Capitolul IVRezistenţa dreptului clasic

„Numesc clasic ceea ce e sănătos.”Goethe

43. Doctrina clasică nu numai că dă problemelor fundamentale ale dreptului tăspunsuri logice şi precise, dar şi are ca bază ceea ce e normal.

44. Personalitatea lui Esmein. Adhemar Esmein (1848-1913) e figura cea mai de seamă a clasicismului juridic opus tendinţelor noi. Cunoscător al tuturor ramurilor dreptului, al dreptului roman, civil şi public, istoric în special, nu cere istoriei decât să-i dea „motivele adânci, sensul adevărat şi spiritul regulilor juridice care domină viaţa noastră zilnică şi raporturile noastre sociale”1. Volumul întâi al Elementelorsale este, cu privire la ramura publică, sinteza înţelepciunii juridice a secolului al XlX-lea.

1. Weiss în şedinţa Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice din 10 februarie 1917; Julien Bonnecase, La Pensée juridique française de 1804 a Pheure présente, Dclmas, Bordeaux, vol. I, p. 459.

Dreptul constituţional nu poate fi decât înţelegerea ti dezvoltarea frazelor sale lapidare şi stăpânite. Literat, cunoscător al istoriei, el e adevăratul realist, iar nu teoreticienii sociologiei1. Influenţat de moderaţia şi experienţa engleză, un oprimist moderat rămâne credincios liberalismului şi nu cedează sindicalismului sau feminismului2.

Admirator al regimului parlamentar înţelept, adversar al absolutului, rezumă în ideile lui caracterele Statului clasic: central, civil, liberal, puternic. Esmein a putut scrie despre exegetul Colmet de Santerre că-i reaminteşte, prin echilibrul său, prin ideile sale liniştite, veacul al XVlI-lea. Ni-1 reaminteşte şi el, Esmein, a cărui operă are un caracter de demnitate, de claritate şi raţiune pe care cultura îl dă, libertatea şi echilibrul social îl întăresc, îl fac un edificiu plăcut şi impunător.

45. Stilul său. De La Bigne de Villeneuve, pentru motivul că nu e „social” şi realist”, îndrăzneşte să scrie că Esmein a produs eclipsa dreptului public în Franţa3, iar că gândirea lui e şovăitoare şi servită de un vocabular greşit4.

Ceea ce e prea mult. Stilul lui Esmein, asemenea aceluia pe care îl are Planiol în dreptul civil, nu e decât continuarea

1. Joseph Barthélémy în prefaţa la ediţia a VT-a a Elementelor.

2. Henry Nézard, prefaţa la ediţiile a Vila şi a VIIJ-a.

3. Marcel de La Bigne de Villeneuve, Traité général de l'Etat (Essai d'une théorie réaliste du droit politique), Sirey, 1929, vol. I, p. 31.

4. Ibidem, p. 561.

Frazei franceze din veacurile al XVlI-lea şi al XVIIIdea, e clar, precis, concis. Despre el sunt versurile:

Ceea ce se concepe bine se enunţă clar Şi cuvintele pentru a spune se găsesc uşor.

Îşi află tăria nu în verbalism, ci în ceea ce evocă expresiile sale măsurate.

46. Duguit şi Esmein. Precum dreptul public al veacului al XVIII-lea e cuprins de controversa dintre Montesquieu şi Rousseau, opuşi unul altuia în chestiunea guvernării directe sau a sistemului reprezentativ, în admiterea sau nu a separaţiei puterilor şi în preferinţa unicameralismului sau bicameralismului, tot astfel pe două paralele apar situaţiile respective ale lui Esmein şi Duguit. Asupra fiecărui lucru au păreri inverse, unul susţinând doctrina clasică, celălalt luptând, punct cu punct, împotriva ei.

Esmein nu admite controlul consriruţionalităţii legilor de către tribunalele franceze. Duguit îl admite, pentru Duguit Declaraţia drepturilor omului e o adevărată lege, pentru Esmein nu. Duguit cere proporţionalitatea în alegeri. Esmein o combate, descentralizarea pe servicii propusă de Duguit e prezentată de celălalt ca anarhică; şi acestea sunt puncte secundare faţă de marile probleme în care iau, cum se va arăta, poziţii opuse.

47. Tranzacţionalul Hauriou. Spre deosebire de paralela dintre Montesquieu şi Rousseau, între Esmein şi Duguit apare încercarea unei tranzacţii. E aceea a autorului complex, Hauriou.

Hauriou e nehotărât. Între două căi, ezită. Apărător al Statului, crede, pe de altă parte, că societatea merge înainte rară a şti unde. De aceea, zice G. Platon, el seamănă cu profetul Balaam: vrând să spună una, spiritul dintr-însul il îndeamn. I să spună contrariul. Între toate doctrinele, Hauriou nu ştie să spună: nu1.

Echilibrul, care revine pretutindeni în opera lui Hauriou, nu e decât ezitare între forţe. Întreg dreptul e o tranzacţie între antagonisme, aşa cum „stufoasa”2 lui doctrină e produsul influenţelor variate. Calea sa e calea mijlocie, dar a mijlocului contradictoriu. Când pune ca motto al Precisului său cuvintele lui Montesquieu: Nu vor fi găsite aici acele trăsăruri izbitoare„, a indicat dorinţa tranzacţiei. Îl vedem apărând principiile clasice faţă de Duguit; dar apoi – spre deosebire de Esmein, care are deplină încredere în ele – se îndoieşte, revine, prevesteşte contrariul a ceea ce a demonstrat că e bun. „Spirit chinuit

1. G. Platon, Pour le droit naturel. A propos du livre de M. Hauriou: „Les principes du droit public”, 1911, Marcel Riviere & C-ie: p. 8: „Această natură atât de bogată nu s-a desluşit complet”; p. 7: „O placă fotografică de o sensibilitate extremă în care roate cele lasă o urmă uşoară”.

2. Marcel Waline, „Les idées maâtresses de deux grands publicistes français, Léon Duguit et Maurice Hauriou”, L'année politique française et étrangere, martie 1930, p. 39.

Şi în perpetuă mişcare„, „care nu se temea de o schimbare desăvârşită cu privire la propria sa doctrină”, îl caracterizează Gurvitch1.

Teoria Instituţiunii, de care sfârşeşte prin a se lega, nu e în armonie cu restul operei lui, cu fondul ei liberal.

Aparenta Instituţiunii nu poate înlătura permanenta influenţă a lui Montesquieu2.

Revenirea la clasicism şi apărarea individualismului economic sunt însoţite în opera lui de o extremă: confuzia cu o altă ameninţare a Europei echilibrului decât atracţia nimicitoare a Asiei – cu americanismul.

Monism şi pluralism. Dacă Hauriou îl acuză pe Duguit' dea fi „monist”, „uniliniar” şi strier logic, atacă în realitate siguranţa intransigentă a doctrinei lui.

Lăsând să se înţeleagă că monismului celuilalt i se opune pluralismului doctrinei lui, dă la iveală medita: unea, tranzacţia pe care o urmăreşte. Astfel trebuie înţelese acuzaţiile de monism. Waline opune monismul

*. Georges Gurvith, op. Cit., pp. 647-648.

* Georges Gurvitch (1897-1965) – sociolog francez de origine rusă, preocupat şi de sociologia dreptului, domeniu în care a publicat Eléments de sociologie juridique (1940) şi L'idée du droit social (1935).

2. Ccsarc Goretti, /liberalismo giuridico di Maurice Hauriou, G. Pirola, 1933.

Maurice Hauriou, „Les idées de M. Duguit”, în Recueil de législation de Toulouse, 1911, pp. 15 şi urm.

Lui Duguit pluralismului lui Hauriou, dar ceea ce înţelege e la unul punctul de vedere unic şi sigur, la celălalt pluralitatea influentelor, atitudinea tranzacţională.

Observaţii asupra stilului lui Hauriou. Duguit găseşte că stilul lui Hauriou e misterios, mistic, saturat de bergsonism şi plin de formule stranii2. Jeze, mai tare, declară că nu înţelege ce scrie Hauriou pe franţuzeşte şi că aşteaptă explicarea ideilor lui într-o limbă pe înţelesul său în realitate, stilul lui Hauriou nu e misterios. Pare impunător şi greu la prima vedere. E numai metaforic şi pompos. Fără a uita că îmbracă o gândire tranzacţională care caută, în formule bogat îmbrăcate, să ascundă ezitările.

Religios? Are metafore dc această natură, ca halucinaţie sociala, revelaţie socială, mântuire sociala. Pentru a apăra stilul lui Hauriou, Waline îl califică drept viu, plin de acţiune, adică dramatic şi teatral4. În înţelesul lui Waline, dramatic şi teatral înseamnă viu, ca într-o reprezentaţie scenică. Voi spune că stilul lui Hauriou e teatral, luând cuvântul nu în sens precis, ci figurat, de nu peiorativ. Ni se prezintă o limbă greoaie şi solemnă. Waline caută să

1. Loc. cit., pp. 40-41.

2. Op. Cit., voi. I, pp. 496-497. Dc altfel, aceste observaţii revin des, aproape ori dc câte ori e vorba de Hauriou.

3. Gaston Jeze, recenzia volumelor I şi II ale Tratatului dc drept constituţional al lui Duguit, în Revue du droit public, 1912, p. 181.

4. Marcel Waline, loc cit., p. 59.

Scuze metaforele şi imaginile arătând că sunt numai ornamente care nu ating edificiul. Mai respinge acuzaţia de antropomorfism adusă aceluiaşi stil, ca nefiind întemeiată1.

Dar e adevărat că poate fi vorba de un antropomorfism, căci instituţiile juridice capătă în fraza lui Hauriou o viaţă teatrală. Recursul de plină jurisdicţie se adresează celuilalt recurs la persoana a Il-a. O asemenea personificare nu e o greşeală şi „antropomorfismul” stilistic nici el cine ştie ce păcat. Atâta doar că, în fapt, e vorba de altceva: de o metaforică biologică şi organicistă, care, încă o dată, ascunde în formule pompoase nehotărârea gândului.

Partea întâi: Rezistenţa dreptului constituţional i

48. Reforma, la singular şi cu literă mare. Întreaga nouă doctrină vorbeşte de necesitatea unei Reforme generale şi totale. Reformismul acesta devine mistic, credinţa în efectele şi întinderea Reformei nu cunoaşte margini.

Atât în dreptul administrativ2, cât şi în cel constituţional,

1. Ibidem, p. 61.

2. V. H. Bcrthélemy, Traité de droit administratif, Rousseau, 1930, p. XIX.

3. V. Joseph Barthélémy, La crise de la démocratie contemporaine, Sircy, 1931, p. 213.

Se vorbeşte fie de Reforma administraţiei, fie de Reforma Statului. Mai vorbesc autorii revoluţionari de Criza Statului sau de Problema muncitorească.

Toate sunt expresii greşite. Nu poate fi vorba de Reforma Statului, ci numai de felurite reforme în cadrul Statului1. Administraţia nu poate fi supusă unei Reforme, ci unor ameliorări parţiale. Şi încă aceste reforme nu trebuie exagerate, trebuie realizate numai acolo unde apar imperios necesare, cu gândul la adevărul că reformismul cu orice preţ e un pericol greu de măsurat. Afirmaţiile despre Criza Statului pot fi supuse aceloraşi observaţii.

Iar Problema muncitorească se reduce la câteva probleme.

Gambetta' spunea: „Nu există chestiunea socială, există chestiuni sociale”.

Apoi, dreptul nu poate fi conceput numai sub forma sa pur dinamică, într-o concepţie în care intră în părţi egale doctrina evoluţionistă şi filosofia bergsoniană.

Evoluţie, transformare, mobilitate neîncetate sunt contrazise de constatarea că dreptul „are ca funcţie să conserve ceea ce este şi în primul rând să se conserve pe el însuşi'2.

49. Pentru personalitatea Statului. Atacând viu personalitatea Statului, Duguit ştie unde loveşte. E, spune

1. Ibidem, p. 218.

* Léon Gambetta (1838-1882) – avocat şi om politic france/, lider al opoziţiei republicane, ministru şi deputat.

2. Georges Renard, Le droit, la justice et la volonté, Sircy, 1924, p. 220.

Esmein, „noţiunea cea mai înălţată pe care a desprins-o dreptul public1. E o ficţiune, aruncă Duguit supremul argument al realismului. Da, recunoaşte Esmein, dar ficţiunile legale traduc uneori realităţile cele mai de seamă, pe care nu le aflăm prin simţuri, dar care prin aceasta nu devin mai puţin reale. Şi nu Duguit ar avea dreptul să conteste personalitatea Statului, atunci când se grăbeşte să acorde asociaţiilor şi fundaţiilor din interiorul Statului personalitatea (de fapt) şi liberratea cele mai depline, indiferent de pericolul pe care persoane juridice atât de puternice l-ar prezenta.

Personificarea Statului e şi condiţia necesară libertăţii politice. Hauriou observă paralelismul care uneşte personificarea perfectă a Statului şi libertatea politică a individului. Numai personificarea juridică a Statului creează atmosfera în care se poate dezvolta libertatea. „Omul liber în Statul liber” înseamnă personificarea Statului2.

50. Apărarea ficţiunilor juridice. Motivul pentru care realismul respinge personalitatea Statului e caracterul ei de ficţiune. Argument căruia Carré de Malberg ii

1. A. Esmein, op. Cit., vol. 1, p. 50.

2, Maurice Hauriou, Précis de droit constitutionnel. Sirey 1929, ediţia a Il-a, p. 202.

Raymond Carré de Malberg (1861-1935) – jurist, profesor de drept constituţional la Nancy, apoi la Strasbourg, considerat pozitivist pragmatic şi etatist. Lucrări: Contribution a la théorie de l'Etat, spécialement d'apres les données fournies par le droit răspunde1 că sub cuvânt de a restabili realităţile materiale nu le poţi nesocoti pe cele juridice. Statul nu are o existenţă fizică, e adevărat. Dar nu lumea fizică are însemnătate pentru jurist, ci lumea juridică, a ideilor şi deci a abstracţiunilor. Chiar dacă personalitatea juridică nu cade sub simţuri, e o idee juridică. Personalitatea Statului nu e o realitate fizică, absolută, dar e o realitate juridică şi numai aceasta ne priveşte. Ea nu e însă numai o imagine sau un fel comod de exprimare; e o noţiune impusă de realitatea unităţii a milioane de oameni. E şi ideea pe care se întemeiază, esenţial, tot dreptul public2.

51. Necesitatea suveranităţii naţionale. Considerata şi dânsa ca metafizică, abstractă şi complicată, suveranitatea e dimpotrivă o idee simplă. Aceasta e marea ei calitate3.

Simple sunt şi ideile de libertate sau responsabilitate.

Constitutionnelfrançais (2 vol., 1920-1922), La loi, expression de la volonté {WX).

1. R. Carré dc MaJberg, Contribution a la théorie générale de l'Etat, Sirey, 1920, vol. I, pp. 21 şi urm.

2. Ibidem, p. 51. Argumentul din urmă nu-l preocupă pe Duguit.

Fără personalitatea Statului n-ar mai exista drept public? „Ar trebui să se înceapă prin demonstraţia necesităţii dreptului public” {Etudes de droit public, 1, L'Etat, le droit objectif et la loi positive, Fontcmoing, 1901, p. 7). Ar dispărea dreptul public? „Ce importanţă ar avea să nu mai existe drept public?' (ibidem, p. 324).

3. A. Esmein, op. Cit. P. 304.

Filosofice, abstracte sunt noţiunile confuze de solidaritate sau de situaţie juridică subiectivă1.

Noţiunile, ştiinţele şi instrumentele mecanice ale veacului al XX-lea sunt în general obscure. Prea specializate, sunt misterioase2. Ele nu dau libertatea şi mulţumirea.

Existau speranţe şi credinţe contrare, dar excesiva specializare, mecanizare şi complicaţia au intervenit.

Suveranitatea e una din noţiunile clare de care fuge terminologia sociologică. Se opune caracterul absolut ce ar da puterii guvernanţilor. Dar ea duce numai la puterea lor autonomă, care e absolut necesară. Trebuie ca guvernanţii să poate crea şi impune regulile, întemeiaţi, fireşte, pe un consimţământ iniţial, dar cu o liberă putere desprinsă de obicei.

Docrrina germană, clădită pe baza constituţiunii federale a imperiului şi pe necesitatea explicaţiei dualităţii Statelor, a pornit ideea că suveranitatea nu e un element esenţial în definiţia Statului4. Aceste discuţii, trecând în dreptul trancez, ajută doctrina Statului nesuveran. Ceea ce Carré de Malberg nu admite. Suveranitatea e de esenţa spiritului francez, spune eP, şi face parte din terminologia cea bună

1. Ibidem. P. 55-

2. Daniel Halévy, Décadence de la liberté, Grasset („Lcs Ecrits”), pp. 225-233.

3. Maurice Hauriou, op. Cit., p. 4.

4. R. Carré de Malberg, op. Cit., pp. 88-172.

5. Ibidem, pp. 191 şi urm.

Şi sănătoasă. Expresia suveranitate aplicată Statului „e totdeodată pe deplin potrivită pentru ceea ce vrea să desemneze şi pe deplin semnificativă”1. E singurul termen cu putinţă, precis, care arată că e vorba de o putere supremă a naţiunii deasupra tuturor indivizilor şi tuturor grupurilor2. Discuţiile care se potrivesc unui imperiu federal nu pot avea alte înrâuriri.

52. Rezistenţa puterii. Izgonirea elementului suveranitate nu e decât alungarea din noţiunea Statului a elementului putere. Ceea ce nu trebuie.

Împotriva lui Duguit, legea trebuie să rămână ca produsul unei puteri pozitive de a comanda3. Puterea Statului, recunoscută ca o putere subiectivă. E în interesul indivizilor să fie aşa. Numai dacă Statul rămâne ceva de aceeaşi natură, de nu de acelaşi grad cu ei, se pot stabili legături între Stat şi individ, pot fi recunoscute de către primul drepturi altor subiecte de drepturi. Dacă Statul încetează de a fi o putere subiectivă, dispar obligaţiile sale, ocrotirea indivizilor4.

Cuvântul care ar trebui să-l înlocuiască pe acela de putere e colaborarea. Statul va deveni Stat-colaborarePretutindeni.

1. Ibidem, p. 192.

2. Ibidem, p. 193.

3. R. Carre dc Malbcrg, op. Cit., pp. 206-207.

4. Ibidem* p. 2S6.

5. Duguit, mai ales în prefaţa ediţiei a Il-a a Tratatului de drept constituţional.

Colaborarea e cuvântul de ordine, dar nu e precizat1.

Ideea însăşi a Statului-colaborare trebuie respinsă. Colaborarea există şi trebuie să existe. Dar nu e un motiv pentru a elimina elementul putere din definiţia juridică a Statului2. Nici în menţinerea ordinei, în relaţiile dintre indivizi, nu ajunge ideea colaborării. Statul are nevoie de o putere diferită de a tuturor celorlalte grupuri. Trebuie menţinută puterea ca trăsătură specifică a Statului şi punct culminant al definiţiei sale3. Colaborarea poate fi un element politic. Puterea rămâne în definiţia juridică.

Duguit nu suferă puterea pentru că nu crede în voinţa creatoare, pentru că a pierdut „noţiunea puterii de drept care se exercită în numele unei instituţii acceptate de toţi”4. Într-o concepţie raţională, puterea rămâne ca o energie, nu a forţei, ci a dreptului care creează ordinea.

Rămâne numai puterea de drept. Dispare Herrscher-ugerman, lipsit de scrupule, dar rămâne – subordonată competenţei, unei guvernări conforme cu raţiunea şi

1. Paul Archambault, „Picrrcs d'attente pour une Cité Meilleure”, Cahiers de la nouvelle journée, 29, p. 117: ^A. colabora înseamnă a lucra în chip deschis, organic, ierarhizat şi permanent la binele fiecăruia sub regula interesului general”. Definiţie care nu ne spune nimic.

2. R. Carré de Malbcrg, „Cuvânt înainte”, op. Cit.

3. Ibidem, p. XV.

4. Maurice Hauriou, op. Cit., p. 12.

„ „Domnitor” (germ.).

Justiţia, în care majoritatea participă şi controlează Iară a dărâma elita – noţiunea clară şi necesară a puterii'.

53. Rezistenţa ordinii. Ordinea, pe care o atacă şi o zdruncină teoreticienii dreptului solidarist şi obiectiv, e aceea luată în înţelesul cel mai înalt al cuvântului şi cea i > obişnuită şi zilnică. În amândouă loveşte romantismul juridic.

Esenţialul, nu neagă Hauriou, e raportul dreptului cu justiţia, „dar şi, şi mai ales” cu ideea ordinii sociale”.

Ordinea, deosebită de justiţie şi opusă visării revoluţionare, e temelia organizării sociale stabile. Nu se confundă niciodată cu justiţia, care i se opune sub formă de noi idealuri. Din amândouă, care e mai importantă? L-ar fi fost uşor lui Hauriou să dea un răspuns în fraze mari; dar îi revine marele merit de a recunoaşte că ordinea e mai importantă. „Ordinea socială e un element al societăţilor, mai primordial decât justiţia. Trebuie să ne resemnăm la această constatare. Ordinea socială stabilită e ceea ce ne separă de catastrofă; în majoritatea lor, oamenii, în ţările

1 Dacă vrem sa împiedicăm Statul de la a se înnămoli într-o topire anarhică, e nevoie, în faţa autorităţii crescânde a sindicalismului, să restaurăm autoritatea. A sosit ora voinţei în Stai (Joseph Barthélémy, La Crise de la démocratie contemporraine, 1931. Sirey. P. 150).

2. Maurice Hauriou. l'ordre social, la justice et le droit”, A', trimestrielle de droit civil, 1927, p. 795.

1. Articolul citat, p. 801. Cf. Jcan Dabin, op. Cit., p. 623.

2. R. Carnf dc Malberg, op. Cit., pp. 294 şi urm.

Civilizate, preferă să rabde o oarecare doză de nedreptate, decât să sufere riscul catastrofei.”1

54. Menţinerea legii. Legea e asediată de Duguit, partizanii şi discipolii săi, din diferite unghiuri. Sau e pusă pe acelaşi plan cu celelalte izvoare formale ale dreptului şi în special cu jurisprudenţa; mai mult, e trecută în penumbră în folosul şi profirul judecătorului sau e considerată expresie a suveranităţii naţionale şi deci ameninţată cu moartea în numele contractelor colective ale grupurilor sau, pentru a i se reduce însemnătatea, nu e deloc deosebită de regulamente şi de contracte particulare ori, ca o consecinţă a negării puterii de creaţie juridică a Statului, e confundată cu obiceiul.

Duguit a luat din Germania ideea criteriului de distincţie al legii după cuprinsul ei material. Pentru el, nu mai are importanţă elementul formal – organul de la care vine regula – ci cuprinsul: caracterul ei de generalitate.

Astfel, regulamentul nu se mai deosebeşte de lege.

Respingerea criteriului material şi menţinerea celui formal e un punct de seamă în rezistenţa opusă de dreptul constituţional inovaţiilor riscate2. Orice act votat de „ > parlament e o lege, spune criteriul clasic.

Şi separă prin aceasta, hotărât, legea de regulament.

Ambele, ca izvoare de drept, prezintă asemănări. Dar legea e de o esenţă superioară1. Ea trece cea dintâi înainte şi anulează orice reguli preexistente care ar contrazice-o; ea nu poate fi modificată sau abrogată decât tot printr-o lege. Pe când regulamentul e supus limitelor legii, constă numai în executarea legii, n-o poate contrazice, ci poate fi oricând modificat de ea. Legea e statutul superior în Stat2. Separaţia puterilor a creat o ierarhie a autorităţilor în care parlamentul ca organ superior domină administraţia. Cum spunea Portalis3, legile expun regulile fundamentale şi esenţiale, regulamentului ii revin amănuntele execuţiei. Numai legile sunt acte de suveranitate.

Ca autor de drept administrativ, Berthélemy susţine acelaşi lucru: „Caracterul propriu al legii nu stă nici în generalitatea sa, nici în impersonalitatea ordinelor pe care le dă; constă în faptul că ea e considerată expresia voinţei generale. Nu putem spune acelaşi lucru despre regulament, expresie a voinţei administratorilor”4. Jurisprudenţele citate de Duguit şi Bonnard le respinge, analizându-le, ca nefiind în sensul tezei asimilării legii CU dispoziţiuni care organizează numai serviciile şi prescriu măsuri de poliţie.

1. R. Carré de Malberg, op. Cit., p. 33*>.

2. Ibidem, pp. 336-338.

3. Fenet, Travaux préparatoires du code civil, I, p. 478.

4. H. Berthélemy, „Défense de quelques vieux principes”, Mélanges Hauriou, p. 821

Prin aceea că neagă puterea şi, implicit, creaţia juridică pe cale legală, că transformă dreptul în simplă constatare a exisrenţei sentimentelor din masa conştiinţelor, Duguit nu confundă legea cu obiceiul? Ba da. Legea, care emană de la o putere distinctă, capabilă de a-i conferi forţa obligatorie, devine totuna cu obiceiul, formă unanimă şi anonimă a voinţei populare. Guvernanţii nu mai por decât să înregistreze. Aceasta să fie legea? Ceea ce determină puterea legislativă să legifereze „sunt, e adevărat, nevoile constante şi ideile mijlocii ale populaţiei şi e toarte adevărat că cele mai bune legi sunt făcute dinainte de opinia publică, matură şi conştientă1. Dar acesta nu e un motiv ca să amesteci, fără nici o nevoie, categoriile dreptului public şi să confunzi opinia care inspiră legea cu autoritatea care o formulează. Să ni se propună să revenim la sistemul consuetudinar: ar fi mai clar”2.

Urmărind limitarea Statului, Duguit îl separă în mod absolut de Drept. Normele decurg din senrimentele masei, se pot dezvolta numai în măsura legăturilor existente, tind adică spre o imobilitate consuetudinară, observă Hauriou\par        55. Apărarea Statului. A tăgădui suveranitatea, a reduce rolul legii, de a nu o desfiinţa complet prinzând-o între

1. N. B.

— Nu orice fel de opinie, ca pentru Duguit 1. A. Esmein, op. Cit., p. 54.

3. Pre'cis de droit constitutionnel, ediţia a Il-a, Sirey, 1929, p. 13.

Obiceiul şi acţiunea puterii executive, a provoca răscoala împotriva ordinii, a nu admite autoritatea, atâtea atitudini se reduc laolaltă la adevăratul scop al doctrinarilor sindicalişti, asaltul împotriva Statului, Statul în sine vor să-1 doboare, cu toate elementele şi caracteristicile sale, cu tot ceea ce îi justifică şi condiţionează existenţa, de la libertatea individuală la personalitatea sa. Statului ii vestesc moartea1.

Asemenea declaraţii fantastice au provocat răspunsul lui Larnaude: „E Amurgul zeilor”, amurgul Statului, pe care un nou Wagner2 îl va înscena fără îndoială în curând.

„Din fericire pentru noi şi pentru acei care fac aceste nouă profeţii. Petit bon-homme vit encore! U} > „Nu, Statul n-a murit şi nu vrem să moară. Nu, Statul nu se va lăsa despuiat ca un simplu rege trândav.” Toate aceste prevestiri nu trebuie să ne emoţioneze, s-au mai ftcut de-ald-astea, şi Nostradamus-ii politici nu-s de azi.

Să-i lăsăm pe iubitorii irealului şi utopiei cu visurile lor

1. Leon Duguit, Le droit social, le droit individuel et Ies transformations dc l'Etat, Alean, 1908. La p. 38 e aprobat Edouard Berth când scrie: „Statul a murit bl p. 150: „ () r. acest Stat c mort sau e pe punctul de a muri. Din fericire”.

2. Cf. Marcel Waline. În revista citată din decembrie 1929, p.

385, care asemuieşte rolurile lui Hauriou şi Duguit cu ale lu.

Debussy şi Wagner.

3. Prefer să nu srric prin traducere această atât dc franţuzească 5; dc nimerită expresie.

Şi, cum o spune un publicist modern, să facem mai curând observaţii decât profeţii. E mai sigur!

„Or, observaţia nu ne arată Statul dispărând pur şi simplu. Ci, în epoci de barbarie, la care fără îndoială că nu vor să ne readucă, cu toate că, din acest punct de vedere, declaraţiile anumitor adversari ai Statului sunt destul de neliniştitoare, s-au produs eclipse ale Statului sub influenţa unor evenimente şi a unor forţe pe care nimic de altfel nu le reaminteşte astăzi. Atâta doar că Statul s-a făcut numai că moare şi, ca fenixul, a putut fi văzut renăscând curând din cenuşa sa, mai vârtos şi mai tânăr decât oricând.”1

Adversarii Statului sunt totodată atraşi de formele primitive ale societăţii, de Evul Mediu şi propovăduitori ai reformelor neîncetate, revoluţionari convinşi. Dublă şi mare greşeală. Prima primejdie, arată Hauriou, e a crede că poate fi ceva mai bun decât Statul, că în colectivitate se găsesc energii care îl depăşesc şi-1 pot înlocui.

Statul e o culme de unde nu poţi decât coborî.”2 A doua primejdie e voinţa de a perfecţiona prea mult Statul.

Sistemul care realizează dorinţele lui Duguit, al corporaţiilor şi claselor profesionale care n-au deasupra lor nici o putere centrală, e feudalitatea. Înlocuirea dreptului

1. F. Larnaudc, „Le droit public. Sa conception. Sa méthode” {Les méthodes juridiques, 1911, pp. 12-13).

2. Maurice Hauriou, „l, es principes du droit public”, p. 743.

Supus raţiunii şi încetarea domniei legii vor însemna nimic altceva decât anarhia feudală1. Descompunerea Statului sub acţiunea grupurilor economice le va întări într-atât încât ordinea socială – armonia între noile grupuri suverane – nu va mai putea fi menţinută de o putere superioară, nici în interiorul lor libertatea individuală nu va mai putea fi garantată faţă de o tiranie cu atât mai mare cu cât asociaţia devine mai mică. „Când guvernul nu va mai fi decât un oficiu de studii şi informaţii, sindicatul suveran va face legea pe care o va aplica sau, mai bine zis, va guverna nlră legi.”2 Prinşi între grupuri, persecutaţi, indivizii ar căuta ocrotirea unuia capabil s-o dea. S-ar repeta astfel fenomenul feudalităţii.

Asemenea critici nu se întemeiază pe presupuneri sau deducţii, ci pornesc de la declaraţii categorice ale lui Duguit, de la elogiul entuziast ftcut veacului al XIII-Iea, Indiei şi Egiptului3. La aceste „uimitoare declaraţii” se referă Larnaude în studiul citat mai sus, la p. 89 şi se îndoieşte dacă sunt atât de adevărate rândurile idilice despre „integraţiunea” socială din castele indiene, din vechiul Egipt sau epoca feudală.

1. A. Esmein, op. R/V., vol. I, p. 56.

2. Ibidem, p. 65.

3. Léon Duguit, Le droit social* le droit individuel et les transformations de l'Etat* Alean, 1908, p. 120; Traité de droit constitutionnel* ediţia citata, vol. II, p. 198.

Anarhia. Când Esmein şi Hauriou întrebuinţează amândoi cuvântul anarhist pentru a-1 caracteriza pe Duguit, n-o fac la întâmplare. Atins de această expresie, Duguit se apără. Nu sunt anarhist, răspunde1. Invocă numele lui Royer-Collard, cu ale cărui teorii Esmein le comparase pe ale sale pentru a distruge marea lor pretenţie de originalitate şi noutate. Dar Royer-Collard n-a susţinut moartea Statului, nici nesupunerea la legi. Faţă de Bakunin, Kropotkin, Grave şi Reclus, principalii reprezentanţi

1. Léon Duguit, Traité de droit constitutionnelvol. II, citat mai sus, pp. 37-38, 93 şi 197.

Pierre Paul Royer-Collard (1763-1845) – om politic şi filosof france/, şef al partidului numit al „doctrinarilor Mihail Alecsandrovici Bakunin (1814-1876) – revoluţionar rus emigrat în Franţa, cel mai cunoscut teoretician al anarhismului (Etatisme et anarchie, 1873).

„Piotr Alexeievici Kropotkin (1842-1921) – revoluţionar şi anarhist rus, cu o viaţă aventuroasă prin mai multe ţări din Apusul Europei. Adept al mişcării revoluţionare ruse, expune marile teme ale gândirii anarhiste în Paroles dun rewlté (Geneva, 1885), ca şi în Les Bases scientifiques de lanarchie (1887).

„ * * Jean Grave (1854-1939) – anarhist francez, urmărit în justiţie pentru lucrarea La Société mourante et lanarchie (1893).

Elisée Reclus (1830-1908) – geograf francez, teoretician al anarhismului. Obligat să părlsească Franţa în urma loviturii de stat de la 2 decembrie 1851, a călătorit în Europa şi America până în 1887. Colaborator la revista Le Revolte, editată de Kropotkin la Geneva. Lucrarea sa asupra anarhismului, intitulată L'Evolution, la Révolution et VIdéalanarchiste, a apărut în anul 1898.

N. Steinharât ai anarhismului doctrinar, îşi precizează deosebirile, ceea ce înseamnă recunoaşterea analogiilor, şi aceasta e destul.

Sau, în focul argumentării, Duguit declară că e anarhist, daca ceea ce alcătuieşte concepţia sa se cheamă anarhism, ceea ce în orice caz e mai bun decât „pretinsul principiu al autorităţii, principiul lipsit de sens şi de conţinut”. Cu asemenea declaraţii le va fi greu partizanilor lui Duguit să-1 apere de acuzaţia de anarhism.

Legea, asemenea oricărui act juridic, nu are în sistemul realist nici o valoare, dacă nu e conformă cu ceea ce îi dă forţa obligatorie, cu norma ieşită din solidaritatea socială şi sentimentele masei. Duguit trage consecinţele şi ajunge la moartea legii. „Consecinţa fundamentului pe care îl dau legii e că nimeni nu e, fireşte, obligat să asculte de o lege contrară dreptului. Nu mă dau înapoi1. Indivizii, primii, vor avea dreptul să aprecieze valoarea unei legi şi să facă orice pentru a nu executa un act pe care îl consideră contrar normei superioare2. Rezistenţei acestora Duguit o preferă pe a sindicatelor, cărora în ultimă analiză le F6viHE sarcina dc a se opune legilor. Pentru a evita critica de a fi anarhist, găseşte scăparea în a permite nu indivizilor (ceea ce ar fi anarhic), ci grupurilor (ceea ce e social, deci nu poate fi anarhic) să aprecieze, cu de la ele putere, „conformitatea legii cu scopul social”. Soluţia e

1. Leon Duguic, op. Cit., voi. I, p. 196.

2. Ibidem, voi. III, ediţia a Il-a, p. 801.

Mai mult decât simplistă. În loc de anarhia oamenilor, va fi anarhia grupurilor, cu mult mai periculoasă, pentru că rezistenţa va veni de la organizaţii puternice. Ele vor putea înlătura ascultarea oricărei legi, fiindcă e. contrară solidarităţii sociale. Dar ce nu poate intra în această elastică formulă? Sau în expresia „dreptul superior”? Ca o culme, dreptul la anarhie al grupurilor e proclamat şi sub forma unei rezistenţe active, chiar atunci când Statul e acuzat de a nu fi făcut o lege pe care ar fi rrebuit s-o Iacă, chiar în cazul unei abţineri legislative1.

În toate cazurile, nu e vorba de concordanţa legii cu un text constituţional Duguit are grijă s-o repete: „Iau expresia lege constituţională ca sinonimă legii contrare dreptului superior scris sau nescris'2. Unor asemenea afirmaţii se potrivesc cuvintele lui Esmein: „Ce himere şi ce vag!„3. Şi concluziile lui Dabin: „Orice s-ar spune, o astfel de consecinţă loveşte, deodată, bunul simţ şi necesităţile elementare ale vieţii sociale. Noţiunea însăşi a ordinii normative dispare şi, cu ea, noţiunea ordinii sociale: în fapt ca şi în drept, e triumful anarhiei”4.

1. Op. Cit., ediţia a Il-a, voi. II, p. 170, şi voi. III, pp. 736, 745, 749.

2. Op. Cit., ediţia a Il-a, voi. III, pp. 659-660.

3. A. Esmein, op. Cit., voi. 1, p. 66.

— Jean Dabin, op. Cit., p. 636.

Justiţie? Întrucât aprecierea sindicatelor va fi totuna cu justiţia? E o întrebare la care răspunsul nu poate fi patima politică pentru asociaţiile profesionale. Şi invocarea justiţiei nu ajunge1.

Hauriou pentru şi contra Statului. Poziţia tranzacţională şi ezitările lui Hauriou pot fi bine înţelese pornind de la cartea sa Ştiinţa socială tradiţională^, care dezvăluie adâncul neliniştii sale. Prefaţa care o însoţeşte, adevărată înapoiere a fiului risipitor, arată plăcerea întoarcerii la credinţele vechi şi bune, după odiseea sistemelor. Şi într-adevăr urmează elogiul individualismului progresiv al societăţilor civilizare, nu al progresului cu orice preţ şi fals, ci aJ distincţiei vieţii sociale de fatalismul biologic sau psihologic. Al conştientului asupra inconştientului, al centralismului, al legii, al contractului, care împreună cu cea precedentă sunt elementele progresului fară de care începe decadenta, al spiritualismului spre care

1. „Nu trăim din justiţie. Şi din apă rece; trăim din justiţie şi securitate1, zice Georges Renard în „La théorie des leges mere poenales„ („Contribution juridique aux rapports du droit positif et de la théologie morale„), studiu din Mélanges Hauriou, p. 626. „Nu prin idealul de justiţie se opune civilizaţia sedentară societăţii nomade, i se opune numai prin ordinea socială14, spune şi Hauriou, accUsi lucru deci, în „Lordre social, la justice et le droit”, loc. cit. P. 806.

2. Prea puţin cunoscută, scrie pe bună dreptate André Hauriou in

Prefaţa14 la ediţia a 11-a (Sircv, 1032) a Precisului de drept administrativ şi de drept public al lui Maurice Hauriou.

Duce Statul. Dar acest individualist care rezista chemării timpului descoperise în ştiinţa socială o lege în care credea: legea periodicităţii epocilor şi a revenirii evurilor medii. El ştia că feudalităţile sunt epoci de decadenţă, lăuda elementele perioadelor etatice. Dar, crezând că cele medievale vor reveni prin forţa lucrurilor, căuta tranzacţia.

Numite fie perioade organice şi critice, fie evuri medii şi renaşteri, aceste epoci se succedă. Renaşterii de astăzi ii va urma un ev mediu, după cum a precedat-o unul, pe care, la rândul lui, o renaştere (clasicismul antic) 1-a despărţit de un altul. Întemeiate pe stăpânirea pământului care dă puterea şi bogăţia, aproape lipsite de Stat, evurile medii se opun renaşterilor în care proprietatea e capitalistă şi Statul puternic. Alternanţa se produce pe ere, fiecare alcătuită din două perioade, începând întotdeauna cu faza medievală. Dilema lui Hauriou, care va combate tendinţele medievale şi sindicale ale lui Duguit, apare incă din 18961. Crede că poate constata realizarea, cu timpul, a unor forme mixte: semi-evurile medii, în care trăsăturile celor două feluri de epoci se îndulcesc. Concluzia e pregătirea organizării unui nou semi-ev mediu2, în care Statul va fi restrâns, fără a dispărea, în care

1. Data apariţiei volumului La science sociale traditionnelle, L. Larose, Paris.

Z. Op. Cit., pp. 389 şi urm.

Grupurile se vor organiza, în care personalitatea morală va juca rolul baronului feudal. Reprezentarea electorală a intereselor profesionale, organizarea societăţii împotriva Statului, intervenţionismul economic şi alte propuneri, pe niciuna nu le respinge Hauriou.

Dar a venit Duguit. Cu cât îl combate, cu cât vede până unde merge, cu cât trece timpul şi odată cu vârsta, Hauriou devine mai clasic, adică totodată mai liberal şi mai conservator, fără a uita însă cu desăvârşire tristele constatări dezvăluite de legea pe care o adoptase în Ştiinţa socială tradiţională. Dacă aşază guvernul central în miezul definiţiei Statului si, vorbind de unitatea şi continuitatea sa, caută să menţină (fie supunând-o unei întreite clasificări) suveranitatea, de îndată profetizează alianţa elementului funcţionăresc cu cel sindical, dispariţia libertăţii politice, a elementului de continuitate, moartea „lucrului public”, adică a Statului, care nu e decât o res publica1.

Când Duguit elabora însă doctrinele sale cele mai îndrăzneţe, în 1912, Hauriou trece cu totul de partea clasicismului. Conferinţele pe care le ţinuse în Argentina2 îi arătaseră cel mai bine, tocmai pentru că erau privitoare la dreptul privat, iar nu la lucruri mai depărtate ca domeniuJ

1. Mauricc Hauriou, „Le fondement dc I unite dans TEtar”, Revista de drept public, 1928, pp. 251-264.

2. Publicate cu titlul: Leon Duguit, Les transformations du droit privi deputs le Code NapoUon, Alean, 1912.

Statului şi al administraţiei, că Duguit ameninţă „fiinţa noastră cea mai intimă”1. Exageraţiei subiecriviste i se opune extrema obiectivistă şi aceasta e şi mai rea. Un realism strâmt, o concepţie sociologică exclusivistă îndepărtează de individualism. Dar un realism care nu e cel rău şi multă sociologie duc înapoi la individualism. Duc la conservare, nu la revoluţie, nu depărtează de individualismul care a creat ceea ce se cheamă civilizaţia omenească2.

Astfel, fostul prevestitor al unei epoci fară Stat încheie că ideile radicale şi profeţiile carastrofice ale lui Duguit nu se vor realiza din fericire, „căci idealul de justiţie obiectivă cu care pretinde că ar fl înlocuit idealul individualist, anume creşterea nesfârşită a interdependenţei omeneşti şi a funcţiunilor sociale, ar fi cel mai întunecat, mai trist, mai descurajator sub care societăţile omeneşti au trăit vreodată. Creşterea nesfârşită a interdependenţei între oameni! Servitudinea universală şi reciprocă”3.

56. Apărarea Occidentului. Şi atât de bine înţelege pericolul noii teorii – tocmai poate pentru că a fost atât de aproape de dânsa – încât Hauriou pricepe că în ceea ce ea loveşte şi ceea ce discută e civilizaţia occidentală. Iar aceasta, găseşte el, devenind cel mai bun şi mai conştient apărăror al ei, e totuna cu clasicul.

1. Maurice Hauriou, Les deux realismes, Toulouse, 1912, p. 3.

: Ibidem, pp. 10-113. Ibidem.

Sistemul lui Duguit, pornind din exagerarea rolului solidarităţii, e întemeiat pe studiul societăţilor rudimentare.

Rămâne de văzut dacă au existat societăţi simple lipsi iede ideal, dar, oricum, grupuri sălbatice şi primitive nu interesează societăţile civilizate. „Ceea ce ne interesează sunt tocmai instituţiile sociale civilizate, pentru ca în mijlocul lor trăim şi pentru că nu vrem să revenim la un regim bun poate pentru troglodiţi.”' Comuniştii şi socialiştii ne vorbesc de justiţie, dar uită că sistemele lor nu pot asigura producţia. In realitate, ele sunt bune numai pentru popoarele nomade2. Din faza de astăzi a civilizaţiei, sedentară şi urbana, nu putem face drumul înapoi la nomad. „Te adaptezi civilizaţiei, nu te adaptezi sălbăticiei; acesta este sensul vieţii.' Civilizaţia individualistă nu e numai un produs fatal al împrejurărilor, e şi un produs voluntar al voinţei, muncii şi întreprinderii oamenilor.

Ea e legară de interesul personal, de spiritul speculaţiei, de liberalismul economic adică, pentru a vorbi în termenii consacraţi, şi fără de spiritul dc întreprindere civiliza;!

— Mediteraneană nu poate fi concepută. Prin conştiinţă,

1. Mauricc Hauriou şi Achille Mesrrc, recenzia cârtii. L'Eiat. U droit objectifet la loi positive, în Revue du droit public, 1902, XXII, ianuaric-iunie, p. 355. Ibidem, dreptul public e studiul Statelor occidentale, nu al celor primitive sau orientale pune ca un principiu elementar Georg Jellinek, op. Cit., voi. I, pp. 23-35.

2. Mauricc Hauriou, l.'ordre social la justice ct le droit.

3. Ibidem, p. 807.

Prin cultură şi cultivare, Occidentul, realizând cadre şi instituţii care îl depărtează de lipsa de consistenţă orientală1, e atacat din interior şi din exterior. Va veni o nouă epocă de barbarie?

— Se întreabă din nou Hauriou, dar acum răspunsul e altul: „Nu trebuie să ne îndoim de civilizaţia noastră occidentală. Ea nu este o izbândă întâmplătoare, este revelaţia unui adevăr social definitiv. Dovada e că tot ceea ce a ieşit dintr-însa, în materie de opere de frumuseţe şi adevăr intelectual, a devenit clasic”2. Apărând Occidentul, Hauriou apără clasicul. Iată proba supremă a valorii civilizaţiei noastre. A produs opere clasice, opere umane, bune pentru toată lumea, ştiinţifice, artistice, morale, care statornicesc veşnicia ei. Triumful Occidentului înseamnă triumful clasicului3.

Lui Massis îi revine meritul de a fi apărat, în total, caracterele şi produsele Occidentului. Fată de moda asiatică, de succesul şi atracţia Orientului, pe care bolşevismul rus şi Germania le cunosc şi le introduc, apare susţinerea

1. Ibidem, p. 817.

2. Ibidem şi Précis de droit comtuutionnel, ediţia citata, p. 55.

3. Maurice Hauriou, Précis de droit constitutionnel, p. 57.

* Henri Massis (1886-1970) – scriitor francez, membru al Partidului Acţiunea Franceză, academician (1960). A scris numeroase studii despre André Gide, Marcel Proust, Maurois, Barres etc., dar cea mai cunoscută lucrare a sa în F.uropa a fost Dcfcnce de rOccident (1927). Reprezentant de seamă al neotomismului francez, alături de Jacques Maritain.

Culturii, a activităţii, a concurenţei, a tot ceea ce se opune unei „noi orientalizări a lumii”. Dar mai ales autorii europeni care proclamă moartea spiritului occidental sunt obiectul răspunsurilor excelente ale lui Massis. Printre aceştia intră Duguit şi juriştii care se îndoiesc de puterea noţiunilor occidentale. Căci a lupta în contra conceptelor, a abstracţiunilor nu e decât a reveni la Orient, care nu le pricepe şi nu le posedă1. Sau lupta contra personalităţii individuale ce e, de nu negarea noţiunii esenţiale a Occidentului? Personalitatea, socotită ca o unitate, o finalitate şi un drept, bază a Occidentului2, e negată în India3, precum contopirea individului în societatea-organ e concluzia înlăturării personalir. Uii în filosofia juridică de atmosferă orientală a lui Duguit. „Personalitate, unitate, stabilitate, autoritate, continuitate, iată ideile de căpetenie ale Occidentului.”4

57. Reacţiunea spiritului francez. Printre obiecţiile pe care i le opune lui Duguit, Esmein invocă şi caracterul german al teoriilor lui5. Duguit s-a grăbit să „protesteze energic”6, să spună că opera sa e tocmai contrariul autorilor

1. Henri Massis, D/feme de l'Occident, Pion, 1929, p. 204.

2. Henri Massis. Op. Cit., pp. 222-223.

3. „Ce vrei să spui, o! Mara, ca există o persoană? Greşită e doctrina ta.” (Sammuyatta)

4. Massis, op. Cit., p. 16.

5. A. Esmein, op. Cit., voi. I, p. 43, în notă.

6. Leon Duguit, op. Cit., voi. 11, p. 549, şi voi. I, p. 86.

Germani. Îl aprobă Bonnecase, care îl socoteşte ca reprezentant al curentului francez exclusiv, ca adversar al influentei germane1. Aceasta nu-1 împiedică să-1 aşeze pe Duguit printre romantici şi să facă din influenţa germană una din principalele trăsături ale romantismului. Într-o soluţie sau în alta, nimeni nu poate însă contesta că volumele lui Duguit prezintă problemele şi termenii ştiinţei juridice germane2. Că bibliografia preocupărilor sale e alcătuită de Laband, JellinekThon, Gierke, Gerber, Ihering*, Zitelmann, Windscheid, Martitz sau Haenel.

(Răspuns la întrebarea dacă totuşi Duguit prezintă sau nu semnele unei influenţe germane precise voi căuta să dau mai jos, sub titlul „Antinomia teoriei lui Duguit”.)

1. Julien Bonnecase, Science du droit et romantisme. Le conflit des conceptions juridique en France de 1880 a Vheure actuelle, ediţia citată, p. 594.

2. E meritul cărţii LEtat, le droit objectif et la bi positive, spun Hauriou şi Mestre în recenzia citată (Revue du droit public, 1902, p. 346).

1 Georg Jcllinek (1851-1911) – filosof german al dreptului. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Algemeine Staatslehre, tipărită în câteva ediţii începând cu 1900.

Rudolf von Ihering (1818-1892) – cunoscut jurist din secolul al XlX-lea, profesor la universităţile din Viena şi Gottingcn, adversar al Şcolii istorice a lui Savigny. Lucrări despre dreptul roman (Geist des romischen Rechts auf den Verschiedenen Strifen Seiner Entwischung, 3 voi., 1854-1855, neterminată) şi cel general (Der Zweck în Recht, 1877, neterminată; Der Kampf unsRecht, 1872).

Că o puternică influenţă germană s-a exercitat în Franţa după 1870, nu poate iarăşi fi contestat. După înfrângere, s-a crezut că succesul inamicului se datorase superiorităţii sale culturale, de unde un curent de cunoaştere, de imitare a filosofici germane. Istoric, curentul apare curios. Înfrângerea Franţei s-a datorat unor motive pur militare, unei insuficiente pregătiri tehnice a Franţei, iar nicidecum ştiinţei, filologiei sau învăţătorului german. Dar iluzia a existat şi în toate domeniile teoriile germane pătrund.

Dinainte încă, pornise ideea că limba şi cultura germane sunt „adânci” şi deci superioare. Doamna de Staël', prima, vorbise de „superficialitatea” franceză şi ceruse reînnoirea filosofiei prin misterul şi geniul celei germane.

Limba germană i se părea mai „sinceră”, singura adecvată unei gândiri adânci, poetică, filosofică prin natura ei.

Cartea ei' e un elogiu entuziast a tot ceea ce e german2.

* Doamna de Staël (Germaine Necker, 1766-1816) – scriitoare franceză, autoare a unor romane precum Delphine (1802) şi Corinne ou l'Italie (1807), precum şi a celor două eseuri care i-au asigurat nu numai celebritatea, ci şi exilul: De la littérature (1800) şi De l'Allemagne (1813). Prezenţă fascinantă, prin eleganţa expresiei şi vioiciunea spiritului, în saloanele franceze, ca şi-; i atras dizgraţia lui Napoleon, al cărui orgoliu a urmărit-o prin toată Europa.

1. De l'Allemagne, tipărită la Londra în 1813.

2. „Francezii ar câştiga totuşi mai mult înţelegând geniul german decât germanii supunându-se bunului gust francez” (partea a Il-a, capitolul 1: ^Pourquoi les français ne rendent-ils pas justice a la littérature allemande? U).

De aceea chiar, ministrul duce de Rovigo, scriindu-i în 1810 ordinul de exil, în urma prezentării manuscrisului la tipar, îi poate spune: „Ultima dumneavoastră operă nu e franceză”1*.

De la Doamna de Stael la Saleilles trece atracţia operelor germane şi de data aceasta în drept apare o nouă prezentare a tot ceea ce se făcea în Germania, cu substrat administrativ, întreaga operă a lui Saleilles c numai comentarea Codului civil german2, pe care îl socotea cel mai mare eveniment juridic al secolului al XDC-lea. El a trebuit să traducă în limba franceză termenii şi subtilităţile limbii germane, ceea ce a ftcut, cu gândul că ajută progresul dreptului francez prin aportul spiritului, stilului şi problemelor germane.

Claritatea stilului său suferise din această cauză. Thaller o recunoaşte, dar adaugă că nu e un rău3. Odată cu

1. Oricum, poliţia imperială avea un simţ literar adânc Scrisoarea, extrem de importantă pentru înţelegerea statutului pe care-1 avea doamna de Stael în ţara sa, a fost inclusă în prefaţa cărţii De lAllcmagnc începând cu prima ediţie, din 1813, apărută – din cauza cenzurii napoleoniene – la Londra.

Ea se poate citi în Zece ani de exil: Memorii şi note de călătorie* Editura Minerva, Bucureşti, 1993, pp. 119-120.

2. E. Gaudemet, „Raymond Saleilles et le Code Civil allemand”, în Lceuvre juridique de Raymond Saleilles* Rousseau. 1914, p. 189.

3. Edmond Thaller, „Cuvânt înainte” la volumul Lceuvre juridique de Raymond Saleilles* p. 12.

Saleilles, nu crede în posibilitatea de exprimare numai prin termeni precişi. Ceea ce e o greşeală. Adevărul presupune reprezentări clare1.

Instinctul, sentimentul, masa, inconştientul, elementele preferate ale psihologici şi filosofici germane, atacă şi ele filosofia juridică franceză. Sratul liberal nu putea fi decât desconsiderat de o societate, feudală taci, nemulţumită, atrasă de socialism. Invocarea elementelor mistice împotriva clarităţii franceze sau afirmarea unor realir. L 11 brutale în organizarea absolutistă a Statului în faţa moderaţiei regimului de dincolo trebuie să vină de la sine. Prin acestea s-a ajuns la proclamarea unei „crize” a spiritului francez.

Un asemenea „spirit francez” există2. Guizot* vorbeşte astfel despre d: Acest bun-simţ e raţiunea; spiritul francez e totodată raţional şi rezonabil„. Clasicismul, cultura greco-latină stau la baza lui. Gândirea franceză e opusă intuiţiei, visărilor magice, sentimentalismului masiv sau neîncrederii în raţiune şi simţul practic. „Gândirea juridică

1. Victor Dclbos, La philosophie française, Pion. 1919, p. 4.

2. Julien Bonnecase, La pensée juridique française de 1804 a l'heure présente, Delmas, Bordeaux, vol. I, pp. 35, şi urm.

* François René Guillaume Guizot (1787-1874) – om politic şi istoric francez. Ministru de careva ori, ambasador la Londra, profesor la Sorbona. Autor, printre altele, al lucrSrij Histoire des origines du gouvernement représentatif (1821-1822).

Franceză„1 are aceleaşi însuşiri şi a fost contestată în numele aceloraşi influente germane, proclamată în „criză”.

Pericolul e şi al stilului, al limbii germane. Prin cuvintele sale compuse, prin complicaţiile pe care le permite, limba germană exercită o atracţie specială şi poate zdruncina, sub cuvânt de adâncime, care poate fi numai o construcţie defectuoasă, stilul şi, mai mult, fondul unei exprimări clasice2. Filosofia germană se opune celei raţionale în acelaşi fel3.

> în goana după noutate şi răscoală din adâncuri, e uitată declaraţia ministrului de Justiţie Nieberding, care,

1. Ibidem, p. 66.

2. JE necesar profesioniştilor ştiinţelor să-şi poată însuşi toate informaţiile şi teoriile redactate în germană. Va fi bine ca limba germană să nu le intre prea mult în spirit, ca viaţa germanei, dc pot spune astfel, să nu se amestece în creierul lor cu viaţa francezei, pe care ar strica-o.” (Pierre Lasserre, La doctrine officielle de l'université. Critique de haut enseignement de l'Etat.

Défense et théorie des humanités classiques, Mercure dc France, 1913, p. 479)

3. „Dacă cea franceză e generală, cealaltă e sui generis, nu poate fi definită, nu poate fi clasată şi n-arc nume; c un intuiţionism obscur care lucrează pe datele unui enciclopedism vag, răspândind pe faţa naturii şi a istoriei un val de fum, provocând buimăceală şi vag în noţiunea tuturor faptelor care îi alcătuiesc fondul. *4 (Pierre Lasserre, Le germanisme et l'esprit humain, Champion, Paris, 1915, p. 31) în discursul său din Reichstag de la 3 februarie 1896, se scuză că prezintă un cod care, cu toate calităţile lui, nu e, din cauza spiritului limbii germane, nici elegant, nici clar, nici simplu1. Doamna de Staël e nevoită să apere, împotriva lui Frédéric al Il-lea. Însuşirile unei limbi cu privire la care regele propusese alăturarea unei vocale la sfârşitul fiecărui verb.

Adeseori, rezultatul se reduce la întrebuinţarea de către

9 y autorii noi, Gcny e printre ei, a întorsăturii adjectivului înaintea substantivului: modernă teorie; de ar fi numai această – altminteri semnificativă – modă!

Influenta Şcolii istorice. Probabil că şcoala germană cu cea mai puternică înrâurire asupra lui Duguit şi în acelaşi timp reprezentativă a tendinţelor către inconştient, masă şi sentimente e doctrina istorică a lui Savigny. Dreptul produs de „forţele interioare şi tăcute” apare în această idee ca o creaţie fatală, spontană, independentă de raţiunea înlocuită prin instinctul popular, de codul dat la o parte de obiceiul primitiv şi nevăzut. Nu numai ca obiceiul e

1. V. traducerea Codului civil german de Raoul de La Grasserie, Paris, A. Pedone, 1901, în „Introducere”. Cf. Louis Josserand, Cours de droit civil positif français, vol. I, paragraful 52.

„F” (opera pe care o reprezintă Codul civil jenata) o operă esenţial dogmatică, scrisă într-un stil greu şi indigest, c totdeodată tehnici şi abstractă. În detrimentul clarităţii.” V. infra, p. 152.

Reabilitat, dar fiinţa socială devine un tot, dreptul e aruncat în spiritul popular, Statul, spune fără exagerare Gans, e obiectul unei uri. Desprinse de voinţă, instituţiile şi legile rămân produsul instinctelor. Omul dispare în acest sistem1.

E măcar adevărată, independent de discuţia fondului doctrinei, ideea că obiceiul e un produs colectiv inconştient? Şi despre poezia populară se discută dacă e creaţie colectivă sau a unui autor uitat, dar Wolf a fost părăsit ca romantic şi după dânsul s-a trecut la soluţia a doua.

Asa şi consuetudinea. Scoală istorică îşi face iluzii.

„O observaţie elementară arată, dimpotrivă, că obiceiul e rezultatul unei serii de eforturi individuale, perfect conştiente.”2 Obiceiul încetează de a fi „somnambulic”,

* Eduard Gans (1798-1839) – istoric german al dreptului, personalitate remarcabilă a lumii germane din secolul al XlX-lea.

Discipol al lui Hegel şi al lui Victor Cousin, profesor la Universitatea din Berlin din anul 1826, a publicat lucrări importante în domeniul dreptului succesoral: Das Erbrecht în weltgeschichtlichen Entwickelung (3 voi., 1823-1829) şi System romischen Civilrechts (1827).

1. C. Beudant, op. Cit., pp. 191-192.

* Christian Wolf (1679-1754) – jurist şi filosof german, discipol al lui Leibniz. Pe lângă lucrările de filosofie {Logica, Ontologie, Filosofic practica etc), a elaborat, în opt volume, Dreptul natural (1740-1749).

2. Jcan Dabin, op. Cit., p. 102.

„automat”', deşi rămâne anonim: intră în cadrul realizărilor voite, gândite, alese cu deplină libertate, de bunăvoie1.

Nu încape îndoială că Duguit datorează mult în elaborarea concepţiei sale romanricului2 Savigny. De aici e luată credinţa în forţele creatoare ale Poporului. De aici crearea dreptului în conştiinţa colectivă (în consecinţele indivizilor masei, spune îndulcit, dar nu diferit, Duguit), de aici emanaţia regulilor juridice din sentimente, mai mult sau mai puţin obscure, tot de aici considerarea dreptului cuprins în legi ca ceva artificial şi mu ales lipsa oricărui element raţional.

I

58. În afară de cel tehnic, Savigny mai deosebeşte un drept naturist {naturliches Recht), „luat în alt înţeles decât dreptul natural” (Naturrecht)*. Acest reprezentant al Şcolii romantice de la Heidelberg, dacă priveşte cu

1. „Nu pentru că o operă a fost rezultatul unei colaborări ai cărei autori au rămas necuno^uii suntem în drept s-o declarăm automată şi inconştientă” {ibidem, p. 104).

2. Ernest Seillicre, Le néo-romantisme en Allemagne, vol. 111, De la desse Naturea la desse Vie {Naturalisme et vitalisme mystiques, Alcan, 1931, capitolul: „Savigny, teoretician romantic al Istoriei”).

3. Julien Bonnecase, Philosophie de l'impérialisme et science du droit. L'ouvre d'Ernest Seilliere, sa portée juridique, Delmas, Bordeaux, 1932. P. 234.

4. Friedcrich Karl van Savigny, Vom Berufunser Zeit fur Gesetzgebung und rechtswissenschafi, Heildelberg, Mohr, ediţia a III. I.

1840, p. 13.

Atenţie istoria, nu deduce şi nu urmăreşte respectarea tradiţiei. Vede într-însa numai concluzia stagnării în faza consuetudinară1. Solidaritatea care îndeplineşte în sistemul lui Duguit rolul pe care îl joacă istoria în construcţia germană produce aceleaşi rezultate. Din critica Codului Napoleonian2 reiese în ambele teorii elogiul dreptului viu. Romantismul social de mai târziu n-avea să spună altceva decât romantismul istoric. Codul ne osifică, dreptul îl depăşeşte sub formele sale primitive (jurisprudenţă, obicei), viaţa stă deasupra legilor.

Sinteza hibridă a lui Duguit3 întrece exagerările doctrinelor componente. Şi ale celei istorice. Critica lui Savigny e mărginită în bună parte la ceea ce era situaţia din ţara lui, pentru care scria şi căreia singură îi contesta „chemarea pentru codificare”. Era parcă negarea unei aptitudini naţionale. „Avem noi oare o limbă în care un cod ar putea fi scris?” Nu, răspunde numaidecât Savigny4.

Din nici un punct de vedere nu i se pare că Statul căruia aparţine e făcut din codificare. (Şi marele autor a avut dreptate. Opera din 1900 arată că în limba germană un cod e o lucrare artificială, neclară şi pierdută în teorie.)

1. Erncst Scillicrc, în studiul citat la nota 102 a paginii precedente, p. 42.

2. Pe care o face şi Savigny în op. Cit., p. 55 fi urm.

V. infra, p. 234.

4. Op. Cit., p. 52.

Critica lui nu dobândeşte nicăieri în cursul expunerii un caracter cu totul general. Duguit însă scrie ad orbis terrarum usum. Când era vorba de ales din istorie, Savigny nu ezita: alegea dreptul roman, nu solidaritatea totemică. Şi cum defineşte el dreptul? De la începutul Sistemului dreptului roman de astăzi, ca „o putere a individului”1. Puternică afirmaţie, pe care Duguit n-ar fi subscris-o niciodată.

Cu aceste restricţii, restul coincide în cele două opere.

O aceeaşi mistică a Poporului, un acelaşi populism juridic fac ca dreptul să izvorască în amândouă locurile din acelaşi punct subteran. „Spiritul comun al poporului” sau, mai des, „conştiinţa poporului”, spune Şcoala istorică.

Termenii nu spun cât vor autorii să înţeleagă. În realitate, nu e vorba de conştiinţă, ci de dreptul din subconştientul poporului. E greşii titlul de Şcoală istorică. „Forţele tăcute” ale lui Savigny sau „sentimentele sociale” ale lui Duguit unesc doctrinele într-o aceeaşi pre-'istone psihică (de aş putea spune astfel), într-o aceeaşi prepsihologie colectivă. „Or, socotesc că dreptul a fost întotdeauna opera Conştientului uman sau că, în orice caz, e opera lui de foarte mult timp, că aceasta e cea mai de seamă însuşire a lui.”2

* „Pentru folosul întregii lumi” (lat.).

1. F. K. de Savigny, Traité de droit romain, traducere de C. Guegnoux, vol. I, Firimin Didot, 1855, p. 7.

2. Ernest Scillierc, op. Cit., p. 43.

După ce au aşezat izvoarele dreptului în depărtările lumii psihice, Savigny şi Duguit nu neagă orice fel de legislaţie. Dar o admit1 numai ca o completare, alcătuită din câteva reguli suplimentare, tehnice, cu privire mai ales la competenţe şi termene. O desăvârşită identitate, în chiar exemplele date, există în această privinţă între contradictoriul lui Thibault şi adversarul lui Esmein.

59. Dispariţiei comandei, dreptului şi libertăţii i se opune definiţia clasică a Statului: personalitate juridico-teritorială înzestrată cu suveranitate. Necesitatea Statului suveran, a legii suverane şi a personalităţii individuale.

Fără de acestea, desfiinţarea ordinii şi anarhia feudală sunt sigure. Tot Esmein găseşte cuvintele potrivite când vorbeşte de imperioasa trebuinţă a egalităţii drepturilor în deplină libertate sub imperiul raţiunii şi garanţiei suveranităţii naţionale.

Partea a doua: Rezistenţa dreptului administrativ

60. Lupta împotriva noutăţii în dreptul administrativ. Din aceeaşi generaţie cu Duguit, Berthelemy i se opune cu tărie, cu marea sa competenţă în domeniul dreptului administrativ. Noutatea în sine n-o primeşte în studiul frumos intitulat: Apărarea câtorva principii

1. Savigny, în Vom Beruf, ediţia citată, pp. 38-39.

Vechi. „Nu mă simt atras de noutate. Sunt pornit să mă tem de inovaţiile îndrăzneţe care de cele mai multe ori ne zăpăcesc mai mult decât ne luminează.” Apoi: „Muzica modernă poate avea o atracţie pentru cei ce caută impresii inedite. Explicaţiile moderne ale instituţiilor tradiţionale nu au acelaşi merit. Complică ceea ce, pentru a putea fi primit fără rezistenţă, trebuie să poată fi înţeles fără greutate de cei mulţi”2. Şi încă: „Observaţiile care urmează sunt câteva reflecţii ale unui tradiţionalist nu înfiorător, dai adeseori înfiorat de consecinţele supărătoare pe care le-a constatat în spiritul elevilor săi, de originalităţi imprudente pe care le crede insuficient gândite

Cu asemenea punct de plecare, Berthélemy nu putea să nu găsească – magistral – punctele periculoase.

61. Problema serviciului public. Primul e înlocuirea totală a noţiunii de suveranitate prin aceea a serviciului public. Consecinţă a tăgadei puterii, propunere anaioagă cu a funcţiei sociale în dreptul privat, succedaneu al ideii tradiţionale, serviciul public devine în opera lui Duguit încununarea întregului edificiu social3. Statul dispare,

1. Henri Berthélemy, „DeTensc de quelque* vieux principes”, în Mélanges Hauriou, p. 811.

2. Ibidem, p. 812. În această afirmaţie e o analogie cu ideea simplă care e suveranitatea după Esmein [supra, p. 77).

3. Traité de droit constitutionnel, vol. II, ediţia a Ill-a, p. 62: „Serviciul public c temelia şi limita puterii guvernanţilor. Şi cu aceasta, teoria mea a Statului c încheiată”.

Rămâne numai această denumire care trebuia să placă unui partizan al terminologiei cu nuanţă socială. Serviciul public înlătură ideea puterii. Exprimă o idee generoasă de activitate în folos general, dar e în realitate un mare pericol. Numai în măsura în care ne dau şi ordine (şi nu fac numai servicii), organizaţiile publice sunt supuse unor reguli care le îngrădesc puterea. Asemenea reguli limitative există numai în dreptul public, care singur ne apără. Prin dispariţia elementului suveranitate din serviciile Statului şi prin confuzia dreptului public cu cel privat, suntem expuşi să nu aflăm apărare. Dacă vom invoca dreptul civil, se întreabă Berthelemy, nu ni se va opune autonomia dreptului administrariv? „Serviciu public!

Aceasta aduce aminte de formula care încheia hotărârile regale: „. Căci aşa e bună voia noastră”.”1 Tribunalele administrative sunt mai puţin sigure decât legile obişnuite, Codul civil şi jurisprudenţa seculară. Rezolvarea problemelor pe cale specială pentru că derivă dintr-un serviciu public e îngrijorătoare pentru liberalism. Dreptul comun trebuie să rămână garanţia obişnuită2.

Dintre cele două noţiuni vecine, serviciu public şi putere publica, a doua trebuie să domine. Accentul nu poate fi pus numai pe scop, pe realizarea serviciului. „Această

1. Loc. cit., p. 819.

2. Ibidem, p. 820.

Răsturnare a valorilor constituie erezia socialismului juridic, ale cărui stricăciuni n-au zguduit lumea mai puţin decât schismele religioase.”1 Jeze, aplicând serviciului public concepţia StatuJui privit numai ca ansamblu de servicii2, provoacă răspunsul lui Hauriou şi apărarea elementului putere publică. A elementului voinţă, care nu poate fi înlocuit cu acel de scop, fără a face presupunerea puţin probabilă că toate vor merge la fel de bine, că mecanismele vor funcţiona mai departe, cu desăvârşire, prin efectul numai al scopului social3.

Aici, în dreptul administrativ, ca şi în definiţia Statului, puterea publică e menţinută, sub forma ei organizată şi imparţială.

62. „Noţiunea serviciului public înlocuieşte conceptul suveranităţii ca bază a dreptului public”, repetă Duguit şi propune descentralizarea pe servicii, care înseamnă,

1. Mauricc Hauriou, „La puissancc publique et lc service public”.

Revista de drept public, anul I, p. 366.

2. Gaston Jeze, „Le service public”, Revista de drept public, anul I, pp.

3. „Utopia c aceeaşi ca a sistemelor socialiste sau comuniste care, moştenind mecanisme productive, înzestrate de sistemul capitalist cu îmbolditorul „interes individual„, îşi închipuie că vor continua să meargă cu acelaşi randament suprimând acest îmbolditor şi înlocuindu-l cu „postul de serviciu al societăţii”.44 (Maurice Hauriou. Loc. cit., p. 370) odată cu creşterea numărului serviciilor tehnice, participarea funcţionarilor lor la direcţiune1. Tehnocraţie2.

Situaţia funcţionarilor va fi stabilită de un statut.

Acesta nu e prezentat însă ca o lege obişnuită, ci ca o consecinţă a morţii Statului „regal”, ca o excepţională situaţie creată funcţionarilor în veacul funcţionarilor3.

Organizaţi într-un sindicat foarte puternic, ei vor fi asociaţi la beneficii şi vor avea raporturi directe cu particularii în materie de responsabilitate. Controlul va reveni unor directori aleşi numai dintre funcţionari, dar confirmaţi la început de guvern, aşteptând cu timpul alegerea directă prin corpul sindical. Cu patrimonii autonome şi foarte bogate4, serviciile descentralizate înseamnă – ce? Dispariţia progresivă a suveranităţii, a Statului „regal”5. Rămâne din Srat o cooperaţie de nenumărate servicii publice

1. Léon Duguit, Traité de droit constitutionnel, vol. III, cdiii. I a Il-a, p. 90.

2. „Puţine catastrofe ar putea fi comparate cu aceea care s-ar produce dacă s-ar lăsa mână liberă tehnicienilor în conducerea Statelor şi a marilor întreprinderi. Întreprinderile cele mai vaste şi mai prospere sunt diriguite de oameni înzestraţi cu aptitudini administrative şi care se servesc de munca tehnicienilor, dar supraveghind-o şi controlând-o mereu.” (Francesco Nirti, L'inquiétude du monde. La crise, la guerre et l'Etat, traducere franceză, Dcnocl et Sreelc, p. 305)

3. Léon Duguit, op. Cit., vol. III, pp. 91 şi 162.

— 4. Vol. III, p. 93.

5, Vol. III, p. 96.

Complexe şi puternice, un sindicalism funcţionăresc, o feudalitate a serviciilor publice autonome, pe care personalitatea juridică, proprietatea bunurilor, organizaţia autonomă prin statute, lipsa de control le vor asemui unei feudalităţi de corpuri de abia unite.

Ce înseamnă sindicatele de funcţionari spune Leroy.

„Până acum, sistemul capitalist nu fusese atacat decât în organizaţia sa economică, prin conflicte între patroni şi muncitori; asociaţiile funcţionarilor îl atacă în organi zaţia sa politică, duc complicaţiile în birourile însărcinate cu menţinerea acestei organizaţii.”1 Funcţionarii nu trebuie să fie imparţiali şi supuşi Statului2, se pot manifesta cum vorpregătesc reorganizarea tehnică a Statului (citiţi: dispariţia autorităţii şi ierarhiei), nu trebuie să uite de miniştri4. Toate grupurile sindicale se vor uni5, vor suprima autoritatea6, vor introduce un guvern profesional, vor inaugura sistemul federalist.

Şi pentru Duguit sindicatele funcţionăreşti vor alcătui vaste federaţii, asociaţionismul funcţionăresc e o mişcare „intim legată” de „transformarea adâncă a Statului

1. Maxime Leroy, Les transformations de lapuissance. Ies syndicats de fonctionnaires, Giard & Bricre, 1907, p. 263.

2. Maxime Leroy, op. Cit., pp. 156-157.

3. Ibidem, p. 257.

4. Ibidem, p. 162, şi Syndicats et services publics, Armând Colin.

1909, pp. 185-186.

5. Ibidem, p. 271.

6. Ibidem. P. 275.

Modern„1. Identitate de vedere cu Leroy, care poate cita încântat, împotriva ierarhiei în Stat, aceste cuvinte ale unui jurist: „Noţiunea ordinii trebuie izgonită din dreptul public ca şi din dreptul privat”2.

Descentralizarea pe servicii, cu consecinţele şi elementele ei, e lupta deschisă contra Srarului3. E trecerea noii puteri profesionale'1 printre funcţionari, în contra guvernului.

63. Regionalism, sindicalism, industrializare. Trei puncte combate prefaţa la ediţia a zecea a Tratatului de drept administrativ al lui Berthélemy, şi în ele sunt rezumate noile tendinţe.

Regionalismul, primul, strică unităţii Statului. „Ceea ce e rezonabil în dorinţele regionaliştilor e gata realizar.

Şi restul e literatură”5.

Descentralizarea, de asemenea, cu aparenţe mai modesre, conţine germenii aceluiaşi rău. Prin legăturile sale cu

1. Léon Duguit, op. Cit., vol. III, p. 236.

2. Maxime Leroy, op. Cit., pp. 164-165, după Léon Duguit, Etudes de droit public, 11, LEtat, les gouvernants et les agents, Fontemoing, 1903, p. 619.

3. Maxime Leroy, Syndicats et services publics, ediţia citată, capitolul V: „Lupta contra Statului”.

4. „O nouă „putere„ a intrat în cetate în faţa Executivului, a Legislativului şi a Judecătorescului: Profesionalul.” (Ibidem, p. XI)

5. H. Berthélemy, Traité de droit administratif, 1930, p. XXII.

Sindicalismul, pregăteşte federalismul economic. Opuse Statului, descentralizarea sau regionalismul devin „o mişcare socială”1. Astfel se întâlnesc cu propunerile de transformare totală a Statului2. Îmbinat cu profesiunile, région. I lismul ajunge la crearea adunării profesionale pe regiuni, la state în Stat3. Am mers destul pe calea descentralizării, spunea Gambetta; cu atât mai mult nu poate fi primită exagerarea regionalistă. Numai centralismul asigură libertatea.

Sindicalismul în organizaţia Statului înseamnă organizarea sindicală a funcţionarilor, după modelul asociaţiilor economice private, eliberarea lor de sub controlul şi autoritatea Statului4. Dacă funcţionarii sindicalizaţi vor stăpâni serviciile publice, va mai fi satisfăcut interesul general? E mai probabil că sindicatul se va ocupa de

1. J. Paul Boncour, în „Un débat nouveau sur la République et la déscentralisation” (nr. 3 din Biblioheque de propagande regionaliste, Toulouse), p. 14.

2. Louis Rolland, „La démocratie et la déscentralisation en France” (La cité moderne et Us tranformations du droit, nr. 4 din Cahiers de la nouvelle journée, Paris, 1925), p. 129.

3. Ibidem, pp. 148-155.

4. „Cum îndrăzneşte Duguit să aprobe această frază cinica a învăţătorului Rodrigues: „Sindicatele funcţionarilor, ca şi sindicatele muncitoreşti, sunt simple asociaţii corporative de apărare, dar menite să devină cu timpul organe de conducere. Conducerii străine venite de sus tinde să i se substituie progresiv o administraţie autonomă venită de jos. „ (H. Berthélemy, loc.

Cit., p. XXVIII) interesele membrilor săi1. Disciplina şi ierarhia sunt distruse prin sistemul egalitar şi electiv al unui sindicat, iar controlul rămâne celor ce ar trebui să fie controlaţi.

„Un astfel de sistem are un nume: e anarhia. Şi-a găsit aplicarea: e Sovietul.”2

Propus de autori diferiţi3, industrialismul e forma modernă a Statului economic anunţat de Saint-Simon.

Deşi pare privitor la organizarea tehnică a serviciilor şi deci nu o problemă generală, „înseamnă în fond o zdruncinare a dreptului public tradiţional şi a ierarhiei de valori pe care o presupune”4. Căci omoară Statul politic, îl introduce pe cel economic, înlocuieşte cetăţeanul prin producător.

Statul nu poate deveni economic, căci cuprinde interese variais. El trebuie să rămână politic „în înţelesul etimologic, adânc şi adevărat al acestui cuvânt care înseamnă interesul social, interesul tuturor”5.

Prin aceea că e opus etatismului, exploatării directe de către Stat, prin aceea că adoptă poziţia cea mai bună în această materie, industrialismul nu devine mai acceptabil.

1. H. Berthélemy, loc. cit. P. XXXI. Cf. Louis Rolland, loc. cit., p. 162.

2. Ibidem, p. XXVII.

3. Fayol, Faraveille, Schatz.

4. G. Davy, „Le probleme de l'industrialisation de l'Etat”, Revue de métaphysique et de morale, 1934, p. 599.

5. Ibidem, p. 641.

Trebuie să ne ferim mai departe „de această generalizare năJucitoare care constă în a asimila, de nu ansamblul, în orice caz, cea mai mare parte a marilor noastre servicii unor industrii private”1. Statul nu poate fi o casă de comerţ

64. Anarhia în administraţie. E lesne de închipuit ce rămâne din ordine în organizaţia administrativă, după sindicalizarea funcţionarilor şi aplicarea procedeelor industriale. Anarhiei rezultate din neascultarea legilor i se alătură încă una, curat administrativă. Căci nici un ordin nu se impune, oricare poate fi discutat3. În doctrina clasică, funcţionarul e ţinut să asculte, nu e responsabil civil sau penal, are voie să examineze numai dacă ordinul e formal în regulă, feră a-i putea discuta în prealabil legalitatea. Duguit răstoarnă principiile: funcţionarul nu e ţinut la executarea ordinului socotit ilegal şi e pe deplin responsabil. Duguit invocă necesitatea părăsirii „disciplinei pasive” şi speră în perfecţionarea funcţionarilor, în realitate, e prea optimist şi inaugurează anarhia4.

1. H. Berthdemy, prefaţa citată, p. XXVIII.

2. Ibidem, p. XXIX.

3. Printr-o părăsire a logicii sistemului său, Duguit admite imposibilitatea unei asemenea discuţii în armată. E, zice Hauriou (în „Les id^ees dc M. Duguit14, Recueilde Ugislation de Toulouse, 1911, p. 7), o dovadă de bun-simţ, dar o contrazicere a sistemului.

4. „Les idees dc M. Duguit”, p. 10.

Înlăturând prealabila ascultare, Duguit dărâmă dreptul administrativ, căci prealabilul e marea problemă. Din momentul în care, dintr-un început, înainte de executare, runcţionarii pot pune în discuţie legalitatea măsurii (iar nu regularitatea formei), guvernanţii nu mai au o putere juridică1. Nu e, de altfel, vorba de ordine cu totul imorale şi inadmisibile (acelea intră în problema rezistenţei la o presiune), ci de obişnuita funcţionare a administraţiei.

Aceasta cere ca în prealabil ordinul să fie ascultat, urmând ca apoi să poată fi revizuit pe cale de judecată. Ascultarea prealabilă, revizuire apoi, dacă e cazul, numai aşa autori iitea nu suferă2.

Dreptul Statului de a fi prealabil ascultat e de aceeaşi natură cu posibilitatea voinţei de a se impune pentru că e autonomă şi disciplinată. Aceasta „se aplică guvernului şi suveranităţii Statului. Creditul Statului, pentru a comanda dl şi pentru a împrumuta, se măsoară după propria moralitate, adică după disciplina sa interioară; Statul îşi plăteşte datoriile fără intervenţia constrângerii pentru că e om cumsecade; de asemenea, ordonă şi trebuie să fie ascultat în mod prealabil pentru că e om cumsecade. În măsura în care e o instituţie moderată, echilibrată, cuminte, e şi o autoritate”3.

1. Ibidem, p. 11.

2. Ibidem, pp. 23-24.

3. Ibidem, p. 30.

Acesr frumos pasaj care justifică voinţa prin stăpânirea de sine conţine cea mai reuşită expresie a lui Hauriou, a Statului cumsecade. Dramatică1, o imagine care evocă totodată veacul al XVlI-lea, cu omul său cumsecade, raţional şi cult, şi veacul al XlX-lea, cu ideile sale de cinste şi seriozitate. Ce model mai bun poate fi dat Statului pluralist, federalist, organizar de jos în sus, decât acest ideal al omului cumsecade, căruia se datoresc crearea şi dăinuirea Statelor? Prosperitate economică, progres moderat, ordine, siguranţă evocă această noţiune care nu poate lăsa rece pe cititorul lui Hauriou. Lui i-a revenit să găsească cea mai nimerită şi înălţătoare calificare a Statului clasic, cu ocazia criticii lui Duguit, deşi adeseori 1-a părăsit şi el. Dar de abia când le-a aflat atacat şi-a dat seama cât de mult îl iubea şi îl respecta şi din adâncul lui cel mai bun a găsit cuvintele cele mai fericite.

A dat în acelaşi timp un răspuns operei Iui Sorel şi Berth, care toată urmăreşte cu înverşunare acel honnete homme pe care şi întreg sindicalismul şi toată pedagogia lui Durkheim îl critică, îl neagă, îl distrug profetic. Omul cumsecade şi Statul lui cumsecade apar în cuvintele lui Hauriou şi-şi afirmă măreaţa, liniştitoarea existenţă.

La fel, „există trei principii pe care le-am considerat întotdeauna ca alcătuind în mod necesar regula unei

1. Dar în înţelesul cel bun al lui Walinc (v. supra, p. 118).

Vieţi cumsecade: e principiul suveranităţii naţionale, principiul ordinii, principiul libertăţii.”, spunea domnul Thiers*.

65. Intre anarhie şi socialism. „Ideile Dlui Duguit'.

Primă reacţie de seamă a clasicismului contra realismului, a pricinuit cele mai bune pagini lui Hauriou, o precizie stilistică, o convingere, o energie pe care n-avea să le mai găsească. Toate criticile sale înseamnă o lovitură în plin.

Solidaritate cât de multă, zice Duguit. Preferă societatea. De unde porneşte un raţionament viciat. Omul nu poate trăi decât în societate, aşa e. Dar de ce concluzia că, cu cât societatea va fi mai intensă, cu atât va fi mai bine? Omul are nevoie de societate, dar până la un anumit grad. Omul nu poate trăi decât în atmosferă, dar nu rezultă din această premisă că va trăi mai bine sub o presiune de două sau trei atmosfere. Nu poate răbda nici prea multă societate, dincolo de punctul de echilibru care nu poate fi întrecut1.

Libertatea, Duguit spune c-o admite. Dar ca o datorie impusă de solidaritate. Numai aşa ar deveni neclintită.

„Da, desigur, libertatea capătă astfel o temelie neclintită

1 L. Adolphe Thiers (1797-1877) – om politic, jurnalist şi istoric francez, avocat, fost ministru. Lucrări: Histoire de la Révolution (1823-1827), Histoire du Consulat et de l'Empire (1845-1862).

1. „Les idées de M. Duguit”, pp. 35-36.

N. Steinhărdt în felul oamenilor care capătă o locuinţă veşnică în mormântul lor.”1 Căci libertatea individuală nu are rost şi fiinţă decât ca o limita opusă societăţii, ca un drept de reacţiune contra exceselor ei2. Numai în acest înţeles clasic exista.

Duguit sacrifica individul societăţii şi dintr-aceasta face singura realitate. Solidaritatea nu e totuna cu justiţia.

Ultima poate fi apreciată numai de indivizi. Tot atâtea adevăruri susţinute de Hauriou, care încheie printr-o observaţie neîntrecută, o critică din punct de vedere administrativ ajunsă lă consideraţii generale. Observaţia strălucită îl arată pe Duguit negând guvernanţilor dreptul de comandă şi răpind indivizilor libertăţile lor. Şi, privindu-1 acuzat de anarhism şi socialism, apărându-se, invocând totuşi al doilea calificativ, încheie incisiv: „Dl Duguit se apără de a fi anarhist pentru că, spune, anarhiştii sunt individualişti şi el e mai curând socialist.

Tare ne temem să nu fi realizat greaua operaţie de a fi totodată socialist şi anarhist”3. Reuşind să combine ambele epitete, prezintă cel mai rău sistem cu putinţă.

1. Ibidem, p. 37.

2. Ibidem, p. 38.

3. Ibidem, p. 40.

Partea a treia: Separaţia dreptului public de dreptul privat

66. Duguit nu poate concepe deosebirea dreptului public de cel privat. Negând personalitatea Statului, existenţa persoanelor juridice şi a drepturilor guvernanţilor, nu poate ajunge decât la contestarea unei ramuri speciale a dreptului privitoare la Stat1. O metodă în dreptul privat şi alta în dreptul public? Duguit înţelege tot atât de puţin2. Dacă ambele sunt ştiinţe sociale, cum li se pot aplica metode diferite? Se vorbeşte de un spirit deosebit care trebuie să stăpânească studiul dreptului public. „în adevăr nu înţeleg ce înseamnă aceasta. Credeam că spiritul pe care trebuie să-1 aduci în studiul dreptului e spiritul de justiţie. Cu acest spirit fără îndoială că trebuie studiat dreptul privat. Şi vreţi să spuneţi că dreptul public trebuie studiat cu un spirit diferit?”3

Suveranitatea naţională, de o parte, dreptul subiectiv individual, de alta, sunt deopotrivă şi dintr-odată contestate în acelaşi fel. În clasificarea actelor juridice (în acte-reguli, acte-condiţii şi acte-subiective) nici o distincţie nu e făcută între actele dreptului public şi ale celui privat.

L Leon Duguit, op. Cit., voi. I, p. 685.

2. Ibidem, pp. 686-687.

3. Ibidem, p. 686.

Ambelor li se aplică aceleaşi momente psihologice, nu sunt decât acte de voinţă, şi analiza ei e una singură.

Guvernanţii şi-o manifestă pe căi variate, dar a lor e aceeaşi ca a particularilor. Pe cale unilaterală, ca lege, pe cale contractuală sau de colaborare (Vereinbarung), voinţa guvernanţilor nu e prezentata separat1.

67. Sub formula impresionantă: Nu cunosc două metode, cunosc numai justiţia, se ascunde în realitate pericolul confuziei a două ramuri care, deosebite numai, evită tirania în viaţa privată şi anarhia în viaţa publică.

Dreptul public trebuie menţinut separat de dreptul privat2. De nu, se realizează dorinţa socialismului, a confuziei dintre Stat şi societate. Dispărând Statul din dreptul public şi rămânând individul faţă cu societatea” e lipsit de garanţiile şi mijloacele de acţiune, de apărare, pe care i Ie pune la dispoziţie organizaţia de Stat. Prin confuzie dispar noţiunile dreptului public şi moare Statul. Singure noţiunile dreptului public permit o alcătuire puternica şi ordonată a Statului, nu înlătură mişcarea normală prin stagnarea consuetudinară. Acolo unde ar trebui autoritate,

* „Convenţii” (germ.).

1. V. Lecui Duguit, Etudes de droit public, I, „L'Etat, le droit objectif et la loi posirive”, pp. 360 şi urm.

2. F. Larnaude, studiul citat, pp, 37 şi urm. Julien Bonnecase, Science du Droit et Romanthme. Le conflict des conceptions juridiqujes en France de 1880 î l'heure actuelle, prefaţa, pp. Xx-xxvn.

În dreptul public, e izgonită; unde e nevoie de libertate, în dreptul privat, se aplică metodele dreptului public.

Liberalismul dreptului civil nu mai există. Libertatea individuală e răpită, viaţa economică şi întreprinderea privată sunt gâtuite, fără a uita că Statul devine o întreprindere industrializată. Şi în Evul Mediu ramurile de drept erau confundate. Noua tendinţă amestecă şi dânsa sistemele, spre cel mai mare rău, punând ce se potriveşte aici dincolo şi aducând de acolo ceea ce în nici un chip nu poate fi primit.

Viaţa economică e lovită de această contopire. Prin dispariţia centralizării şi prin controlul întreprinderilor private de către Stat, dublă tendinţă modernă1, se formează un sistem mixt, fără de marile foloase ale întreprinderii private, fără de garanţiile unor servicii publice. Întreprinderea privată dispare sub controlul şi reglementarea publică. Statul devine industrie. Totul devine un sistem de întreprindere iară calităţile serviciilor publice, zdrobit de reglementări.

Ce este refuzul de a deosebi publicul de privat, de nu tot o confuzie a disciplinelor, o lipsă de separaţie a genurilor?

68. Preeminenţa dreptului privat. Deplina menţinere a elementelor dreptului public, ca singură posibilitate a unei temeinice organizări a Statului, nu trebuie să înlăture

1. Gaston Morin, La rivoke des faits contre le code, B. Grasset, 1920, p. 96.

Adevărul că viaţa privată în formele ei juridice merită locul dintâi. Cei ce neagă suveranitatea Statului aplică totuşi metodele publice în dreptul civil şi neagă preeminenţa lui. Într-un Stat puternic şi pentru o societate sănătoasă, esenţa dreptului rămâne individul. Întreprinderea privată vine pe primul plan, a grupurilor şi a Statului pe al doilea.

Trebuie menţinută ideea unui drept comun general.

De trei ori. O dată ca un singur drept al Statului, opus legilor comunale, regionale, sindicale, regulilor create de grupuri. A doua oară, ca opus legilor speciale, reglementării parţiale şi excepţionale a problemelor, prin călcarea noţiunilor codului general. A treia oară, ea drept obişnuit în înţelesul propriu al cuvântului, opus tendinţei către excepţional, legat de concepţia clasică a mijlociului.

Dreptul comun trebuie să fie dreptul civil1. Dreptul public, oricum, trebuie să rămână o excepţie2. Statul

1. Codul civil, zice Ch. Guiraud (în Précis de l'ancien droit coutumier français), e adevărata constituţie politică a Franţei – JE o axiomă pentru Şcoala liberală de la Montesquieu încoace că drepturile civile reprezintă independenţa personală” (C.

Beudant, op. Cit., în „Concluzie”). „Dreptul civil a fost întotdeauna pavăza individului împotriva abuzurilor de putere ale grupărilor.” (Julien Bonnecase, „Ou en est le droit civil Vân La cité moderne et les transformations du droit, ni. 4 din Colliers de ta nouvelle journée, Paris, 1925, p. 49)

2. Maurice Hauriou, „L'Ordre social, la justice et le droit”, Revue trimestrielle de droit civil, 1927, p. 813.

Menţine ordinea internă şi pacea externă, întreţine administraţia, stăpâneşte excesele, îşi îndeplineşte atribuţiile fireşti şi limitate, nu împiedică individualismul.

Partea patra: Răspunsul civiliştilor

69. Conform doctrinei că dreptul nu poate fi subîmpărţit, Duguit alătură în dezvoltările sale teoriile despre Stat celor de drept privat. O bună parte a operei ajunge astfel să fie de domeniul civil şi provoacă, asemenea cu ceea ce se întâmplă în dreptul constituţional şi administrativ, rezistenţa principiilor clasice ale materiei acesteia.

Teoria de drept privat a lui Duguit e rezultatul puternicei influenţe pe care au exercitat-o asupra lui, autor de drept public, câteva forme noi ale materiei obligaţiilor. Atât de puternică influenţă, încât numaidecât Ie-a luat drept definitive şi a dedus dărâmarea întregului drept. Pe civilişti, aceste noţiuni, ce se aplică în cazuri excepţionale, nu i-au speriat, înţelegând că pot intra în edificiul tradiţional al ramurii lor. De la distanţă, i s-au părut lui Duguit adevărate catastrofe. Ceilalţi analizează pe scurt formele acestea, le găsesc locul. Ceea ce în interior a produs de abia certuri, iar nu tulburări, pentru străinii răuvoitori a devenit prilej de afirmare a unor rupturi definitive.

70. Contractul de adeziune înseamnă pentru Duguit sfârşitul epocii contractuale şi al autonomiei voinţei.

Josserand, care nu poate fi acuzat de tradiţionalism excesiv, pune lucrurile la pună'. A socoti adeziunea în afară de cadrele contractului e a reveni la străvechiul drept roman, la stipulaţie, a cere neapărat tocmeala. A socoti, de asemenea, actele care instituie un regim permanent tot ca radical diferite de un contract e aceeaşi greşeală, aceeaşi antică cerinţă a rezultatului legăturii juridice concretizat exclusiv într-o creanţă. În epoca noastră de libertate contractuală, câmpul de aplicaţie al acordului voinţelor nu poate fi limitat, el se poate aplica tuturor situaţiilor, chiar şi celor de lungă durată. Un civilist, altminteri partizan al multor teorii moderne, proclamă tentativa de a considera contractul de adeziune drept regulament, ca „un nonsens istoric şi juridic”, ca „nefirească şi arbitrară”, „fară utilitate” şi cere respingerea ei în vederea menţinerii concepţiei civiliste, „atât de simplă, de clară, de liberală şi de mlădioasă”2. Orice acord de voinţe, indiferent de tocmeala efectivă şi de durata efectelor urmărite3, rămâne contract.

Operaţii trecătoare şi secundare sau importante şi permanente aparţin aceleiaşi Familii, cu toate micile deosebiri.

1. Louis Josserand, Cours de droit civilpositif français, Sirey, 1950.

Vol. II, paragrafele 14-15,

2. Ibidem.

3. Cf. René Demogue, Traité des obligations en général. Ardus Rousseau, 1921, nr. 23 bis: „Regretăm că nu putem accepta pe deplin această părere. E inexactă, căci strâmtcaza noţiun-ra contractului până la aceea a unui mie act vremelnic şi limitai* inevitabile. Nu e negată posibilitatea unor abuzuri în contractele de adeziune, dar e refuzată pretenţia de a face din ele o categorie juridică specială1.

71. Contractul de adeziune nu e criticat în opera lui Duguit sau Morin. E dat ca formă a viitorului. Alăturată ostilităţii faţa de libertatea contractuală, ideea evidenţiază tendinţa către „statut” sau „stare” în care ar trebui să se transforme actul liber care e convenţia. Ar fî un regres către colectiv această trecere. Summer-Maine2 arată că de la stare la contract e sensul evoluţiei. Nu încape discuţie că prezentarea contractului în viitor ca un act public şi statutar, ca o instituţie obiectivă e luată din studiul primitivilor. Davy, analizând legătura contractuală în triburile din nord-vestul Americii, găseşte patlateh-vT origine a convenţiei de astăzi. Australia, Malaysia, Arabia, dar mai ales America de Nord îi arată ca, în formele sale primitive, contractul era o instituţie obiectivă. Iată izvorul ideii

1. Cf. Marcel Pianiol şi Georges Ripert, Traité pratique de droit civil français, vol. VI (Paul Esmein), nr. 123.

2. In L'Ancien droit, traducere franceză din 1861, pp. 158-162, pasaj reprodus de C. Bougie şi J. RafFault în Eléments de sociologie (textes choisis et ordonnés), Alean, 1926, p. 308.

I^otlach – cuvântul înseamnă la origine „a hrăni”, „a mânca” sau „aliment”. Ulterior, a căpătat sensul de „dar”. Instituţia primitivă apotlaçh-ua fost studiată de G. Davy şi mai ales de Marcel Mauss, care vad în el un fel de contract tacit desemnând obligaţia de a răspunde la daruri cu alte daruri.

„noi”. Tendinţa solidaristă, încheie Davy, are legături cu această îndepărtată structură1.

Contractul colectiv de munca e tot o concepţie reglementară sau legală a unui act juridic socotit liber de Codul civil. E opus convenţiei obişnuite prin caracterul lui superior, prin aceea că atrage nulitatea convenţiilor individuale care l^ar nesocoti, ca se aplică şi terţilor. Dar contractul colectiv se opune şi legii. E dat drept aspectul următor al actului legislativ. Când grupul profesional va înlocui Statul, el va înlocui legea. Deocamdată, e un semn al decadenţei legii, o dovadă a puterii profesiunii organizate) idealul sindicatelor muncitoreşti.

După cum contractul nu poate deveni regulament sau statut, legea nu poate ajunge acord al voinţelor. În noua sa terminologie, Duguit vorbeşte de Legi-convenţi? E mai mult decât o contradicţie a cuvintelor. E exprimarea confuziei între două noţiuni opuse, deopotrivă de contestate de noua concepţie care le admite numai într-un fel în care dreptul, întemeiat pe ele atunci când sunt separate, nu le poate decât respinge surprins. Legea e făcută pentru întreg Statul, contractele şi le fëuresc particularii. O invertire a principiUor şi aici?

1. Georges Davy, La foi jurée. Etude sociologique du probleme du contrat, la formation du lien contractuel, Aican, 1922, p. 374.

2. Léon Duguit, Les transformations du droit publie.

Considerat ca stabilind o legătură nu între două persoane, ci între două grupuri sociale, contractul devine, sub formă colectivă, instrumentul juridic al luptei de clasă. El pregăteşte, prin pervertirea cadrelor juridice, dreptul socialist, acelaşi despre care reprezentanţii socialismului juridic spun: „Socialismul este lupta socială pentru drept”1 şi: „Să folosim dreptul împotriva dreptului”2.

72. Declaraţia unilaterală de voinţă ca izvor de obligaţii, prezentată de Duguit ca un alt semn al decăderii contractului, teorie de asemenea de origine germană, e sau respinsă, sau primită cu multă prudenţă în dreptul civil.

Din moment ce însăşi noua teorie recunoaşte că, atât timp cât voinţa unilaterală n-a întâlnit alta, legătura obligatorie nu s-a format, căci nimeni nu poate deveni creditor rară voie, Pianiol poate ajunge la concluzia: „Nu rămâne deci, ca izvor posibil al obligaţiilor voluntare, decât înţelegerea dintre creditor şi debitor; adică contractul”3. Colin şi Capitant*, admiţând teoria în principiu,

1. Emanuel Lévy, La vision socialiste du droit, Giard, Armand Colin, Paris, pp. 129 şi urm., ediţia din 1925; ediţia din 1926, p. 179.

2. André Matter, „L'interpretation juridique du socialisme municipal”, Revue socialiste, 1905, p. 488.

3. Marcel Pianiol, Traité élémentaire de droit civil, ediţia din 1927,. nr. 832.

* Henri Capitant (1865-1937) – jurist francez, autor al unor lucrări de drept civil (Introduction a l'étude du droit civil, Cours de droit civil etc.).

Îi recunosc caracterul excepţional, rarele cazuri de aplicaţie şi pericolul ce-l prezintă pentru cei ce s-ar obliga fără multă gândire1.

Periculoasă prin tendinţa împotriva contractului, teoria declaraţiei unilaterale de voinţă are legătură cu concepţia sociala, adică socialistă şi anti-individualistă a dreptului”.

73. Principiile generale ale Codului civil. Pe ele însele le contestă, le contrazice Duguit. Pe aceleaşi, în totalul lor, le apără autorii cei mai noi. Tratatul recent de drept civil francez, operă colectivă sub direcţia numelor lui Planiol şi Ripert, ultimă sistematizare a stării de lucruru păstrează în termeni categorici ceea ce atacă Duguit: „Trebuie sa menţinem, contra acestor concepţii3, rânduiala juridică a societăţilor occidentale întemeiată pe separaţia organizaţiei politice şi a organizaţiei economice, recunoaşterea drepturilor subiective şi posibilitatea pentru oameni de a crea, de a transmite şi de a rezilia raporturile juridice. Tocmai pentru că această rânduiala juridică a fost menţinută până acum, regulile stabilite de Codul civil şi-au păstrat toată valoarea”4.

1. Ambroise Colin şi Henri Capitant, Cours élémentaire de droiz civil français, vol. VT, nr. 10.

2. Când vorbeşte de ea, Demogue face observaţia: „Trebuie sa ne lăsăm pătrunşi mai mult de caracterul social al dreptului” {Traité des obligations en générai* vol. I, nr. 18, p. 55).

3. Aie lui Duguit, Lambert, Morin.

4. Paul Esmein, în volumul VI al tratatului citat, subt. nr. 4.

Autonomia voinţei şi libertatea contractuală sunt expres apărate. Civiliştii sfârşiseră prin a le considera exagerate în concepţia clasică, dar faţă cu atacurile lui Duguit vin în ajutorul lor. „împinsă până la consecinţele ei extreme, doctrina care neagă autonomia voinţei ajunge la o reglementare tiranică şi la distrugerea prosperităţii născuta din comerţul liber. Ea nu se poate împăca cu modul actual de circulaţie şi distribuţie a bogăţiilor şi nu ar putea fi aplicată decât într-un sistem social diferit, a cărui valoare morală şi economică nu e demonstrată.”1 Proprietatea privată însăşi, libertatea muncii sunt legate de existenţa libertăţii convenţiilor. Mai mult: „Când unii atrag atenţia asupra decadenţei suveranităţii contractului în epoca modernă2, uită că dezvoltarea comerţului a dat contractului un imperiu pe care nu-1 avusese niciodată şi că numărul contractelor s-a înmulţit la infinit”3.

Dar chiar Demogue, a cărui atitudine nu e nici pe departe intransigentă, reacţionează faţă de negarea autonomiei voinţei: „Nu trebuie să exagerăm. Dacă punctul de vedere individualist e periculos, punctul de vedere social poate fi tot atât de periculos”4. Nu s-ar putea cere mai mult unui autor care adoptă o poziţie medie.

1. Ibidem, nr. 16.

2. Referinţă la Gaston Morin, La loi et le contrat. La décadence de leur souveraineté, volum citat mai sus.

3. Paul Esmein, loc. cit.

4. Ibidem, nr. 29.

74. Vedem însă un jurist modern, de nu modernist, pe Gény, luând o atitudine aproape intransigentă când ajunge fată de teoriile de drept civil ale lui Duguit. Trece de partea tradiţiei şi nu poate admite odată cu spiritul negativ al lui Duguit că tot ceea ce s-a făcut astăzi e radical fals, că tot edificiul vechi trebuie distrus.

Gény ihendm^no^unM-Âr^tukd-SÉ^e^u. Argumentului ca din violarea dreptului obiectiv nu poate ieşi un drept subiectiv îi răspunde că o asemenea posibilitate nu i se pare deloc „absurdă”, ci foarte simplă şi posibilă1.

Afirmaţia lui Duguit că dreptul subiectiv nu poate exista decât numai ca o calitate substanţială a omului, producând o ierarhie a voinţelor, e o supoziţie gratuită, curioasă. Dreptul subiectiv e o noţiune simplă, fară de legătură cu cine ştie ce ierarhie a voinţelor3. „Nici nu

1. François Gény, „Les bases fondamentales: du droit civil en face des théories de L. Duguit” (studiu publicat pentru prima data în Revue trimestrielle de droit civil, 1922), Science et Technique en droit privé positif, partea a IV-a, p. 181.

2. François Gény, loc. cit., pp. 167 şi 181-182. Cf. Georges Aillet, „Sur les rapports de la philosophie ét du droit”, Archivés de Philosophie du droit et de Sociologie juridique, 1931, caietul dublu 3-4, p. 369; Louis Le Fur,.„Le fondement du droit dans la doctrine de Léon Duguit”, în aceeaşi revistă, caiet dublu 1-2 pe 1932, pp. 181-182; Octavian Ionescu, *”L. Duguit et le droit subjectif (extras din numărul revistei consacrat lui Duguit), p. 1.1.

Înţeleg prea bine” ideea lut Duguit, mărturiseşte Geny1.

Şi nu e un lucru secundar; negaţia drepturilor subiective nu se întemeiază pe un alt argument decât al derivării lor dintr-o inadmisibilă ierarhie a voinţelor. Marea calitate a dreptului obiectiv e că se prezintă ca o regulă de fapt, în afară de voinţa oamenilor, fară a stabili o ierarhie între „aceste substanţe chiar a fiinţei omeneşti”2. În realitate, un drept nu derivă dintr-o * superioritate metafizică a voinţei, ci dintr-un act ori un fapt anterior, delict sau contract, care permite voinţei sale să se impună3.

Geny menţine dreptul subiectiv, dar mai mult ca o expresie trebuincioasă, preferabilă parafrazei „situaţie juridică subiectivă”4. Prin aceasta arată că nu apară cu destulă căldură dreptul subiectiv. Îl păstrează deocamdată5, ca un concept şi o bună definiţie6, dar nu ca o dată fundamentală a raţiunii sau a naturii. Apărare aproape tot atât de periculoasă ca şi atacul.

Geny menţine subiectul de drept, negat şi acesta. Ar ajunge, pentru Duguit, noţiunea scopului licit în examinarea

1. Loc. cit., p. 167.

2. Leon Duguit, op. Cit., voi. I, pp. 78-79.

3. Le Fur, loc. cit.

4. Ibidem, pp. 183-184.

5. Ibidem, p. 197.

6. Ibidem, Waline, care într-un stil juridic inspirat din matematica lui Henri Poincare îl păstrează ca un termen „comod” (loc.

Cit., p. 403).

Validităţii actului unui voinţe. N-ar fi nevoie de o personalitate juridica a grupurilor.

Nu se poate, răspunde Geuy. „Fără de noţiunea subiectului de drept sau de o alta echivalentă, asociaţiile sau fundaţiile sunt menite regimului anarhiei!”1 După ce neaga persoanelor juridice calitatea de subiecte de drepturi, Duguit le dă cea mai deplină libertate ce se poate închipui. Geny recunoaşte necesitatea controlului Statului, pericolul organizaţiilor colective aşezate în afara oricărei intervenţii a autorităţii publice.

Nemaiexistând personalitate juridică, Statul nu mai are ce acorda sau măcar recunoaşte, nu mai are ce controla.

Subiectul de drept tot ea pe un concept necesar îl prezintă Geny, însoţindu-1 de o pledoarie în favoarea conceptelor2. Subiectul de drept rămâne numai ca un bun instrument de tehnică juridică, ca o limită a asociaţiilor şi fundaţiilor.

Geny menţine autonomia voinţei, în contra unei teorii al cărei substrat e negarea dreptului întemeiat pe natura omului3 Analiza psihologică a voinţei de la care pleacă Duguit e subtilă şi greşită. De ce voinţa ar produce efectul imediat şi n-ar putea decât concepe cel mediata

1. Ibidem, p. 192.

2. Ibidem, pp. 195-198.

3. Ibidem, p. 203.

4. Ibidem, p. 204.

Ca un efect al puterii creatoare a voinţei rămâne şi contractul. Noţiunea lui, pulverizată de clasificările prea încurcate ale lui Duguit, a fost cu greu creată. Nu putem reveni la o puzderie de acte nesistematizate, la o tehnică juridică inferioară1.

75. Codul civil e, dintre toate legile, cea mai atacată de moderni2. Se cere cel puţin revizuirea Iui. Calităţile lui excepţionale3 nu l-au împiedicat să fie atacat, insultat, urmărit cu o energie neobosită.

Saleilles menţine codul inventând însă formula: „Dincolo de Codul civil, dar prin Codul civil!”4. E adevărat un răspuns mai moderat ideii „Prin Codul civil, dar dincolo de Codul civil”, căruia îi urmează însă declaraţia că e „prea fericit de a se lăsa convins” de dânsa şi că „la ceea ce ţinem mai mult e dincolo”, parola noua a juriştilor.

1. Ibidem, p. 210.

2. Jean Cruet, La vie du droit et l'impuissance des lois; Gaston Morin, La révolte des faits contre le codeL Charmont, Le droit et Vesprit démocratique; Maxime Leroy, Le Code civil et le droit nouveau; André Fourgeaud, Du Code Individualiste au droit syndical Essai de synthese économique du droit nouveau, Valois, etc.

3. Marcel Planiol, Traité élémentaire de droit civil, vol. I, nr. 94.

4. Raymond Saleilles, „Prefaţă” la Méthode d'interprétation et sources en droit privé positif de François Gény, ediria I, 1899.

A propune numai revizuirea Codului şi încă e un pericol. A susţine realizarea cerinţelor socialismului juridic prin extensia unora din articolele sale (5 fi 998 în codul nostru, îndeosebi) e tot o concesie ale cărei urmări nu pot fi prevăzute. Articolele codului (referitoare la ordinea publică şi bunele moravuri, la repararea pagubei pricinuite) nu pot deveni printr-o interpretare extraordinară punţile către evul socialului.

Destule legi noi i s-au adăugat. Numai prin menţinerea sa poate fi evitată revoluţionarea dreptului care reglementează proprietatea, familia şi celelalte instituţii de căpătâi ale vieţii. Codul civil e fortăreaţa clasicismului în dreptul privat şi e cel puţin unul din principalele puncte strategice ale dreptului public tradiţional.