Capitolul III

Autorul este chemat la curte. Regina îl cumpără de la stăpânul său fermierul şi îl prezintă regelui. Discută cu marii învăţaţi ai Majestăţii Sale. Autorului i se dă un apartament la curte. Se bucură de înalta favoare a reginei. Apără onoarea ţării sale. Certurile lui cu piticul reginei.

Munca la care eram supus zi de zi, pricinui în câteva săptămâni o schimbare serioasă în starea sănătăţii mele. Cu cât stăpânul meu câştiga mai mult de pe urma mea, cu atât devenea mai nesăţios, îmi pierdusem cu totul pofta de mâncare şi ajunsesem un adevărat schelet. Văzând aceasta şi făcându-şi socoteala că nu mai am mult de trăit, fermierul se hotărî să stoarcă din mine tot ce se mai putea stoarce. În timp ce punea la cale astfel de lucruri, sosi de la curte un sardral sau lacheu, poruncindu-i stăpânului meu să mă ducă de îndată la palat pentru a distra pe regină şi pe doamnele ei de onoare. De altfel, câteva dintre doamne mă şi văzuseră şi povestiseră lucruri extraordinare despre frumuseţea, purtarea cuviincioasă şi bunul meu simţ. Majestatea Sa şi însoţitoarele ei au fost mai mult decât încântate de purtarea mea. Am căzut în genunchi şi am implorat să mi se acorde onoarea de a săruta piciorul ei împărătesc; dar graţioasa regină, după ce am fost aşezat pe masă, mi-a întins degetul ei mic, pe care eu l-am îmbrăţişat cu amândouă mâinile şi plin de adânc respect i-am atins vârful cu buzele. Regina mi-a pus câteva întrebări generale despre ţara mea şi despre călătoriile pe care Ie făcusem, la care eu am căutat să răspund cât mai clar şi în cât mai puţine cuvinte. M-a întrebat dacă aş fi mulţumit să trăiesc la curte. Am făcut o plecăciune adâncă, atingând masa cu capul, şi am răspuns umil că sunt robul stăpânului meu, dar dacă ar sta în puterea mea să aleg aş fi mândru să-mi închin viaţa Majestăţii Sale. Atunci, regina îl întrebă pe stăpânul meu dacă doreşte să mă vândă la un preţ bun. El, care se temea că nu voi trăi mai mult de o lună, fu gata să se despartă de mine şi ceru o sută de piese de aur, care i-au fost înmânate pe loc, fiecare piesă valorând cât opt sute de moidores{18}. Dacă ţinem seama de proporţia dintre toate lucrurile din ţara aceea faţă de cele din Europa, precum şi de preţul aurului, mai ridicat la ei, de abia dacă toată suma echivala cu o mie de guinee {19} în Anglia.

Am spus apoi reginei că de vreme ce eram acum cel mai supus vasal al ei, îi cer favoarea ca Glumdalclitch, care mi-a purtat întotdeauna de grijă cu atâta sârguinţă, bunătate şi pricepere, să fie primită în serviciul ei şi să fie şi mai departe dădaca şi profesoara mea.

Majestatea Sa îmi încuviinţă cererea şi obţinu cu uşurinţă consimţământul fermierului, bucuros să-şi vadă fiica la curte, în timp ce biata fată nu-şi putea ascunde bucuria. Fostul meu stăpân plecă luându-şi rămas bun de la mine şi spunând că mă lasă în mâini bune, la care eu nu i-am răspuns nimic, ci am făcut doar o uşoară plecăciune. Reginei nu-i scăpă răceala mea şi, după ce fermierul părăsi apartamentul, m-a întrebat care e pricina. Mi-am luat atunci inima în dinţi şi i-am spus Majestăţii Sale că fostului meu stăpân nu-i datoram nimic afară doar de faptul că nu a zdrobit creierii unei biete fiinţe inofensive, descoperită întâmplător pe câmp – mărinimie răsplătită din belşug de banii pe care i-a câştigat purtându-mă prin jumătate din împărăţie, precum şi de preţul cu care mă vânduse acum. Că viaţa pe care o dusesem a fost îndeajuns de chinuitoare ca să ucidă un animal de zece ori mai puternic ca mine, că sănătatea mea se şubrezise mult, datorită nesfârşitei corvezi de a distra gloata ceasuri în şir, şi, dacă stăpânul meu nu ar fi socotit că zilele-mi sunt numărate, Majestatea Sa nu ar fi făcut un târg atât de ieftin. Cum însă nu mă temeam câtuşi de puţin că voi fi prost tratat sub oblăduirea unei regine atât de mari şi de bune, podoaba firii, nestemata lumii, încântarea supuşilor ei, fenix a creaţiunii – speram că temerile fostului meu stăpân se vor dovedi neîntemeiate, căci simţeam cum îmi recapăt puterea sub înrâurirea augustei sale prezenţe.

Aceasta e în rezumat cuvântarea mea, rostită cu multe greşeli şi poticnindu-mă adesea. Cât despre ultima parte, am ticluit-o cu totul şi cu totul în stilul caracteristic acestui popor, Glumdalclitch învăţându-mă câteva cuvinte pe de rost, în timp ce mă ducea la curte.

Regina s-a arătat foarte îngăduitoare faţă de greşelile mele şi a rămas surprinsă de atâta duh şi bun simţ la un animal aşa de mic. M-a luat în mână şi m-a dus la rege, care se zăvorâse în camera lui de lucru. Majestatea Sa, un monarh cu o înfăţişare gravă şi severă, nedându-şi seama la început cu cine are de a face, a întrebat-o pe regină cu răceală, „de când a îndrăgit un splacnuck?” căci pesemne aşa i-am părut eu, cum stăteam culcat pe burtă în mâna dreaptă a Majestăţii Sale. Regina, însă, o fiinţă poznaşă şi plină de duh, mă puse binişor în picioare pe birou şi-mi porunci să-i spun Majestăţii Sale povestea vieţii mele, lucru pe care l-am făcut în foarte puţine cuvinte, iar Glumdalclitch care stătea la uşă, pentru că nu înţelegea să mă scape din ochi, fiind primită înăuntru, adeveri toate cele întâmplate din clipa când poposisem în casa tatălui ei.

Cu toate că regele era un om foarte învăţat şi studiase filosofia şi mai ales matematica, după ce mă cercetă cu luare-aminte şi mă văzu umblând în două picioare, îşi închipui, înainte ca eu să fi deschis gura, că sunt o figurină de ceasornic (ceasurile au ajuns la o mare perfecţiune în ţara lor), născocită de vreun artist ingenios. Când însă îmi auzi glasul şi văzu că tot ce spun e firesc şi raţional, nu-şi putu ascunde uimirea. Dar nu se arătă de loc mulţumit de relatările mele cu privire la felul în care venisem în ţara lui, crezând că e o poveste ticluită de Glumdalclitch şi de tatăl ei, care mă învăţaseră un număr de cuvinte ca să mă vândă pe un preţ mai bun. Stăpânit de aceste gânduri, îmi mai puse câteva întrebări şi primi din nou răspunsuri inteligente, răspunsuri ce păcătuiau doar printr-un accent străin şi o cunoaştere imperfectă a limbii, împănată cu câteva fraze rustice, învăţate de mine în casa fermierului şi nepotrivite cu vorbirea aleasă de la curte.

Majestatea Sa trimise după trei cărturari, care, potrivii obiceiului ţării, urmau să fie primiţi la curte în săptămâna aceea. Aceşti domni, după ce m-au cercetat cu multă luare-aminte, se dovediră a avea păreri deosebite. Au căzut cu toţii de acord că n-am putut fi zămislit după legile obişnuite ale firii deoarece n-aveam putinţa să-mi apăr viaţa, nici prin iuţeala picioarelor, nici căţărându-mă în copaci şi nici săpându-mi vizuini în pământ.

După dinţi, pe care mi i-au examinat cu multă atenţie, şi-au dat seama că sunt un animal carnivor; cum însă cele mai multe patrupede mă întreceau cu mult, iar şoarecii de câmp şi alte animale erau mult mai sprintene ca mine, nu-şi puteau închipui cum reuşesc să nu mor de foame, afară doar dacă nu mă hrăneam cu melci şi alte insecte, ceea ce ei erau gata să dovedească prin nenumărate argumente savante că nu este cu putinţă. Unul din aceste capete luminate fu de părere că s-ar putea ca eu să fiu un embrion sau un avorton. Ipoteza aceasta fu respinsă de ceilalţi doi, care vedeau că am mădularele perfect de bine dezvoltate şi fără nici un cusur şi că am trăit mai mulţi ani, după cum o dovedea limpede barba mea, ale cărei fire le-au descoperit cu ajutorul unei lupe. Nu voiau să admită că aş fi un pitic, pentru că micimea mea întrecea orice închipuire, iar piticul favorit al reginei, cel mai mic pitic cunoscut în întreaga ţară, era înalt de aproape treizeci de picioare. După multe discuţii, au ajuns la concluzia unanimă că sunt doar un relplum scalclath, ceea ce, cuvânt cu cuvânt, înseamnă lusus naturae{20}, concluzie întru totul pe placul filosofiei moderne din Europa, ai cărei învăţaţi, dispreţuind vechea portiţă de scăpare a cauzelor oculte, cu ajutorul căreia discipolii lui Aristotel căutau în zadar să-şi ascundă ignoranţa, au născocit această minunată soluţie a tuturor dificultăţilor spre negrăitul progres al cunoştinţelor omeneşti.

După această concluzie hotărâtoare, am rugat stăruitor să mi se îngăduie să spun şi eu două cuvinte. M-am adresat regelui şi l-am asigurat pe Majestatea Sa că vin dintr-o ţară cu mai multe milioane de cetăţeni de statura mea, unde animalele, pomii şi casele sunt toate proporţionate şi unde, în consecinţă, aş putea, la fel de bine ca şi supuşii Majestăţii Sale, să mă apăr şi să mă hrănesc; socoteam că e un răspuns complet la argumentele domnilor acelora. La acestea, ei s-au mulţumit să zâmbească dispreţuitor, zicând că fermierul a ştiut să mă dădăcească foarte bine. Regele însă, minte mult mai luminată, dădu drumul învăţaţilor şi trimise după fermier care, din fericire, nu plecase încă din oraş. Şi după ce-l descusu mai întâi între patru ochi, şi-l puse apoi de faţă cu mine şi cu fetiţa lui, Majestatea Sa începu să-şi spună că s-ar putea ca tot ce-i povestisem să fie adevărat.

O rugă pe regină să poruncească să fiu bine tratat şi fu de părere ca Glumdalclitch să continue a mă îngriji, deoarece băgase de seamă că ţineam mult unul la celălalt. Fetei i se dădu un apartament confortabil la curte, un fel de guvernantă care să o educe, o servitoare ca s-o îmbrace şi încă două pentru felurite alte treburi; dar îngrijirea mea fu lăsată numai şi numai în seama ei. Regina porunci tâmplarului ei să facă o cutie care să-mi servească drept dormitor, după modelul indicat de Glumdalclitch şi de mine. Omul acesta era un meşter foarte iscusit şi, sub îndrumările mele, îmi construi în trei săptămâni o cameră de lemn de şaisprezece picioare pătrate, înaltă de douăsprezece picioare, cu ferestre, o uşă şi două firide, aidoma unui dormitor londonez. Scândura care alcătuia tavanul putea fi ridicată şi lăsată în jos cu ajutorul a două ţâţâni; pe acolo fu coborât un pat pregătit de tapiţerul Majestăţii Sale. Glumdalclitch îl scotea în fiecare zi la aer şi păturea aşternutul cu mâna ei. Noaptea, după ce-l cobora în cameră, închidea capacul deasupra mea. Un alt meşter foarte priceput, vestit pentru iscusinţa cu care executa tot felul de nimicuri, se apucă să-mi facă două scaune cu spetează dintr-un material asemănător cu fildeşul, precum şi două mese şi un scrin în care să-mi pun lucrurile. Camera era căptuşită cu plăpumi de toate părţile – pereţi, duşumea şi tavan – pentru a preîntâmpina orice accident pricinuit de neatenţia celor ce m-ar fi purtat şi pentru a mai îndulci hurducăturile când aş fi fost dus cu trăsura. Am rugat să mi se facă un lacăt să pun la uşă, ca să împiedic intrarea şobolanilor şi a şoarecilor. După mai multe încercări, fierarul făuri cel mai mic lacăt ce se văzuse vreodată în ţara aceea; mărturisesc că mie mi-a fost dat să văd chiar unul mai mare la poarta casei unui gentilom din Anglia. Până la urmă, am păstrat cheia la mine în buzunar, de teamă că Glumdalclitch ar putea s-o piardă. Regina porunci de asemenea să fie adusă mătasea cea mai subţire ce putea fi găsită ca să mi se facă haine – ceva mai groasă decât păturile englezeşti – şi care m-au stânjenit nespus până ce m-am obişnuit cu ele. Erau croite după moda ţării, semănând întrucâtva cu hainele persanilor, şi ale chinezilor – o îmbrăcăminte cuviincioasă şi sobră.

Regina mă îndrăgi atât de mult, încât nu mai putea mânca fără mine. Aveam o măsuţă aşezată pe masa pe care mânca Majestatea Sa, chiar lângă cotul ei stâng, şi un scaun pe care să stau jos.

Glumdalclitch şedea pe un scaun nu prea departe, ca să mă ajute şi să aibă grijă de mine. Avea un şir întreg de vase de argint, precum şi alte lucruri trebuincioase care, în comparaţie cu ale reginei, nu erau mai mari decât cele pe care le văzusem într-un magazin de jucării din Londra, pentru o căsuţă de păpuşi. Mica mea dădacă le ţinea în buzunar într-o cutie de argint şi mi le dădea la masă când aveam nevoie de ele, spălându-le întotdeauna singură. Cu regina nu lua masa nimeni, în afară de cele două principese, cea mai mare în vârstă de şaisprezece ani şi cea mai mică de treisprezece ani şi o lună. Majestatea Sa obişnuia să-mi pună în farfurie un dumicat de carne, pe care mi-l tăiam singur, şi grozav îi plăcea să mă vadă mâncând fărâmiţele acelea, căci regina (cu tot stomacul ei plăpând) lua dintr-o îmbucătură atât cât puteau mânca la o masă vreo zece fermieri englezi, privelişte care uneori îmi făcea silă. Zdrobea între dinţi o aripă de ciocârlie, cu oase cu tot, deşi era de nouă ori mai mare decât aripa unui curcan zdravăn de la noi, şi băga în gură un dumicat de pâine cât două jimble de doisprezece penny fiecare. Dintr-o sorbitură golea o cupă de aur, în care încăpea mai mult de un butoi de vin de al nostru. Cuţitele pe care le folosea erau de două ori mai lungi decât lamele coaselor noastre, aşezate în prelungirea cozii. Lingurile, furculiţele şi toate celelalte aveau cam aceleaşi dimensiuni. Îmi aduc aminte că odată Glumdalclitch m-a dus la palat să-mi arate nişte mese pe care vreo zece-douăsprezece cuţite şi furculiţe uriaşe dintr-acestea erau puse grămadă în picioare. O privelişte mai înspăimântătoare nici că-mi fusese dat să văd până atunci.

În fiecare miercuri (care, după cum am amintit, e ziua lor de sărbătoare), regele şi regina, împreună cu vlăstarele regale de ambele sexe, obişnuiau să ia masa în apartamentele Majestăţii Sale, al cărui favorit eram acum, şi cu acest prilej măsuţa şi scăunaşul meu erau aşezate în stânga sa, în faţa unei solniţe. Regelui îi făcea plăcere să stea de vorbă cu mine, întrebându-mă despre obiceiurile, religia, legile, forma de guvernământ şi învăţătura din Europa, iar eu mă străduiam să-l lămuresc cât puteam mai bine. Suveranul avea o minte limpede şi o judecată atât de precisă, încât făcea reflecţii şi observaţii foarte înţelepte asupra a tot ce-i spuneam.

Dar trebuie să mărturisesc că, după ce am vorbit poate prea amănunţit despre scumpa mea patrie, despre comerţul şi războaiele noastre pe mare şi pe uscat, despre schismele religioase şi despre partidele din ţară, prejudecăţile educaţiei sale au triumfat şi el nu s-a putut stăpâni să nu mă ia în mâna dreaptă şi, lovindu-mă uşor cu cealaltă, să nu mă întrebe, râzând din toată inima, dacă sunt Whig sau Tory. Apoi întorcându-se către primul ministru, care aştepta în spatele lui cu un sceptru alb în mână, lung aproape cât catargul vasului Royal Sovereign, îi atrase atenţia cât de vrednic de dispreţuit este dorul de mărire, dacă şi nişte biete gângănii ca mine se pot maimuţări de dragul lui. „Şi totuşi, – adăugă el, – fac rămăşag că vietăţile astea îşi au şi ele titlurile şi onorurile lor, clădesc şi ele cuiburi şi vizuini pe care le numesc case şi oraşe, se grozăvesc şi se împopoţonează, iubesc, luptă, se ceartă, înşală şi trădează.” Şi tot aşa mai departe, în timp ce eu făceam feţe-feţe de indignare, auzind cum nobila noastră ţară, stăpâna artelor şi armelor, spaima Franţei, arbitrul Europei, patria virtuţilor, a evlaviei, cinstei şi adevărului, fala şi pizma lumii, e tratată cu atâta dispreţ.

Dar cum nu eram în situaţia de a mă arăta jignit, după ce am cumpănit mai bine, am început chiar să mă îndoiesc dacă am fost jignit cu adevărat. Căci după trecerea câtorva luni, când mă mai deprinsesem cu înfăţişarea şi felul de a vorbi al acestor oameni, dându-mi seama că fiecare lucru asupra căruia îmi aruncam privirile e proporţional, oroarea pe care o încercasem la început, datorită mărimii şi aspectului lor, scăzuse într-atâta, încât dacă mi-ar fi fost dat atunci să văd o societate de doamne şi lorzi din Anglia, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi jucându-şi cu toţii rolurile care mai de care mai manierat, împăunându-se, ploconindu-se şi flecărind – tare aş mai fi fost ispitit să râd de ei cum râdeau de mine regele şi marii dregători. Ba, ce zic, eu însumi nu mă puteam stăpâni să nu râd de mine, când regina mă lua în palmă şi se aşeza în faţa oglinzii, în care mă vedeam alături de dânsa! Şi cum nu putea fi nimic mai ridicol decât o astfel de comparaţie, am început cu adevărat să mă închipui micşorat cu mult faţă de mărimea mea obişnuită.

Nimic nu mă înfuria şi nu mă umilea mai mult decât piticul reginei, care, fiind creatura cea mai scundă din ţara aceea (cred că nu avea nici chiar treizeci de picioare), devenise atât de obraznic la vederea unei făpturi mult mai mici decât el, încât se umfla veşnic în pene şi se grozăvea când trecea pe lângă mine spre anticamera reginei, în timp ce eu stăteam pe vreo masă discutând cu lorzii sau doamnele de la curte, şi rareori se întâmpla să nu arunce vreo vorbă usturătoare pe socoteala micimii mele; singura-mi răzbunare era să-l numesc „frate”, să-l provoc la luptă şi să-i arunc cuvinte obişnuite în gura pajilor.

Într-o zi pe când ne aflam la masă, flecuşteţul ăsta răutăcios se înfurie atât de tare la auzul unor vorbe pe care i le aruncasem, încât se urcă pe scaunul Maiestăţii Sale, mă înhaţă de mijloc în timp ce eu şedeam liniştit, fără a bănui nimic, şi mă zvârli într-un castron mare de argint plin cu smântână, apoi o rupse la fugă cât îl ţineau picioarele. Am intrat în smântână până peste cap şi dacă n-aş fi fost un bun înotător, mi s-ar fi înfundat cu siguranţă, căci în clipa aceea Glumdalclitch se afla întâmplător în celălalt capăt al camerei, iar regina se sperie atât de rău, încât i-a lipsit prezenţa de spirit să-mi dea o mână de ajutor. Dar mica mea dădacă alergă într-un suflet să mă scape şi mă scoase după ce înghiţisem mai mult de un quart{21} de smântână. M-au culcat în pat; n-am păţit altceva decât c-am prăpădit un rând de haine. Piticul a fost straşnic biciuit şi, ca o pedeapsă în plus, silit să bea toată smântână din castronul în care mă aruncase. După această întâmplare, el nu s-a mai bucurat de nici o trecere în ochii reginei care l-a şi dat unei doamne de neam, aşa că spre marea mea mulţumire nu l-am mai văzut de atunci. Altfel cine ştie până unde ar fi putut merge răzbunarea unui pitic atât de răutăcios.

Îmi mai jucase el odată o festă care a făcut-o pe regină să râdă, dar care totodată a şi indignat-o. Atunci, cu siguranţă l-ar fi izgonit de la curte, dacă eu n-aş fi fost îndeajuns de mărinimos ca să intervin. Majestatea Sa luase un os cu măduvă şi după ce a scos măduva, a pus din nou osul pe farfurie, aşa cum stătuse mai înainte. Piticul, pândind clipa prielnică, când Glumdalclitch se îndrepta spre bufet, se urcă pe scaunul pe care şedea ea ca să aibă grijă de mine în timpul mesei, mă înhaţă cu amândouă mâinile şi strângându-mi picioarele, mă vârî în os până la brâu; am stat aşa câtva timp ca un caraghios. Cred că s-a scurs aproape un minut fără ca cineva să-şi dea seama de cele întâmplate, căci socoteam că nu e de demnitatea mea să strig. Şi numai datorită faptului că monarhii nu prea au obiceiul să mănânce mâncarea fierbinte nu mi-am fript picioarele; numai ciorapii şi pantalonii erau într-un hal fără hal. La stăruinţele mele, singura pedeapsă cu care s-a ales piticul a fost o bătaie zdravănă.

Adeseori, regina mă lua peste picior pentru că-i păream fricos şi mă-ntreba dacă toţi compatrioţii mei seamănă cu mine. Dar iată despre ce-i vorba. În timpul verii, ţara e năpădită de muşte, iar insectele astea scârboase, mari cât nişte ciocârlii de Dunstable, nu-mi dădeau pace în timpul mesei, necăjindu-mă cu bâzâitul lor pe la urechi. Din când în când, se aşezau pe mâncare, lăsându-şi acolo excrementele lor scârboase sau ouăle, întru totul vizibile pentru mine, dar nu şi pentru locuitorii acelei ţări, a căror vedere nu era atât de ageră la perceperea obiectelor mai mici. Câteodată mi se aşezau pe nas sau pe frunte şi mă înţepau până la sânge, ba pe deasupra mai aveau şi un miros respingător. Mie mi-era uşor să văd materia aceea vâscoasă care, după cum ne spun naturaliştii, îngăduie acestor creaturi să umble pe tavan şi să nu cadă. Am avut mult de furcă apărându-mă împotriva acestor lighioane hidoase şi tresăream fără voie ori de câte ori poposeau pe faţa mea. Piticul avea obiceiul să prindă muşte – aşa cum fac şcolarii noştri – şi pe neaşteptate să le dar drumul sub nasul meu, ca să mă sperie pe mine şi s-o distreze pe regină. Eu le făceam de petrecanie tăindu-le în bucăţi cu cuţitul, în timp ce zburau prin aer, îndemânarea mea stârnind admiraţie.

Îmi amintesc că într-o dimineaţă, Glumdalclitch aşezase cutia mea pe fereastră, cum făcea de obicei în zilele frumoase când mă scotea la aer (eu n-o lăsam să atârne cutia în cui, aşa cum facem noi în Anglia cu coliviile). După ce am deschis geamul şi m-am aşezat la masă ca să mănânc o felie de cozonac (era micul meu dejun), peste douăzeci de viespi, ademenite de miros, năvăliră în odaie, bâzâind mai tare decât tot atâtea cimpoaie. Câteva din ele s-au năpustit asupra cozonacului şi au plecat cu câte o fărâmă; altele zburau în jurul capului şi obrazului meu, înnebunindu-mă cu zgomotul şi băgându-mă în sperieţi cu acele lor. Totuşi, am avut curajul să mă ridic şi, scoţând pumnalul, să le atac în aer. Am căsăpit patru din ele, căci celelalte şi-au luat zborul şi eu am închis fereastra.

Gângăniile astea erau mari cât potârnichile, le-am scos acele şi am văzut că sunt lungi de o incie şi jumătate şi ascuţite ca nişte ace de cusut. Le-am păstrat pe toate; iar mai târziu, le-am arătat, laolaltă cu alte rarităţi, în diferite ţări ale Europei. La înapoierea mea în Anglia, am dăruit trei din ele colegiului Gresham, iar pe-al patrulea l-am păstrat pentru mine.