CAPITOLUL V.

Autorul capătă permisiunea de a vizita marea academie din Lagado. Descrierea pe larg a academiei. Preocupările profesorilor de acolo.

Întrucât îmi închipui că cititorii mei ar dori să cunoască amănunte despre academia din Laputa, voi trece acum la descrierea ei. Academia nu este alcătuită dintr-o singură clădire, ci din mai multe construcţii, aşezate una lângă alta de ambele părţi ale unei străzi, care, fiind lăsate în părăsire, fuseseră cumpărate şi folosite în acest scop.

Am fost foarte bine primit de către preşedinte şi am vizitat academia timp de mai multe zile. În fiecare cameră se află. unul sau mai mulţi inventatori, şi cred că nu erau mai puţin de cinci sute de încăperi.

Primul academician pe care l-am văzut era un om uscăţiv, cu mâinile şi faţa murdare de funingine, cu părul lung şi barba mare, nepieptănate şi pârlite pe alocurea. Hainele, cămaşa şi pielea aveau aceeaşi culoare. De opt ani de zile învăţatul acesta lucra la un proiect de extragere a razelor de soare din castraveţi. Razele astfel extrase urmau să fie puse în fiole închise ermetic, iar fiolele lăsate afară pentru a încălzi aerul în timpul verilor aspre şi reci. El mi-a spus că peste opt ani va putea furniza lumină solară pentru grădinile guvernatorului, la un preţ convenabil; dar mi se plânse că nu prea are bani şi mă rugă să-i dau ceva ca o încurajare a ingeniozităţii lui, mai ales că în anul acela castraveţii erau foarte scumpi. I-am făcut un mic cadou, întrucât gazda mea avusese grijă să-mi dea bani, cunoscând prea bine obiceiul acestor savanţi de a cerşi de la toţi cei care veneau să-i vadă.

Am intrat într-o altă cameră, dar n-am nimerit uşa să ies mai repede, neputând îndura duhoarea. Însoţitorul meu a stăruit totuşi să intru, implorându-mă la ureche să nu le aduc oamenilor o jignire ce n-ar putea fi uitată uşor; de aceea n-am mai îndrăznit nici măcar să-mi astup nasul. Inventatorul din această încăpere era cel mai vechi cercetător al academiei. Faţa şi barba lui erau galbene, iar mâinile şi hainele pline de murdărie. Când i-am fost prezentat m-a îmbrăţişat cu căldură, un compliment de care m-aş fi lipsit bucuros. De când venise în academie, singura lui îndeletnicire fusese de a transforma excrementele omeneşti în hrana din care proveniseră, separând elementele, îndepărtând culoarea pe care le-o dă fierea, făcând să dispară mirosul şi înlăturând saliva. Oraşul îi trimitea în fiecare săptămână un vas cam de mărimea unui butoi de Bristol, plin de excremente.

Am văzut, de asemenea, un alt învăţat care căuta să prefacă gheaţa în praf de puşcă şi care ne-a arătat un tratat, alcătuit de el, cu privire la maleabilitatea focului, tratat ce avea de gând să-l publice.

Am mai văzut un arhitect ingenios care născocise un nou sistem de a construi casele, începând cu acoperişul şi mergând spre temelie, sistem pe care mi l-a justificat amintind de procedeele asemănătoare ale celor două insecte înţelepte albina şi păianjenul.

Se mai afla acolo un orb din naştere, înconjurat de mai mulţi ucenici, orbi ca şi el. Sarcina lor era de a amesteca, culori pentru pictori, profesorul lor învăţându-i cum să le distingă prin pipăit şi miros. Am avut însă nenorocul de a-i găsi într-o perioadă în care lecţiile lor nu erau la înălţimea cuvenită; de altfel, chiar profesorul se întâmpla să greşească mereu. Oricum, acest artist este foarte încurajat şi stimat de întreaga obşte.

Într-o altă încăpere, am avut plăcerea să fac cunoştinţa unui inventator care descoperise un nou mijloc de a ara pământul cu ajutorul porcilor, scăpându-i în felul acesta pe ţărani de trudă, precum şi de grija vitelor şi a plugului. Metoda e următoarea: pe un pogon de pământ, îngropi la o distanţă de şase incii şi la o adâncime de opt o cantitate de ghindă, curmale, castane şi alte fructe sau legume după care animalele astea se dau în vânt; aduci apoi şase sute de porci sau chiar mai mulţi; în câteva zile, ei vor râma tot pământul în căutarea hranei şi-l vor face numai bun pentru semănat, îngrăşându-l totodată cu excrementele lor.

E drept că experienţa a dovedit că bătaia de cap şi cheltuielile sunt foarte mari, iar recolta obţinută este slabă sau inexistentă. Nu încape totuşi îndoială că născocirea aceasta poate fi mult îmbunătăţită.

M-am dus într-o altă cameră al cărei tavan şi pereţi erau numai fire de păianjen, cu excepţia unui coridor foarte îngust pe unde intra şi ieşea cercetătorul. Când să intru, el îmi strigă să umblu binişor să nu-i stric pânzele. Savantul acesta se plângea de „greşeala fatală” în care de atâta timp stăruie omenirea folosind viermi de mătase, în vreme ce are la îndemână un număr atât de mare de insecte domestice, care le întrec cu mult pe cele dinţii, deoarece se pricep să toarcă şi să ţeasă. În continuare, el susţinea că întrebuinţarea păianjenilor în locul viermilor de mătase ar scuti toate cheltuielile legate de vopsitul mătăsurilor, lucru de care m-am convins pe deplin când mi-a arătat nenumărate muşte foarte frumos colorate cu care îşi hrănea păianjenii, asigurându-ne că aceste muşte le vor împrumuta firelor culoarea, şi cum pe lume sunt muşte de toate culorile, spera să mulţumească toate gusturile de îndată ce va putea găsi o hrană potrivită pentru aceste insecte – anumite răşini, uleiuri şi alte materii lipicioase care să dea tărie firului.

Am văzut un astronom preocupat să aşeze un cadran solar în vârful moriştii de vânt de pe acoperişul primăriei şi încercând să potrivească mişcările anuale şi diurne ale pământului şi ale soarelui în aşa fel, încât să corespundă şi să coincidă cu toate schimbările întâmplătoare ale vântului.

Cum mă plângeam de o uşoară durere de stomac, însoţitorul meu m-a condus într-o cameră unde lucra un medic vestit pentru vindecarea unor astfel de boli, prin operaţiuni contrare executate cu acelaşi instrument. Avea nişte foaie mari terminate printr-o ţeava lungă şi subţire de fildeş pe care o introducea la opt incii adâncime în anusul pacientului: trăgând vânturile în foaie, afirma că intestinele rămân netede ca o băşică uscată.

Când însă boala se manifesta măi violent, el introducea ţeava şi mai adânc, iar foalele fiind umplute cu aer, îl pompa în corpul pacientului; apoi scotea instrumentul ca să-l umple iar, apăsând puternic orificiul şezutului cu degetul mare. Repetând operaţia de trei, patru ori, aerul ieşea afară, scoţând cu sine şi vânturile otrăvitoare (cum se întâmplă cu apa într-o pompă) şi pacientul se însănătoşea. L-am văzut încercând amândouă metodele asupra unui câine, dar nu am observat nici un efect în urma celei dintâi. În schimb, la cea de a doua, animalul era cât pe ce să plesnească, descărcându-se într-un chip atât de năprasnic, încât eu şi însoţitorul meu de-abia am putut rezista. Câinele muri pe loc, iar noi l-am lăsat pe doctor căznindu-se să-l readucă la viaţă cu ajutorul aceluiaşi procedeu.

Am mai vizitat multe alte încăperi, dar cum doresc să fiu scurt, nu-l voi plictisi pe cititor cu toate ciudăţeniile la care am fost martor.

Până acum văzusem numai o parte a academiei, cealaltă fiind rezervată teoreticienilor, despre care voi spune câte ceva după ce voi fi amintit încă un personaj ilustru, cunoscut sub numele de „artistul universal”. Acesta mi-a spus că de treizeci de ani cugetă întruna la îmbunătăţirea vieţii omeneşti. Avea la dispoziţia sa două camere încăpătoare, pline cu fel de fel de obiecte ciudate, şi cincizeci de oameni care lucrau pentru el. Unii condensau aerul, transformându-l într-o substanţă uscată şi tangibilă, extrăgând azotul şi lăsând particulele apoase sau fluide să se evapore; alţii înmuiau marmura spre a face din ea perne şi perniţe pentru ace; alţii pietrificau copitele unui cal viu, pentru a nu mai fi nevoie să-l potcovească. Artistul însuşi era în clipa aceea preocupat de două măreţe planuri; primul, să însămânţeze pământul cu pleavă care, după cum afirma el, conţinea adevărata putere germinativă (omul şi-a întărit spusele prin mai multe experienţe pe care însă nu am fost îndeajuns de ager ca să le înţeleg); celălalt, să împiedice creşterea lânii pe doi miei, cu ajutorul unei compoziţii de uleiuri minerale şi vegetale aplicate pe piele; el nădăjduia ca într-un timp foarte scurt să răspândească soiul acesta de oi fără lână pe întreg cuprinsul ţării.

Am străbătut o alee spre cealaltă parte a academiei unde, după cum am mai spus, locuiau teoreticienii.

Primul profesor pe care l-am văzut stătea într-o cameră foarte încăpătoare, înconjurat de vreo patruzeci de elevi. După ce ne-am salutat, băgând de seamă că mă uit nedumerit la un fel de cadru care ocupa cea mai mare parte din lungimea şi lăţimea camerei, mi-a spus că s-ar putea să fiu surprins văzându-l preocupat de un proiect pentru perfecţionarea cunoştinţelor speculative, cu ajutorul unor operaţii practice şi mecanice. În curând însă lumea îşi va da seama de utilitatea acestui proiect; şi-l măgulea gândul că o idee mai nobilă şi mai înaltă n-a trecut nicicând prin mintea vreunui muritor. Toată lumea ştie cât de anevoioasă este metoda obişnuită prin care poţi ajunge să-ţi însuşeşti arta şi ştiinţa; pe câtă vreme, cu ajutorul născocirii sale, omul cel mai neştiutor va putea, cu minimum de cheltuială şi de efort fizic, să scrie cărţi de filosofie, poezii, tratate de politică, de drept, cărţi de matematică şi de teologie, fără să fie neapărat un geniu şi fără să aibă nevoie de studii speciale. M-a dus apoi lângă cadru, în jurul căruia stăteau înşiraţi elevii. Aşezat în mijlocul camerei, cadrul avea douăzeci de picioare pătrate. Suprafaţa lui era alcătuită din mai multe bucăţele de lemn semănând cu nişte zaruri, dintre care unele mai mari, altele mai mici. Fire subţiri de sârmă le legau între ele. Pe suprafaţa fiecărei bucăţele de lemn se afla lipită o hârtie, iar pe aceste hârtii erau scrise toate cuvintele din limba lor, la diferite moduri, timpuri şi declinări, însă fără a urmări o ordine anumită. Profesorul m-a rugat să fiu atent, deoarece avea de gând să-şi pună în funcţie maşina. La comanda lui, fiecare elev puse mâna pe unul din cele patruzeci de mânere de fier fixate de jur împrejurul cadrului şi, învârtindu-le toţi odată, ordinea cuvintelor se schimbă cu desăvârşire. Apoi el spuse la treizeci şi şase de elevi să citească încet diferitele rânduri care apăreau pe cadru. Când găseau trei sau patru cuvinte alăturate ce ar fi putut face parte dintr-o propoziţie, ei le dictau celorlalţi patru băieţi care îndeplineau rolul de scribi. Operaţia aceasta fu repetată de vreo trei, patru ori. Şi de fiecare dată, mulţumită construcţiei cadrului, cuvintele îşi schimbau locul pe măsură ce cuburile de lemn se răsturnau.

Timp de şase ore pe zi elevii îndeplineau această muncă, şi profesorul mi-a arătat mai multe volume conţinând fragmente de propoziţii astfel alcătuite, pe care avea de gând să le pună cap la cap, iar din acest bogat material să ofere lumii o enciclopedie completă a tuturor artelor şi ştiinţelor. Îmi mai spuse că sistemul acesta ar putea fi îmbunătăţit şi timpul de învăţătură scurtat, dacă oamenii ar strânge un fond pentru fabricarea şi folosirea a cinci sute de cadre în Lagado, obligându-i şi pe directorii instituţiilor să-şi dea obolul cu colecţiile lor.

El m-a încredinţat că această născocire îi absorbise toate gândurile încă din tinereţe, că acest cadru cuprindea toate cuvintele din limba lor, pe care el le introdusese în urma unui calcul strict al proporţiei dintre numărul substantivelor, verbelor şi al celorlalte părţi de vorbire, aflate în cărţi.

Am mulţumit plin de umilinţă acestui mare om pentru bunăvoinţa de a-mi fi împărtăşit atâtea lucruri şi i-am făgăduit că dacă vreodată voi avea norocul să mă întorc în patria mea, îi voi face dreptate ca unic inventator al acestei minunate maşini, a cărei formă şi alcătuire i-am cerut voie să le schiţez pe hârtie. I-am spus că deşi în Europa învăţaţii practică obiceiul de a-şi fura invenţiile unul altuia, ceea ce aruncă întotdeauna o umbră de îndoială asupra adevăratului inventator, voi avea grijă ca întreaga cinste să-i revină în întregime numai lui.

Ne-am dus apoi la şcoala de limbi, unde trei profesori se consultau cu privire la perfecţionarea limbii vorbite în ţara lor.

Primul proiect propunea să se scurteze vorbirea, reducând polisilabele la una singură şi renunţând la verbe şi la participii, căci, de fapt, toate lucrurile care 'se pot imagina nu sunt decât substantive.

Celălalt proiect propunea, pur şi simplu, desfiinţarea tuturor cuvintelor, ceea ce, după cum se arăta, ar fi foarte prielnic sănătăţii şi ar însemna o mare economie de timp. Se ştie că fiecare cuvânt pe care-l rostim micşorează într-o oarecare măsură plămânii prin roadere, şi în felul acesta ne grăbeşte sfârşitul. Ori cum cuvintele nu sunt decât „nume ale lucrurilor”, „ar fi mult mai potrivit ca toţi oamenii să poarte la ei lucrurile de care au nevoie pentru a se face înţeleşi”. Această născocire ar fi fost cu siguranţă aplicată, spre a uşura viaţa şi a ocroti sănătatea supuşilor, dacă femeile, în înţelegere cu oamenii de rând şi cu cei neînvăţaţi, nu ar fi ameninţat că se vor răscula în cazul când nu li se va mai da voie să vorbească prelimba lor, aşa cum au pomenit din moşi strămoşi; ceea ce arată cât de înverşunaţi duşmani ai învăţăturii sunt oamenii de rând.

Cu toate acestea, mulţi învăţaţi şi înţelepţi se folosesc de noua metodă de a se exprima cu ajutorul lucrurilor, metodă care are un singur neajuns, şi anume acela că atunci când cineva trebuie să rezolve o chestiune foarte importantă şi variată în aspectele ei, e nevoit să poarte în spate o legătură mult prea mare, afară doar dacă îşi poate îngădui să umble cu câţiva servitori după el. Nu o dată mi-a fost dat să văd doi din aceşti înţelepţi aproape striviţi sub greutatea poverilor lor, de ziceai că sunt nişte boccegii de-ai noştri. Când se întâlneau pe stradă, îşi puneau jos povara, deschideau sacii şi discutau ceasuri în şir; apoi îşi vârau lucruşoarele la loc, se ajutau unul pe altul să-şi ia sacul la spinare şi-şi vedeau de drum.

Când e vorba însă de conversaţii mai scurte, un om îşi poate duce lucrurile de care are nevoie în buzunare sau sub braţ; acestea îi sunt de ajuns, iar atunci când e la el acasă, se descurcă de minune. De aceea, încăperea unde îşi dau întâlnire cei ce se îndeletnicesc cu această artă e ticsită cu fel de fel de lucruri aşezate la îndemâna oricui spre a înlesni atari convorbiri iscusite.

Născocirea mai are şi un alt mare avantaj şi anume acela că ea poate sluji ca limbă universală, înţeleasă de toate popoarele civilizate, ale căror bunuri şi unelte sunt îndeobşte aceleaşi sau îndeajuns de asemănătoare, astfel că întrebuinţarea lor poate fi înţeleasă cu uşurinţă. În felul acesta, ambasadorii ar putea duce tratative cu monarhi sau cu miniştri străini, ale căror limbi nu le cunosc.

Am vizitat şi şcoala de matematică, unde profesorul le preda elevilor după o metodă pe care noi, cei din Europa, cu greu ne-am putea-o închipui. Fiecare problemă şi demonstraţie era scrisă pe o azimă, cu cerneală făcută din tinctură cefalică. Şcolarul trebuia să înghită azima pe stomacul gol şi în următoarele trei zile să nu mănânce nimic, decât pâine şi apă. Pe măsură ce azima era mistuită, tinctura i se urca la creier, ducând şi problema cu sine. Deocamdată, succesul acestei metode nu dăduse rezultatele dorite, în parte datorită unei erori în quantum satis{26} sau în compoziţia dozelor, parte, din pricina ticăloşiei şcolarilor cărora acest hap li se pare atât de greţos, încât de obicei se furişează binişor afară şi-l varsă înainte de a-şi face efectul; în afară de asta, nici nu sunt în stare să rabde de foame atâtea zile.