. Se întâlneşte astfel cu o altă reformă care urmăreşte acordarea votului familiei. Atrăgătoare la prima vedere prin elementul pe care vrea să-1 întărească, ideea nu e clară şi nici folositoare instituţiei la care se referă. Precisă nu e, pentru că nu arată ce va însemna în realitate şi ce va fi, trecut pe planul realităţii, votul familiar. Cineva reprezenta familia? „Părinţii fecunzi sau sociologii?”, se întreabă cu o ironie cu totul la locul ei Barthélémy2. Problematică e înrâurirea ei asupra familiei şi chiar dubios scopul pe care-1 urmăreşte, pentru că se manifestă odată cu feminismul, cu reformele cele mai îndrăzneţe în ce priveşte copilul şi femeia în organizaţia grupului familial. Dacă se urmăreşte pe această cale repartiţia a ceea ce s-a distrus pe cealaltă, prin transformarea familiei în instituţie publică, rezistenţa trebuie să fie neînduplecata. Întărirea ei, purificarea ei sunt absolut necesare. Dar nu vor fi obţinute prin trecerea familiei în rândul persoanelor juridice cu drepturi politice.

A insista prea mult asupra caracterului „organic” sau „instituţional” al familiei ar fi a pierde din vedere individul.

1. Volumul al doilea al tratatului citat, p. 71U.

2. La crise de la démocratie contemporaine, citată mai sus, p. 199.

Persoana omenească rămâne scopul'. Nu poate fi pierdută din vedere în folosul instituţiei.

Organicismul introdus în ideea familiei nu va duce la moralizarea ei. Aceasta o vă atinge disciplina socială2.

Nu Statui, ci societatea trebuie să impună familia puternică şi sănătoasă. Transformarea ei în organism politic vine numai în urma unei epoci de discreditare voită a virtuţilor ei. În cadrul vieţii private trebuie restabilite, nu în dreptul public, unde, de la epoca anterioară cetăţii antice, ea nu mai are ce căuta. Coeziune, ierarhie şi autoritate în familie.

Familia la locul cuvenit în viaţa socială sau, ceea ce e totuna, în dreptul civil. Dar nu familia cu drept de vot, în dreptul public, în contra Statului.

Acelaşi sindicalism care dă drept de vot familiei o înlocuieşte cu corporaţia. Familia e în ochii conducătorului Şcolii sociologice ceva întâmplător şi vag, nedeterminat.

Argumentul pentru ultimul calificativ îl constituie intrarea în sânul ei a rudelor prin alianţă. Constatarea împrăştierii ei nu-i cere mult timp, ca şi proclamaţia că a intrat pe calea dispersiunii. În locul familiei va veni sindicatul3.

Din grupul economic, declamă sociologia sindicalistă, va rezulta „o căldură care înfierbântă sau înviorează inimile,

1. Jean Dabin, op. Cit., pp. 360-361.

2. Ibidem, p. 359.

3. Emile Durkheim, De la divkion du travail social, Alean, prefaţă la ediţia a Il-a, pp. XIX-XX.

Care le deschide„1.,. Aceasta e o menire a căminului, a vieţii de familie, pe care aşa-zisele drepturi ale femeii şi copilului o vor distruge. Nu numai Statul, ci şi familia e marele adversar al corporaţiei, care, răspicat, anunţă că o va înlocui. Niciodată preocupările economice nu vor putea produce acea atmosferă proprie unei familii sănătoase şi curate, întemeiată pe coeziune, moralitate, autoritate. Pe de altă parte, lirica lui Durkheim arată că socialismul sentimental confundă economia cu alte elemente. Mobilurile pot fi variate, ca şi sentimentele. Dar „ştiinţa economică nu trebuie să se ocupe decât de actele economice însufleţite de consideraţii economice”2. Alte elemente decât interesul individual tulbură numai ştiinţa economica.

Soluţia şi situaţia sunt cel mai bine prinse în aceste cuvinte: „în prezenţa crizei morale a timpului de faţă, n-avem nici o greutate în a afirma o mare simpatie sentimentală pentru ideea votului familiar. Dar raţiunea noastră opreşte de îndată acest avânt. Avem convingerea profundă că sufragiul individualist şi egal este, în momentul acesta, marea, singura forţă conservatoare. De aceea ne temem de toate ştirbirile aduse principiului democratic, fie că vin din partea reprezentării intereselor sau din a votului familiar. Principiul democratic, odată surpat, cine-i va lua locul? Nu vedem decât bolşevismul”3.

1. Ibidem, p. XXX.

2. Yves Guyot, La Science économique, ediţia a IV-a, 1928, p. 63-

3. Joseph Barthélémy şi Paul Duez, op. Cit., p. 292.