CAPITOLUL III.

Un fenomen explicat de filosofia şi astronomia modernă. Marile progrese ale laputanilor în astronomie. Metoda regelui de a potoli răscoalele.

Curiozitatea străinilor este un lucru atât de obişnuit pretutindeni, încât înainte de a purcede să întreprind orice fel de cercetări i-am cerut voie regelui să văd curiozităţile insulei; el a avut bunăvoinţa de a-mi încuviinţa cererea şi a poruncit profesorului să mă însoţească. Voiam, în primul rând să aflu prin ce mijloace artificiale sau naturale se putea deplasa insula în diferite direcţii; în cele ce urmează, îi voi face cititorului o descriere filosofică a fenomenului.

Insula zburătoare sau plutitoare este perfect circulară, având un diametru” de 7837 yarzi sau aproximativ patru mile şi jumătate, deci o suprafaţă de zece mii de acri, şi o grosime de trei sute de yarzi. Fundul sau suprafaţa inferioară, pe care o văd cei aflaţi dedesubt, este un platou de diamant, foarte regulat, cu o grosime de aproximativ două sute de yarzi. Deasupra lui se află mai multe minerale, aşezate în ordinea lor obişnuită, iar mai sus se găseşte un strat de pământ bogat, adânc de zece până la douăsprezece picioare, înclinarea suprafeţei superioare dinspre margine spre centru face ca rouă şi ploile să se adune în pârâiaşe ce curg spre mijlocul insulei, unde se varsă în patru bazine mari, fiecare din ele având aproximativ o jumătate de milă în circumferinţă şi aflându-se la două sute de yarzi depărtare de centru. Din bazine, apa se evaporă continuu în timpul zilei datorită soarelui, ceea ce împiedică revărsarea lor. Pe lângă aceasta, întrucât stă în puterea regelui să ridice insula deasupra straturilor de nori şi vapori, el poate împiedica rouă şi ploaia să cadă, ori de câte ori doreşte. Căci după cum susţin naturaliştii lor, cei mai înalţi nori nu se pot ridica la mai mult de două mile în văzduh —, cel puţin în ţara aceea nu s-a observat aşa ceva.

În centrul insulei se află o prăpastie de vreo cincizeci de yarzi în diametru, prin care astronomii coboară într-o uriaşă grotă boltită numită flandona gagnole sau „peştera astronomului”, situată la o adâncime de o sută de yarzi sub suprafaţa superioară a platoului de diamant. În această peşteră sunt douăzeci de lămpi veşnic aprinse, care, datorită reflectării diamantului, aruncă o lumină puternică în toate părţile.

Aici se găsesc fel de fel de sextanţi, goniometre, telescoape, astrolabe şi alte instrumente astronomice. Ciudăţenia cea mai mare, însă – şi e lucrul de care atârnă soarta întregii insule – îl constituie un magnet uriaş, semănând cu suveica ţesătorului. Magnetul are o lungime de şase yarzi şi, în partea sa cea mai groasă, e lat de cel puţin trei yarzi. El se sprijină pe un ax foarte solid de diamant în jurul căruia se învârteşte şi este echilibrat cu atâta precizie, încât mâna cea mai firavă îl poate învârti. Magnetul se află vârât într-un cilindru de diamant, gol pe dinăuntru, a cărui înălţime şi grosime a pereţilor măsoară patru picioare. Cilindrul are un diametru de 12 yarzi şi se sprijină orizontal pe opt stâlpi de diamant, fiecare stâlp fiind înalt de şase yarzi. În mijlocul părţii concave se află o scobitură adâncă de douăsprezece incii, unde sunt aşezate capetele axului care poate fi învârtit după dorinţă.

Nici o forţă nu poate urni piatra din loc, pentru că cilindrul şi stâlpii sunt dintr-o bucată cu diamantul care formează baza insulei.

Cu ajutorul acestui magnet, insula este ridicată, coborâtă sau deplasată dintr-un loc în altul. Faţă de acea parte a pământului peste care stăpâneşte regele, piatra e înzestrată la un capăt cu putere de atracţie, iar la celălalt cu putere de respingere. Când magnetul este aşezat cu capătul care atrage înspre pământ, insula coboară; când însă capătul care respinge e îndreptat în jos, insula se ridică imediat în sus. Când poziţia magnetului este oblică, oblică e şi mişcarea insulei, deoarece în acest magnet forţele acţionează întotdeauna paralel cu direcţia lui.

Datorită acestei mişcări piezişe, insula e îndreptată înspre diferitele regiuni ale regatului. Pentru a ne face o idee de felul în care înaintează, să presupunem că A-B reprezintă o linie ce străbate de-a curmezişul ţara Balnibarbi, că linia C-D reprezintă magnetul, din care D este capătul care respinge, iar C capătul care atrage; insula s-o însemnăm cu C. Să presupunem că magnetul e aşezat în poziţia C-D cu capătul care respinge îndreptat în jos. În acest caz insula va fi ridicată, oblic, spre D. Când a ajuns în D, să presupunem că magnetul este învârtit pe axul lui, până când capătul care atrage arată înspre E; atunci insula va porni oblic spre E ţ dacă magnetul se învârteşte din nou pe ax până când ajunge în poziţia E-F cu capătul care respinge îndreptat în jos, insula se va ridica oblic spre F, de unde îndreptând spre G capătul care atrage, insula poate fi dusă spre G, apoi de la G la H, tot învârtind magnetul în aşa fel, încât capătul care respinge să fie îndreptat în jos.

Şi astfel, schimbând poziţia magnetului ori de câte ori este nevoie, insula poate fi ridicată, sau coborâtă într-o direcţie oblică şi, datorită acestor ridicări şi coborâri alternative (oblicitatea nefiind considerabilă), ea se poate deplasa dintr-o parte în alta a ţării.

Trebuie să spun, totuşi, că insula nu se poate deplasa dincolo de hotarele regatului, după cum nu se poate ridica la o înălţime mai mare de patru mile. Astronomii (care au scris tratate voluminoase despre magnet) explică fenomenul în felul următor: forţa magnetică nu se exercită dincolo de patru mile, iar mineralul care acţionează asupra pietrei magnetice din interiorul pământului şi al mării până la vreo şase leghe depărtare de coastă nu este răspândit pe tot globul, ci se află numai între graniţele acestei ţări; aşa că, datorită marelui avantaj pe care îl prezintă o astfel de situaţie, unui monarh nu i-ar fi de loc greu să supună orice ţară care s-ar găsi în raza de atracţie a acestui magnet.

Atunci când magnetul se află aşezat paralel cu linia orizontului, insula stă nemişcată, deoarece în acest caz extremităţile lui, aflându-se la o egală depărtare de pământ, acţionează cu forţe egale, una trăgând insula în jos, cealaltă împingând-o în sus şi, în consecinţă, nu rezultă nici o mişcare.

Magnetul acesta este încredinţat unor astronomi care, din timp în timp, îndreaptă insula după cum porunceşte regele. Ei îşi petrec cea mai mare parte a vieţii cercetând corpurile cereşti cu ajutorul unor lunete, ce le întrec cu mult pe ale noastre. Căci, deşi cele mai mari telescoape ale lor nu sunt mai lungi de trei picioare, totuşi ele măresc mult mai mult decât telescoapele noastre de o sută de yarzi, şi arată stelele cu o mai mare claritate. Lucrul acesta le-a îngăduit să-şi extindă descoperirile mult mai departe decât astronomii noştri din Europa. Ei au alcătuit un catalog cuprinzând zece mii de stele fixe, pe câtă vreme cele mai mari cataloage ale noastre nu cuprind mai mult de o treime din acest număr. Ei au descoperit de asemenea două stele mai mici sau sateliţi care se învârtesc în jurul lui Marte.

Cel mai apropiat se află la o distanţă egală cu trei diametre ale lui Marte de centrul planetei principale, iar cel mai depărtat, la o distanţă de cinci diametre. Primul satelit are o mişcare de rotaţie de zece ore, iar al doilea de douăzeci şi una de ore şi jumătate. Astfel, pătratele epocelor lor periodice cresc aproximativ în aceeaşi proporţie cu cuburile distanţelor de la centrul lui Marte, ceea ce dovedeşte, indiscutabil, că ele sunt guvernate de aceeaşi lege a gravităţii care influenţează celelalte corpuri cereşti.

Ei au descoperit nouăzeci şi trei de comete diferite, stabilind cu multă exactitate perioadele lor. Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile (ceea ce ei afirmă cu multă tărie), ar fi de dorit ca observaţiile lor să fie date publicită-ţii şi, prin aceasta, teoria cometelor, care în momentul de faţă este foarte şubredă şi defectuoasă, ar putea fi adusă la nivelul celorlalte părţi ale astronomiei, care au atins desăvârşirea.

Regele ar fi monarhul cel mai absolut din lume, dacă ar putea câştiga pe miniştri de partea lui. Aceştia însă, întrucât îşi au moşiile jos, pe continent, şi socotesc că slujba de curtean este cât se poate de nesigură, n-ar consimţi în ruptul capului la înrobirea ţării lor.

Dacă se întâmplă ca vreun oraş să se răzvrătească, să fie sfâşiat de lupte interne sau să refuze plata tributului obişnuit, regele are la îndemână două mijloace pentru a-l readuce la ordine. Primul şi cel mai blând este de a ţine insula nemişcată deasupra oraşului şi a ţinutului din jur, ceea ce îi lipseşte pe locuitori de binefacerile soarelui şi ale ploii, şi, în consecinţă, aceştia sunt ameninţaţi de foamete şi de molime. Dacă abaterile sunt mai grave, de pe insulă se aruncă asupra lor bolovani de piatră de care nu se pot apăra decât ascunzându-se în pivniţe sau peşteri, în timp ce casele lor sunt prefăcute în ruine. Dacă şi atunci ei continuă să se încăpăţâneze în fărădelegile lor sau organizează răscoale, regele recurge la ultima măsură, lăsând insula să cadă drept peste capetele lor, ceea ce duce la pieirea oamenilor şi la nimicirea caselor lor. Totuşi, aceasta este o măsură extremă, la care monarhul recurge arareori şi atunci o face fără nici o tragere de inimă. De altfel nici miniştrii săi nu-l îndeamnă să ia asemenea hotărâri care, pe de o parte, le-ar atrage ura poporului, iar pe de altă parte ar aduce foarte multe pagube propriilor lor moşii, aflate jos, pe continent, deoarece insula este un bun ce aparţine numai regelui.

Există totuşi şi un alt motiv mai temeinic, pentru care cârmuitorii acestei ţări s-au ferit întotdeauna să recurgă la mijloace atât de cumplite, în afara cazurilor cu totul excepţionale. Dacă, de pildă, oraşul sortit pieirii este aşezat pe stânci înalte (şi, de fapt, mai toate oraşele lor mari se bucură de o astfel de aşezare, tocmai pentru a preîntâmpina asemenea nenorociri), dacă are multe turle ascuţite sau stâlpi de piatră, căderea vertiginoasă ar putea primejdui fundul sau suprafaţa inferioară a insulei care, deşi este formată, după cum am mai spus, dintr-un singur diamant gros de două sute de yarzi, ar putea să crape din pricina izbiturii prea puternice sau să plesnească din pricina apropierii prea mari de focurile din casele de jos, de pe pământ, aşa cum se întâmplă uneori cu pereţii de piatră sau de fier ai coşurilor noastre.

Poporul ştie prea bine acest lucru şi îşi dă seama până unde poate merge cu încăpăţânarea, atunci când e în joc libertatea şi avutul său. Iar regele, când e foarte mânios şi hotărât să prefacă oraşul în praf şi pulbere, porunceşte ca insula să coboare cât se poate de domol, căutând parcă să-şi arate blândeţea faţă de poporul său, dar, de fapt, temându-se să nu spargă fundul de diamant al insulei; în care caz, după părerea tuturor învăţaţilor lor, magnetul nu ar mai putea susţine insula şi întreaga masă s-ar prăbuşi la pământ.

Potrivit unei legi fundamentale, nici regele, nici vreunul din cei doi fii ai săi mai mari nu au voie să părăsească insula; de asemenea, nici regina nu se bucură de acest drept, până ajunge la vârsta când nu mai poate avea copii.