CAPITOLUL IX.

Autorul se întoarce la Maldonada. Pleacă în împărăţia Luggnagg. Autorul e închis şi apoi chemat la curte. Cum a fost primit. Îngăduinţa regelui faţă de supuşi.

Sosind ziua plecării am căpătat încuviinţarea înălţimii Sale guvernatorul din Glubbdubdrib şi m-am înapoiat cu cei doi însoţitori ai mei la Maldonada unde, după o aşteptare de două săptămâni, am găsit o corabie gata să ridice pânzele pentru a porni spre Luggnagg. Cei doi domni şi alţi câţiva au avut marea bunătate de a mă aproviziona cu merinde şi de a mă conduce pe bord. Călătoria a ţinut o lună de zile. Am avut de înfruntat o furtună cumplită şi am fost nevoiţi să cârmim înspre vest pentru a intra în bătaia alizeului, care sufla pe o întindere de mai mult de şaizeci de leghe. La 21 aprilie 1708, am intrat în apele fluviului care curge spre Clumegrig, un port la mare, aşezat în partea de sud-est a împărăţiei Luggnagg. Am aruncat ancora la o leghe depărtare de oraş şi am semnalizat după pilot. În mai puţin de jumătate de oră, veniră pe bord doi piloţi care ne-au condus printre bancuri şi stânci foarte primejdioase pentru corăbii, până la un bazin mare, unde o flotă întreagă poate pluti în siguranţă, la o depărtare de o ancablură de zidurile oraşului.

Câţiva din marinarii noştri, fie din răutate, fie din neştiinţă, au informat pe piloţi că eu sunt străin şi că am călătorit mult; aceştia s-au grăbit să-l înştiinţeze pe vameş, care m-a cercetat cu de-amănuntul la debarcare. Vameşul îmi vorbi în limba din Balnibarbi, care, datorită negoţului întins, e în general înţeleasă în oraşul acela, mai ales de către marinari şi de funcţionarii de la vamă. I-am istorisit câteva din peripeţiile mele, căutând să-mi fac povestea cât mai vrednică de crezare.

Iar am socotit cu cale să tăinuiesc numele patriei mele adevărate şi să le spun că sunt olandez, deoarece intenţia mea să plec în Japonia şi ştiam că olandezii sunt singurii europeni cărora le este îngăduită intrarea în împărăţia aceea. I-am spus aşadar vameşului că naufragiind pe coasta din Balnibarbi şi fiind aruncat pe o stâncă, am fost primit în Laputa sau insula zburătoare (despre care el auzise adesea), şi acum [mă străduiam să ajung în Japonia, unde aş putea găsi vreun mijloc de a mă reîntoarce în patrie. Vameşul îmi spuse că va trebui să fiu închis până când va primi ordine de la curte; în care scop el va scrie numaidecât, cu nădejdea că va primi un răspuns până în două săptămâni. Am fost dus într-o locuinţă destul de confortabilă şi o santinelă fu aşezată la uşă. Totuşi, mi-era îngăduit să mă plimb printr-o grădină mare, fiind tratat cu destulă omenie şi întreţinut în tot acest răstimp pe socoteala regelui. Am fost vizitat de mai multe persoane, mai ales din curiozitate, căci se răspândise zvonul că vin de peste mări şi ţări, despre care ei nici măcar nu auziseră vreodată.

Am angajat ca tâlmaci pe un tânăr care călătorise pe aceeaşi corabie cu mine; era de fel din Luggnagg, dar trăise câţiva ani la Maldonada şi cunoştea perfect amândouă limbile. Cu ajutorul lui, am putut să stau de vorbă cu cei care mă vizitau; dar convorbirile acestea se mărgineau la întrebări din partea lor şi răspunsuri din partea mea.

Răspunsul curţii nu întârzie să sosească. Cuprindea un mandat de arestare şi ordinul de a fi dus la Traldragdubh sau Trildrogdrib (deoarece, dacă îmi aduc bine aminte, se pronunţă în ambele feluri), de un detaşament de zece călăreţi. Singurul meu însoţitor era bietul tâlmaci, pe care-l convinsesem să intre în slujba mea; în urma cererii mele umile ni s-a dat la fiecare câte un catâr, pe care să călărim. Cu o jumătate de zi înaintea noastră, fu trimis un sol, ca să-l înştiinţeze pe rege de venirea mea şi să-l roage să binevoiască a hotărî ziua şi ora când va avea plăcerea de a-mi îngădui cinstea să ling praful din faţa tronului său. Acesta este stilul curţii, despre care mi-am dat seama că e ceva mai mult decât o chestiune de formă, deoarece la două zile după sosirea mea, când am fost primit la palat, mi s-a poruncit să mă târăsc pe burtă şi să ling duşumeaua pe măsură ce înaintam.

Datorită faptului că eram străin, duşumeaua fusese curăţată, astfel că praful nu mă supără câtuşi de puţin. Totuşi, aceasta este o favoare deosebită care nu se acordă decât persoanelor supuse, când cer să fie primite de rege. Ba, uneori se presară dinadins praf pe jos, atunci când cel care trebuie să fie primit se întâmplă să aibă duşmani puternici la curte. Mi-a fost dat să văd un mare dregător cu gura atât de năclăită de praf, încât după ce s-a târât până aproape de tron, n-a fost în stare să rostească un singur cuvânt. Leac nu există, pentru că cei care scuipă sau îşi şterg gura în faţa Majestăţii Sale se fac vinovaţi de o crimă capitală. Mai există şi un alt obicei, cu care nu sunt întru totul de acord: atunci când regele îşi pune în gând să condamne pe vreunul din nobilii săi la o moarte blândă, el porunceşte să se presare pe duşumea un anumit praf negricios şi otrăvitor care, dacă e lins, omoară fără greş omul în douăzeci şi patru de ore. Totuşi, ca să fiu drept cu acest cârmuitor care vădeşte atâta îndurare şi grijă pentru viaţa supuşilor săi (ar fi de dorit ca monarhii din Europa să-l imite), trebuie să amintesc un lucru care-i face cinste şi anume că după executarea unei astfel de pedepse se dau porunci straşnice ca duşumeaua să fie bine spălată, iar dacă slujitorii nesocotesc porunca sunt în primejdie de a-şi atrage mânia regelui. Eu însumi l-am auzit dând poruncă să fie biciuit unul din paji, care, nutrind gânduri ascunse, nu se îngrijise ca podelele să fie spălate după osândă, deşi primise această însărcinare. Din pricina nepăsării lui, un tânăr nobil în faţa căruia se deschidea un viitor plin de nădejdi, venind în audienţă, a fost din nenorocire otrăvit, cu toate că în perioada aceea, regele nu-i pusese gând rău. Dar bunul rege avu mărinimia să-l ierte pe bietul paj, aşa că acesta n-a mai fost biciuit, făgăduind că nu va mai face aşa ceva, fără să primească poruncă.

Dar să ne întoarcem acolo de unde am plecat: după ce m-am târât până la vreo patru yarzi de tron, m-am săltat uşor în genunchi şi apoi, lovind duşumeaua de şapte ori cu fruntea, am rostit următoarele cuvinte, aşa cum fusesem învăţat în ajun: Ickpling golffthrobb squut serumm blhiop mlashnalt zwin tnodbalkuâfh slhiophad gurdlubh asht. Aceasta e formula stabilită de legile ţării, pe care trebuie s-o rostească toţi cei ce sunt primiţi de monarh. Traducerea ei sună cam aşa: „Fie ca cereasca făptură a Majestăţii Voastre să trăiască cu unsprezece luni şi jumătate mai mult decât soarele!”

Regele mi-a dat un răspuns, pe care, bineînţeles, nu l-am priceput; totuşi, după cum fusesem învăţat, am rostit: Fluft drin yalerick dwuldom prastrad mirpush, ceea ce înseamnă: „Limba mea e în gura prietenului meu”; această expresie voia să spună că îi cer îngăduinţa de a-mi aduce tâlmaciul. Şi într-adevăr, tânărul de care am amintit a fost adus înăuntru. Cu ajutorul lui, am răspuns la toate întrebările pe care mi le-a pus Majestatea Sa vreme de o oră şi mai bine. Eu vorbeam în limba din Balnibarbi, iar tâlmaciul meu îmi traducea spusele în limba din Luggnagg.

Regele se arătă cât se poate de încântat de tovărăşia mea şi îi porunci bliffmarklub-ului sau marelui său şambelan, să ne dea o locuinţă mie şi tâlmaciului meu chiar acolo la palat; de asemenea fixă o sumă importantă pentru hrana noastră, ba îmi dădu şi bani de cheltuială.

Am rămas trei luni de zile în această ţară, spre a-mi dovedi supunerea faţă de Majestatea Sa, care binevoi să-mi arate cele mai înalte favoruri, făcându-mi şi unele propuneri cât se poate de ademenitoare. Totuşi, am socotit că e mai înţelept şi mai cu cale să-mi petrec restul zilelor alături de soţia mea în mijlocul familiei.