CAPITOLUL VII.

Autorul părăseşte Lagado. Soseşte Ia Maldonada. Nu găseşte nici o corabie. Face o scurtă călătorie la Glubbdubdrib. Primirea pe care i-o face guvernatorul.

Laputa şi ţinuturile înconjurătoare fac parte dintr-un continent care, am toate motivele să cred, se întinde spre răsărit, către acea parte necunoscută a Americii situată la vest de California, şi spre nord de Oceanul Pacific, aflat la o distanţă nu mai mare de o sută cincizeci de mile de Lagado. Acolo se găseşte un port care face negoţ cu marea insulă Luggnagg, aşezată spre nord-vest la 29 grade latitudine nordică şi la 140 grade longitudine. Această insulă Luggnagg este situată la sud-est de Japonia, cam la aproximativ o sută de leghe. Între împăratul Japoniei şi regele din Luggnagg există o strânsă prietenie, şi datorită acestui lucru navigaţia între o insulă şi cealaltă este foarte intensă. M-am hotărât aşadar să mă îndrept într-acolo, cu gândul de a mă întoarce în Europa. Am închiriat doi catâri şi o călăuză care să-mi arate drumul şi să-mi ducă bruma de bagaj ce aveam. Mi-am luat rămas bun de la nobilul meu protector, care îmi arătase atâta bunăvoinţă şi care, la despărţire, mi-a făcut un dar mărinimos.

Călătoria mea s-a desfăşurat fără peripeţii vrednice de a fi amintite. Când am sosit în portul Maldonada (aşa se numea), n-am găsit nici o corabie care să plece la Luggnagg şi se părea că nici nu va fi vreuna prea curând. Oraşul e cam tot atât de mare cât Portsmouth. N-a trecut mult şi am cunoscut câţiva oameni care m-au primit cu multă ospitalitate.

Un gentilom cu vază îmi spuse că de vreme ce spre Luggnagg nu va pleca nici un vas până într-o lună de zile, mi-aş putea omorî timpul făcând o plimbare spre mica insulă Glubbdubdrib, aşezată la vreo cinci leghe depărtare spre sud-vest. Se oferi să mă însoţească împreună cu un prieten de-al lui, făgăduindu-mi că îmi va face rost de o barcă în vederea acestei călătorii.

Glubbdubdrib, în măsura în care pot tălmăci acest cuvânt, înseamnă Insula Vrăjitorilor sau Magicienilor. E cam cât o treime din insula Wight şi pământul ei este foarte roditor; triburile sunt conduse de căpetenia unui trib alcătuit din magicieni. Membrii acestui trib se căsătoresc numai între ei, iar cel mai bătrân dintre dânşii le este principe sau guvernator. Are un palat măreţ şi un parc de vreo trei mii de pogoane, înconjurat de un zid de piatră cioplită, înalt de douăzeci de picioare. În acest parc se află mai multe ţarcuri mici pentru vite, precum şi semănături şi grădini de zarzavat, împrejmuite cu gard.

Guvernatorul şi familia lui sunt slujiţi de nişte servitori cam neobişnuiţi. Datorită cunoştinţelor sale în arta necromanţiei, el are puterea de a chema sufletele celor morţi şi de a le cere să-l slujească vreme de douăzeci şi patru de ceasuri, dar nu mai mult. Pe de altă parte, el nu poate chema aceleaşi suflete înainte de a fi trecut trei luni de zile, decât în cazuri cu totul neobişnuite.

Când am sosit în insulă – pe la ora unsprezece dimineaţa – unul din domnii care mă însoţea se duse la guvernator şi-l rugă să binevoiască a primi pe un străin venit anume spre a avea cinstea să vadă pe înălţimea Sa. Cererea fu încuviinţată numaidecât, aşa că am intrat toţi trei pe poarta palatului, trecând printre două şiruri de străji înarmate şi îmbrăcate după o modă foarte veche. Străjerii aveau ceva în înfăţişarea lor care mă umplea de groază; mi se făcuse părul măciucă. Am străbătut mai multe apartamente şi pretutindeni am fost întâmpinaţi de slujitori la fel de stranii, aşezaţi de o parte şi de alta a încăperilor, asemenea străjilor, până când am ajuns în camera guvernatorului. Aici, după ce am făcut trei plecăciuni adânci şi am răspuns la câteva întrebări generale, ni s-a dat voie să ne aşezăm pe trei scaune, lângă treapta cea mai de jos a tronului înălţimii Sale. Guvernatorul înţelegea limba din Balnibarbi, cu toate că se deosebea de limba vorbită pe insulă.

Mă rugă să-i povestesc câte ceva despre călătoriile mele şi, pentru a-mi arăta că voi fi tratat fără nici un fel de ceremonii, le făcu semn cu degetul tuturor însoţitorilor săi să părăsească încăperea; spre marea mea uimire, au dispărut într-o clipă, asemenea arătărilor din vis, când ne deşteptăm. Nu mi-am putut veni în fire câtăva vreme, până ce guvernatorul mă încredinţa că nu mi se va întâmpla nimic rău; şi dacă am văzut că cei doi tovarăşi ai mei nu se sinchisesc câtuşi de puţin (pasămite fuseseră adesea primiţi în felul acesta), am început să prind curaj şi i-am povestit Înălţimii Sale pe scurt câteva din peripeţiile mele, uitându-mă mereu înapoi, înspre locul unde văzusem nălucile acelea. Am avut cinstea să iau masa cu guvernatorul, o nouă ceată de fantome aducându-ne mâncarea şi servindu-ne. Mi-am dat seama că sunt mai puţin îngrozit decât fusesem în cursul dimineţii. Am rămas până la asfinţitul soarelui, dar l-am rugat cu umilinţă pe înălţimea Sa să mă ierte că nu pot primi invitaţia de a locui la palat. Cei doi prieteni ai mei şi cu mine am închiriat o casă în oraşul vecin, care este capitala acestei insuliţe, iar a doua zi de dimineaţă ne-am întors pentru a aduce omagiile noastre; guvernatorului, cinste pe care el binevoise să ne-o îngăduie.

În felul acesta am zăbovit în insulă zece zile, petrecându-ne cea mai mare parte a timpului în tovărăşia guvernatorului şi dormind la locuinţa noastră. În curând m-am obişnuit într-atâta cu prezenţa duhurilor, încât a treia sau a patra oară n-am mai încercat nici o emoţie, sau, chiar dacă mă mai stăpânea un oarecare simţământ de teamă, curiozitatea mea biruia frica. Înălţimea Sa guvernatorul m-a poftit să invoc orice spirit doresc – ba chiar cete întregi dacă vreau – spiritul oricărui mort de la facerea lumii şi până în clipa de faţă, şi să le cer să-mi răspundă la orice întrebare aş socoti eu cu cale să pun, cu condiţia ca întrebările mele să privească numai epoca în care au trăit ei. Puteam fi încredinţat de un lucru, şi anume că îmi vor spune adevărul adevărat, deoarece minciuna era un talent fără nici o noimă în lumea de dincolo.

Mi-am exprimat nemărginita mea recunoştinţă faţă da Înălţimea Sa pentru o atare cinste. Ne aflam într-o încăpere de unde aveam o frumoasă privelişte asupra parcului. Şi cum primul meu îndemn a fost de a vedea câteva scene pline de strălucire şi măreţie, am dorit să-l văd pe Alexandru cel Mare în fruntea oştirilor, îndată după bătălia de la Arbela; scenă care, la un semn al guvernatorului, se înfăţişă de îndată ochilor noştri, pe un câmp întins, chiar sub, fereastra unde ne aflam.

Alexandru fu chemat în cameră şi numai cu multă greutate am izbutit să înţeleg greceasca lui, întrucât cunoşteam prea puţin această limbă; împăratul mă asigură pe cuvânt de cinste că nu fusese otrăvit, ci murise de friguri, deoarece se îmbăta prea des.

L-am văzut apoi pe Hannibal trecând Alpii; acesta îmi spuse că nu avea strop de oţet în toată tabăra.

Veniră apoi Cezar şi Pompei în fruntea armatelor lor, gata de luptă. Cel dinţii îşi trăia ultimul mare triumf. Mi-am exprimat dorinţa de a vedea senatul Romei, adunat într-o sală mare, şi o adunare legislativă modernă (pentru comparaţie), în altă sală. Senatul părea o adunare de eroi şi semizei. Ceilalţi, o adunătură de boccegii, hoţi de buzunare, tâlhari şi fanfaroni.

La rugămintea mea, guvernatorul îi făcu semn lui Cezar şi lui Brutus să se apropie de noi. M-a cuprins o adâncă veneraţie la vederea lui Brutus şi mi-am dat lesne seama de virtutea-i desăvârşită, de neobositul său avânt şi tăria lui sufletească, de dragostea sa curată pentru patrie şi de bunăvoinţa faţă de întregul neam omenesc, zugrăvite în fiecare trăsătură a chipului său. Am observat cu multă plăcere că aceşti doi oameni se înţelegeau de minune, iar Cezar îmi mărturisi fără înconjur că cele mai mari fapte din viaţa lui nu erau nici pe departe atât de strălucite ca omorul comis de Brutus. Am avut cinstea de a discuta mult cu Brutus, şi mi-a spus că străbunul său Junius, Socrate, Epaminonda, Caton cel Tânăr, Sir Thomas More şi el însuşi erau veşnic împreună; iată un sextumvirat la care toate veacurile lumii nu ar mai putea adăuga pe un al şaptelea.

Dar nu vreau să-l plictisesc pe cititor înşirându-i toţi oamenii vestiţi, al căror spirit a fost invocat spre a-mi potoli setea de a vedea lumea din veacurile antichităţii, perindându-se prin faţa mea. Mi-am desfătat îndeosebi ochii, privind pe ucigaşii tiranilor şi ai uzurpatorilor şi pe acei care au redat libertatea popoarelor asuprite şi nedreptăţite.

Dar e cu neputinţă să zugrăvesc mulţumirea pe care am încercat-o, în aşa fel încât cititorul să trăiască şi el, la rândul lui, astfel de clipe.