CAPITOLUL VI.

Autorul continuă să zugrăvească cele văzute la academie. El propune câteva îmbunătăţiri, primite cu multă bunăvoinţă.

La şcoala de proiectanţi politici, unde nu m-am simţit de loc la largul meu, judecata nu pare să fie la loc de cinste. Profesorii mi s-au înfăţişat ca nişte oameni scrântiţi de-a binelea, şi asemenea privelişti au darul să mă întristeze întotdeauna. Nenorociţii aceştia propuneau fel de fel de planuri, potrivit cărora monarhii urmau să fie convinşi să-şi aleagă favoriţii ţinând seama de înţelepciunea, capacitatea şi virtuţile lor; planuri pentru a-i învăţa pe miniştri să aibă întotdeauna în vedere numai binele obştesc; pentru a răsplăti meritele, virtutea, precum şi serviciile aduse ţării; planuri pentru a-i deprinde pe principi să-şi cunoască adevăratele lor interese, punându-le de acord cu interesele poporului lor; pentru a numi în diferite slujbe oameni capabili să le îndeplinească, şi multe alte asemenea himere care nu i-au trecut niciodată prin minte vreunui om, adeverind în felul acesta vechea mea părere că „nu există nimic fără noimă sau absurd pe care filosofii să nu-l fi înfăţişat ca adevăr”.

Totuşi, trebuie să fiu drept şi să recunosc că nu toţi erau atât de smintiţi. Aşa de pildă, se afla acolo un doctor foarte iscusit care părea atotcunoscător în ceea ce priveşte natura şi sistemul de guvernare. Acest personaj ilustru îşi întrebuinţase cunoştinţele în chipul cel mai folositor, găsind leacuri uimitoare pentru toate bolile şi corupţiile de care s-au molipsit departamentele administraţiei publice, datorită viciilor sau cusururilor celor care cârmuiesc, precum şi destrăbălării de care dau dovadă cei ce trebuie să se supună. De pildă: toţi scriitorii şi filosofii au căzut de acord că există o asemănare universală şi de netăgăduit între corpul omenesc şi politică; poate fi oare ceva mai limpede decât faptul că sănătatea amândurora trebuie păstrată, şi bolile amândurora – tămăduite cu ajutorul aceloraşi prescripţii?

E un lucru ştiut de toată lumea că senatele şi marile consilii sunt adesea tulburate de umori morbide, pletorice, ebuliente şi altele; de asemenea suferă de nenumărate boli de cap şi mai cu seamă de inimă, de convulsii puternice, cu contracţii dureroase ale nervilor şi tendoanelor la ambele mâini, dar mai ales la mâna dreaptă, de dureri de splină, gaze îngrămădite în pântece, ameţeli şi delir, de tumori scrofuloase, pline de materie purulentă, rău mirositoare, de râgâieli, de o foame de lup sau digestii proaste, precum şi de multe altele pe care nu le voi mai aminti. Doctorul acesta propunea aşadar ca la întrunirea senatului, anumiţi doctori să fie de faţă la dezbaterile din primele trei zile, iar la sfârşitul fiecărei zile să ia pulsul fiecărui senator. Apoi, după ce vor fi chibzuit îndelung şi se vor fi consultat asupra bolilor de care suferă senatorii, precum şi asupra mijloacelor de vindecare, în cea de a patra zi să vină în senat însoţiţi de farmacişti care să aibă la ei medicamentele necesare; şi înainte ca senatorii să-şi reia locurile, să li se administreze lenitive, aperitive, abstersive, corosive, restringente, paliative, laxative, cefalalgice, icterice, apoflegmatice, acustice, după cum cere fiecare caz în parte; şi, potrivit efectului acestor medicamente, să le repete, să le modifice sau să le înlăture la următoarea şedinţă.

Proiectul acesta nu putea fi prea costisitor şi, după umila mea părere, ar putea fi de mare folos pentru a grăbi luarea de hotărâri în ţările unde senatul are un cuvânt de spus în ceea ce priveşte puterea legislativă; ar face cu putinţă unanimitatea voturilor, ar scurta dezbaterile, ar deschide unele guri care sunt acum zăvorite şi ar închide multe altele care sunt acum deschise; ar domoli neastâmpărul celor tineri şi ar mai muia încăpăţânarea celor bătrâni, i-ar struni pe cei proşti şi i-ar potoli pe cei obraznici.

Şi deoarece toată lumea se plânge că favoriţii monarhilor au o memorie slabă, acelaşi doctor propunea ca „oricine e primit de un prim-ministru, după ce şi-a spus păsul cât mai pe scurt şi în cuvinte cât mai limpezi, la plecare să-l ciupească pe sus-amintitul ministru de nas, să-i tragă un picior în pântece, să-l calce pe bătături, să-l tragă de urechi de trei ori, să-i înfigă un ac în partea posterioară sau să-l pişte de braţ până îl face numai vânătăi, ca să-l împiedice să uite cele discutate; şi la fiecare audienţă să repete toate acestea până când cererea i se va îndeplini sau îi va fi refuzată categoric.”

Doctorul mai cerea, printre altele, „ca fiecare senator din marele consiliu al unei naţiuni, după ce îşi expune punctul său de vedere şi-l sprijină cu argumente, să fie obligat să voteze împotriva propriei sale păreri; în felul acesta rezultatul nu ar putea fi decât prielnic pentru binele obştesc”.

Împotriva ciocnirilor prea violente dintre partide, doctorul propunea un leac minunat de împăcare. Iată-l: iei o sută de conducători ai fiecărui partid, îi aşezi perechi-perechi pe cei ale căror capete sunt cam de aceeaşi mărime, apoi pui doi meşteri îndemânatici să le reteze căpăţânile cu ferăstrăul, în acelaşi timp, în aşa fel, încât creierii să fie împărţiţi în două jumătăţi egale. Jumătăţile astfel obţinute să fie schimbate între ele, fiecare fiind aşezată în ţeasta potrivnicului. Operaţia aceasta, ce-i drept, cere oarecare precizie, dar profesorul ne încredinţa că „dacă e făcută cu îndemânare, vindecarea e sigură”. El judeca în felul următor: „Cele două jumătăţi de creier fiind lăsate să se ciorovăiască între ele în aceeaşi ţeastă nu vor întârzia să ajungă la o înţelegere, aducând în cele din urmă cumpătare şi gândire logică, lucru ce ar fi de dorit să existe în minţile tuturor acelora care îşi închipuie că menirea lor pe lumea asta este numai de a supraveghea şi de a conduce. Cât priveşte deosebirea cantitativă şi calitativă dintre creieri, doctorul m-a asigurat că atunci când e vorba de şefii partidelor, lucrul acesta nu are nici o importanţă.

Am ascultat o discuţie foarte aprinsă între doi profesori cu privire la cele mai lesnicioase şi mai eficace mijloace de a lua bani de la supuşi, fără a-i supăra cu ceva. Primul afirma că cel mai straşnic mijloc ar fi să se pună un anumit impozit pe viciu şi pe nebunie, iar suma ce ar urma s-o plătească fiecare om să fie hotărâtă, în chipul cel mai nepărtinitor, de un juriu compus din vecinii lui. Celălalt era de părere contrarie: să fie impuse însuşirile trupeşti şi sufleteşti pe care oamenii le preţuiesc în chip deosebit, iar impozitul să fie mai mare sau mai mic, după gradul de desăvârşire. Cât priveşte aprecierea, să fie lăsată întru totul pe seama fiecăruia. Cele mai ridicate impozite urmau să le plătească bărbaţii care se bucură de cea mai mare trecere în ochii femeilor, iar suma – fixată după numărul şi felul dovezilor primite; asupra acestor lucruri trebuiau să hotărască singuri. Mai propunea ca inteligenţa, vitejia şi buna cuviinţă să fie de asemenea supuse la impozite mari, plătite în acelaşi chip, adică în baza declaraţiei fiecăruia, cu privire la măsura în care se bucură de aceste însuşiri.

Cât despre cinste, dreptate, înţelepciune şi învăţătură să nu fie supuse la nici un fel de impozit, deoarece acestea sunt însuşiri atât de rare, încât nici un om nu le va recunoaşte vecinului său şi nu le va preţui la el însuşi.

Se mai propunea ca femeile să fie impuse după frumuseţe şi după găteli, bucurându-se şi ele de privilegiul acordat bărbaţilor de a se judeca singure. Statornicia, castitatea, bunul simţ şi bunătatea nu urmau să fie supuse impunerii, deoarece veniturile nu ar fi acoperit cheltuielile cerute de strângerea impozitelor.

Pentru ca senatorii să rămână credincioşi intereselor coroanei, profesorul propunea ca marile dregătorii să fie câştigate la loterie, fiecare senator trebuind să depună în prealabil jurământ şi garanţie că va vota pentru curte, fie că va câştiga sau nu; cei care pierdeau aveau libertatea să joace la loterie pentru următorul post vacant. În felul acesta, speranţa şi probabilitatea erau veşnic vii, nimeni nu putea să se plângă de făgăduieli ce nu fuseseră ţinute, ci punea dezamăgirile numai pe seama spartei, ai cărei umeri sunt mai largi şi mai zdraveni decât cei ai unui ministru.

Un alt profesor mi-a arătat o foaie mare de hârtie cuprinzând mijloacele prin care puteau fi descoperite comploturile şi conspiraţiile împotriva cârmuirii. El îi sfătuia pe marii bărbaţi de stat să cerceteze mâncarea tuturor persoanelor suspecte, orele când luau masa, pe care parte dormeau, cu care mână îşi ştergeau posteriorul. De asemenea, ei trebuiau să le examineze cu multă atenţie excrementele şi, după culoare, miros, gust, tărie şi vechimea acestora, să le judece gândurile şi ţelurile deoarece, spunea profesorul, niciodată nu sunt oamenii mai serioşi, mai meditativi, mai gravi, ca atunci când stau pe scaun – lucru constatat de el din propria-i experienţă; de pildă, atunci când se gândea într-o doară cum ar putea mai bine să-l ucidă pe rege, excrementele lui căpătau o culoare verzuie, şi cu totul alta când se gândea să pună la cale doar o răscoală sau să incendieze capitala.

Textul era scris cu multă pricepere, cuprinzând multe observaţii ciudate şi în acelaşi timp folositoare pentru politicieni, dar, după câte mi-am putut da eu seama, lucrarea nu era completă.

Nu m-am sfiit să-mi spun părerea autorului şi m-am oferit să vin cu unele adăogiri. Mi-a primit propunerea cu mai multă bunăvoinţă decât arată de obicei scriitorii, mai cu seamă cei din tagma teoreticienilor, susţinând că ar fi bucuros să afle lucruri noi.

I-am spus că în împărăţia Tribnia{27}, numită de băştinaşi Langden{28}, unde poposisem câtăva vreme în timpul călătoriilor mele, cea mai mare parte a poporului e alcătuită din denunţători, martori, informatori, acuzatori, reclamanţi, mincinoşi şi sperjuri, cu toate slugile şi uneltele lor, toţi folosiţi şi plătiţi de miniştri şi de locţiitorii lor. În împărăţia aceea, comploturile sunt de obicei opera persoanelor care doresc să-şi câştige faima de politicieni iscusiţi, care vor să învioreze o administraţie capie, să înăbuşe sau să abată pe alte făgaşuri nemulţumirea unanimă, să-şi umple lăzile cu amenzi şi să determine creşterea sau scăderea încrederii publicului, potrivit cu propriile lor interese. Din capul locului, ei se înţeleg între dânşii asupra oamenilor care urmează să fie învinovăţiţi de complot, apoi au grijă să pună mâna pe toate scrisorile şi hârtiile acestora, iar pe autorii lor – în lanţuri. Aceste hârtii sunt încredinţate unor artişti foarte pricepuţi în descifrarea înţelesurilor ascunse ale cuvintelor, silabelor şi literelor.

Aşa, de pildă, ei ştiu că „scaun găurit” înseamnă consiliu privat; „cârd de gâşte”, senatul; „câine şchiop”, un năvălitor „ciuma”, armată permanentă; „cărăbuş”, prim ministru; „gută”, mare prelat; spânzurătoare”, secretar de stat; „oală de noapte”, consiliul marilor dregători; „sită”, doamnă de la curte; „mătură”, revoluţie; „cursă de şoareci”, slujbă publică; „prăpastie fără fund”, vistierie; „canal”, curte; „tichie de bufon cu clopoţei”, favorit; „trestie ruptă”, curte judecătorească; „butoi gol”, general; „rană cu puroi”, administraţie.

Atunci când această metodă dă greş, au altele două mai eficace, pe care cei mai învăţaţi dintre ei le numesc acrostihuri şi anagrame. Potrivit celei dinţii, ei pot descifra toate iniţialele, dându-le tâlcuri politice. Astfel, N înseamnă complot; B, regiment de cavalerie; L, flotă. Potrivit celei de a doua metode, prin rearanjarea literelor alfabetului dintr-un text suspect, ei pot da în vileag cele mai ascunse ţeluri ale unui partid nemulţumit. Aşa de pildă, dacă într-o scrisoare către un prieten, eu i-aş scrie acestuia: „Fratele nostru Tom a căpătat trânji”, un specialist în arta descifrării îşi va da seama numaidecât că aceleaşi litere care alcătuiesc propoziţia aceasta pot forma următoarele cuvinte: „Rezistaţi, se pune la cale un complot”{29}. Aceasta este metoda anagramatică.

Profesorul s-a arătat recunoscător pentru aceste informaţii şi mi-a făgăduit că numele meu va fi trecut cu cinste în tratatul lui. Cum nu mai găseam nimic în ţara aceea care să mă îndemne să rămân, am început să mă gândesc la întoarcerea în Anglia.