CAPITOLUL IV.

Autorul părăseşte Laputa. Este dus în Balnibarbi. Soseşte în capitală. O descriere a capitalei şi a ţinutului înconjurător. Primirea ospitalieră de care se bucură autorul din partea unui înalt dregător. Convorbirea lui cu dregătorul.

Departe de mine gândul de a spune că am fost prost tratat pe insula aceasta. Totuşi, trebuie să mărturisesc, mă socoteam neglijat ba, într-o oarecare măsură, chiar dispreţuit. Nici monarhul şi nici ceilalţi nu păreau să manifeste vreun interes faţă de altceva în afară de matematică şi muzică, domenii în care eu le eram mult inferior şi, din această pricină, băgat foarte puţin în seamă. Pe de altă parte, după ce am văzut toate ciudăţeniile insulei, ardeam de dorinţa de a o părăsi, căci oamenii aceia mă plictiseau de moarte. E adevărat că erau neîntrecuţi în două domenii, faţă de care am mare respect şi în care n-aş putea spune că nu mă pricep chiar de loc; dar erau atât de absorbiţi în meditaţiile lor, că n-am întâlnit niciodată tovarăşi mai plictisitori. În timpul celor două luni cât am stat acolo, am discutat numai cu femeile, cu negustorii, cu pocnitorii şi cu pajii de la curte, ceea ce, până la urmă, m-a coborât şi mai mult în ochii lor.

Totuşi, aceştia au fost singurii de la care am putut primi răspunsuri ca lumea.

În urma unui studiu stăruitor, începusem să le cunosc destul de bine limba, dar cum nu mă mai puteam împăca cu gândul să fiu prizonier într-o insulă unde mi se dădea atât de puţină atenţie, m-am hotărât s-o părăsesc cu primul prilej. La curte se afla un mare dregător, înrudit îndeaproape cu regele, şi datorită acestui singur motiv, era privit cu respect, deşi toţi, în sinea lor, îl socoteau persoana cea mai ignorantă şi mai stupidă din Laputa. Adusese mai multe servicii coroanei şi era un om înzestrat de la natură, cultivat, integru şi cinstit; dar avea o ureche atât de nemuzicală, încât răuvoitorii lui spuneau că adeseori bătea greşit măsura, iar pe de altă parte profesorii săi numai cu mare greutate reuşiseră să-l înveţe cum se demonstrează cele mai uşoare teoreme în matematică. Dregătorul acesta mi-a arătat întotdeauna multă bunăvoinţă, mi-a făcut adesea cinstea de a mă vizita, a ţinut să-l informez despre cele ce se întâmplă în Europa, despre legile, obiceiurile şi învăţătura diferitelor, ţări pe unde călătorisem. Mă asculta întotdeauna cu multă luare-aminte şi făcea remarci foarte înţelepte cu privire la tot ce spuneam. Doi pocnitori îl însoţeau întotdeauna, dar el nu recurgea la ajutorul lor decât la curte şi în timpul vizitelor oficiale; când eram numai noi doi le poruncea să se retragă.

L-am rugat stăruitor pe acest ilustru personaj să intervină pentru mine pe lângă Majestatea Sa, ca să-mi dea voie să plec, lucru la care monarhul a consimţit cu părere de rău, după cum a binevoit să-mi spună. Adevărul este că-mi făcuse mai multe propuneri, foarte avantajoase, pe care, totuşi, le-am refuzat, exprimându-mi toată recunoştinţa.

La 16 februarie, mi-am luat rămas bun de la Majestatea Sa şi de la toţi curtenii. Regele mi-a făcut un dar în valoare de două sute de lire engleze, iar protectorul meu, ruda lui, un altul la fel, împreună cu o scrisoare de recomandaţie către un prieten al său din Lagado, capitala ţării. Cum insula plutea tocmai atunci deasupra unui munte, la vreo două mile de capitală, am fost coborât din galeria inferioară în acelaşi chip în care fusesem ridicat.

Continentul, adică ţinuturile aflate sub stăpânirea monarhului de pe insula zburătoare, este cunoscut sub numele general de Balnibarbi, iar capitala, după cum am, mai amintit, se numeşte Lagado.

Nu mică mi-a fost mulţumirea când m-am văzut din nou cu picioarele pe pământ solid. M-am îndreptat liniştit spre oraş, fiind îmbrăcat ca oricare din locuitori şi cunoscând îndeajuns limba pentru a putea sta de vorbă cu ei. Am găsit curând casa persoanei căreia îi fusesem recomandat; ajuns aici, mi-am prezentat scrisoarea de recomandaţie a prietenului meu, dregătorul de pe insulă, şi am fost primit cu multă bunăvoinţă. Acest înalt dregător, pe nume Munodi, m-a găzduit chiar în casa lui unde am locuit tot timpul petrecut în ţara aceea, bucurându-mă de o primire prietenească.

A doua zi dimineaţă după sosirea mea, el m-a dus cu trăsura să-mi arate oraşul care era cam jumătate din Londra, casele însă aveau o construcţie ciudată şi cele mai multe se aflau într-o stare de plâns. Trecătorii umblau grăbiţi, mai toţi în zdrenţe, şi aveau o înfăţişare de fiinţe înnebunite, privind mereu ţintă. Am ieşit prin una din porţile oraşului şi am mers vreo trei mile pe câmp, unde am văzut o mulţime de oameni lucrând pământul cu fel de fel de unelte, dar nu am fost în stare să ghicesc ce anume făceau. Nicăieri nu am zărit un fir de grâu sau de iarbă, cu toate că pământul părea foarte bun. Nu m-am putut opri să nu mă minunez în faţa unor astfel de ciudăţenii, care mă întâmpinau la tot pasul, atât în oraş, cât şi în afara lui. În cele din urmă, am îndrăznit să-l rog pe însoţitorul meu să binevoiască să-mi explice care era rostul strădaniilor şi frământărilor acestor oameni, în oraş şi pe ogoare, deoarece eu nu văzusem roadele activităţii lor. Ba dimpotrivă, nicicând nu-mi fusese dat să văd un pământ mai prost lucrat, case mai prost construite şi mai dărăpănate şi un popor a cărui înfăţişare şi îmbrăcăminte să trădeze atâta mizerie şi lipsuri.

Munodi era de neam mare şi fusese câţiva ani guvernatorul capitalei, însă, datorită intrigilor urzite de miniştri, fusese îndepărtat din slujbă pentru nepricepere. Totuşi, regele îl trata cu bunăvoinţă ca pe un om plin de intenţii bune, dar cu o inteligenţă mărginită şi vrednică de dispreţ.

Auzindu-mă criticând făţiş ţara şi locuitorii acestei ţări, se mulţumi să-mi răspundă că nu am stat îndeajuns de mult printre ei ca să-mi formez o părere, că diferitele popoare ale lumii au obiceiuri diferite, precum şi altele de felul acesta. Când ne-am înapoiat însă la palatul său, el m-a întrebat cum îmi place clădirea, ce lucruri fără rost am observat şi ce mă supără în îmbrăcămintea sau înfăţişarea servitorilor săi.

Putea pune fără teamă asemenea întrebări, deoarece totul în jurul lui era minunat, bine orânduit şi cuviincios. I-am răspuns că înţelepciunea, rangul şi averea Excelenţei Sale l-au ferit de cusururile pe care prostia şi sărăcia crâncenă le zămislesc în ceilalţi. El mi-a spus că dacă l-aş însoţi la conacul său de la ţară, la vreo douăzeci de mile de oraş, unde se afla şi moşia lui, am avea acolo mai mult răgaz pentru a discuta aceste probleme. I-am răspuns Excelenţei Sale că-i stau întru totul la dispoziţie şi, fără să mai zăbovim, am plecat a doua zi dimineaţă.

În timpul călătoriei noastre, el mi-a atras atenţia asupra, diferitelor metode folosite de fermieri pentru cultivarea pământului, metode care mie mi s-au părut cu totul de neînţeles, deoarece, în afară de câteva petice de pământ, foarte puţine la număr, nu am reuşit să descopăr nicăieri un singur spic de grâu sau măcar un fir de iarbă. Dar după trei ore de mers, peisajul se schimbă cu desăvârşire; ajunsesem într-un ţinut încântător. Căsuţe ţărăneşti, construite cu grijă şi aşezate la o mică distanţă unele de altele, vii, ţarini şi livezi îngrădite. Nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată privelişte mai fermecătoare. Excelenţa Sa, băgând de seamă că m-am luminat la faţă, îmi spuse, cu un oftat, că de-acolo începe moşia lui, iar priveliştea ne va întovărăşi până vom ajunge la conac. Îmi mai spuse că cei din ţara sa îl batjocoresc şi-l dispreţuiesc din pricină că nu se pricepe să-şi conducă treburile gospodăriei, fiind un prost exemplu pentru popor. Totuşi exemplul lui e imitat de foarte puţini, doar de câţiva oameni bătrâni, îndărătnici şi ramoliţi ca el.

În cele din urmă am ajuns la conac, o clădire cu adevărat impresionantă, construită după cele mai desăvârşite reguli ale arhitecturii. Fântânile, grădinile, aleile, cărările şi boschetele erau toate aranjate cu mult gust şi pricepere. Nu mai conteneam cu laudele, dar Excelenţa Sa nici nu mă luă în seamă, până după cină, când, între patru ochi, îmi spuse cu glas plin de tristeţe că va trebui să-şi dărâme conacul şi casa de la oraş, pentru a le reclădi după moda zilei; de asemenea va fi nevoit să-şi distrugă toate plantaţiile şi să facă altele luând pildă de la ceilalţi, ba mai mult, să-şi povăţuiască şi arendaşii să facă acelaşi lucru, de nu, va fi socotit un om îngâmfat, plin de ciudăţenii, prefăcut, prost şi capricios, riscând să-l supere şi mai mult pe rege.

Nu uită să adauge că uimirea ce mă cuprinsese va înceta sau va scădea simţitor când îmi va da unele amănunte despre care, pesemne, nu auzisem niciodată vorbindu-se la curte, întrucât cei de acolo erau prea absorbiţi de propriile lor speculaţii ca să se mai preocupe de cele ce se petreceau jos pe pământ.

Pe scurt, iată ce mi-a spus: cu vreo patruzeci de ani în urmă, câteva persoane au plecat în Laputa, fie cu treburi, fie să se plimbe. După o şedere de cinci luni acolo, s-au întors, cu oarecare cunoştinţe de matematică, un fel de spoială mai degrabă, însă plini de fumuri dobândite în regiunile acelea aeriene.

La întoarcere, acestor persoane a început să nu le mai placă felul în care erau conduse treburile ţării aici jos, şi s-au apucat să făurească planuri pentru a îndruma artele, ştiinţa, studiul limbilor şi tehnica pe un nou făgaş. În acest scop, ei au căpătat îngăduinţa de a înfiinţa în Lagado o academie a inventatorilor. Această stare de spirit a influenţat atât de mult poporul, că nu mai există oraş, cât de cât însemnat, care să nu aibă o astfel de academie. În aceste instituţii de învăţământ, profesorii născocesc noi reguli şi metode în domeniul agriculturii şi arhitecturii, precum şi noi unelte pentru toate meşteşugurile. Cu ajutorul acestora, spun ei, un singur om va putea îndeplini munca a zece oameni, iar un palat va putea fi construit într-o săptămână, din materiale atât de trainice, încât să dureze o veşnicie fără a avea nevoie de reparaţii. Toate roadele pământului se vor coace în anotimpurile pe care le vom socoti noi potrivite şi vor spori însutit faţă de prezent; ca să nu mai vorbim şi de alte nenumărate planuri măreţe. Singurul neajuns este că niciunul din aceste proiecte n-a fost dus încă la bun sfârşit; iar deocamdată, întreaga ţară se află într-o stare de plâns, casele se năruie, iar poporul e lipsit de hrană şi îmbrăcăminte. Toate acestea, în loc să-i descurajeze, i-au îndârjit şi mai mult; ei vor cu orice preţ să-şi ducă planurile la îndeplinire, îmboldiţi fiind în egală măsură când de nădejde, când de desperare.

În ceea ce-l privea pe el, nefiind un spirit întreprinzător, era mulţumit să rămână la vechile obiceiuri, să trăiască în casele construite de strămoşii lui şi să se descurce în viaţă fără ajutorul vreunei înnoiri, întocmai ca şi străbunii săi. Alte câteva persoane cu vază şi câţiva nobili făcuseră la fel, dar erau priviţi cu dispreţ şi rea voinţă, ca duşmani ai artei, ca oameni ignoranţi şi cetăţeni netrebnici, care puneau buna lor stare şi lenea mai presus de progresul general al ţării.

Excelenţa Sa adăugă că n-o să-mi mai dea şi alte amănunte ca să nu-mi strice plăcerea pe care aveam s-o încerc cu siguranţă vizitând marea academie, unde mă sfătui să mă duc neapărat. Mă rugă doar să-mi arunc privirea asupra unei clădiri ce zăcea în ruină, pe o coastă de munte, cam la trei mile de noi. El îmi istorisi următoarele: la vreo jumătate de milă de conac, Excelenţa Sa avusese o moară, pusă în mişcare de apele bogate ale râului ce trecea pe acolo. Moara îndestula nevoile casei şi era de ajutor şi multora din arendaşii săi.

Cu vreo şapte ani în urmă, o delegaţie de inventatori veniră la el ca să-i propună să dărâme moara şi să construiască alta pe coasta muntelui. Sus, pe creastă urma să fie săpat un rezervor de apă, iar apa adusă prin ţevi cu ajutorul maşinilor ca să alimenteze moara. Ei susţineau că vântul şi aerul înălţimilor vor învolbura apele, iar şuvoiul coborând năvalnic pe povârniş va învârti roata morii numai cu jumătate din cantitatea de apă a unui râu care curge la şes. Excelenţa Sa adăugă că întrucât în vremea aceea nu era prea bine văzut la curte, iar mulţi dintre prietenii lui stăruiră să accepte o astfel de propunere, n-a mai avut încotro. Şi după doi ani de zile, în care timp a plătit o sută de oameni, proiectul a dat greş, iar inginerii şi-au luat tălpăşiţa aruncând toată vina în spinarea lui; şi de atunci îşi bat mereu joc de el; ba mai mult, îi îndeamnă şi pe alţii să repete experienţa, asigurându-i de succes şi dezamăgindu-i apoi întocmai ca şi pe el.

Peste câteva zile ne-am înapoiat în oraş, iar Excelenţa Sa, întrucât nu era văzut cu ochi buni la academie, n-a vrut să mă însoţească, recomandându-mă unui prieten al său care urma să mă conducă acolo. A binevoit să mă prezinte acestui prieten ca pe un mare admirator de proiecte, ca pe un om foarte curios şi credul, ceea ce, de fapt, era în parte adevărat, deoarece în tinereţea mea fusesem şi eu un făuritor de planuri.