Capitolul IV

Autorul descrie ţara. O propunere pentru corijarea hărţilor moderne. Palatul regelui şi câteva cuvinte despre capitală. Cum călătorea autorul. Descrierea marelui templu.

Cum în urma călătoriilor cu Glumdalclitch îmi făcusem o oarecare idee despre ţară, am de gând acum să i-o descriu cititorului, atât cât mi-au îngăduit peregrinările mele ce nu au depăşit niciodată mai mult de două mii de mile jur împrejurul capitalei Loibrulgrud, căci regina, pe care o însoţeam întotdeauna, nu mergea niciodată mai departe când îl întovărăşea pe rege şi aştepta acolo până ce Majestatea Sa se întorcea din vizitele lui la hotarele ţării. Regatul acestui monarh atingea cam şase mii de mile în lungime şi între trei şi patru mii de mile în lăţime, de unde am ajuns la concluzia că geografii noştri fac o mare greşeală când îşi închipuie că între Japonia şi California nu există nimic altceva decât întinsul mării; eu am fost întotdeauna de părere că trebuie să existe un ţinut care să slujească drept cumpănă marelui continent al Asiei, şi de aceea ei ar trebui să-şi corecteze hărţile, unind această vastă întindere de pământ cu regiunile de nord-vest ale Americii, eu fiind gata să le dau o mână de ajutor.

Regatul Brobdingnag este o peninsulă, care se sfârşeşte în partea de nord-est cu un şir de munţi înalţi de treizeci de mile, munţi inaccesibili din cauza vulcanilor de pe culmile lor. Nici cei mai învăţaţi oameni nu ştiu ce fel de vietăţi trăiesc dincolo de aceste culmi sau dacă măcar ţinutul este locuit. Oceanul înconjură ţara din trei părţi. În tot regatul nu există nici un port la mare, iar coastele unde fluviile se varsă în ocean sunt mai totdeauna bântuite de furtuni şi presărate cu sumedenie de stânci ascuţite, aşa încât nici cele mai mici corăbii nu se încumetă să se avânte în larg; prin urmare oamenii aceştia nu au nici o legătură cu restul lumii.

Pe marile fluvii însă plutesc nenumărate corăbii şi apele lor mişună de peşte de soi. Băştinaşii pescuiesc rareori în mare, căci peştii de mare sunt la fel cu cei din Europa, deci nu merită osteneala. Asta dovedeşte în chip limpede că atunci când natura a zămislit plante şi animale atât de uriaşe, s-a mărginit numai la acest continent: determinarea cauzelor o las pe seama filosofilor. Din când în când, totuşi ei prind câte o balenă aruncată de valuri pe stânci; de altfel oamenii de rând se hrănesc bucuros cu balene. Acestea sunt aşa de mari, încât un om de abia poate să ducă una pe umeri, iar uneori, ca nişte ciudăţenii ce sunt, băştinaşii le transportă în coşuri la Lorbrulgrud. Odată am văzut şi eu una pe-o farfurie, servită la masa regelui ca raritate, dar nu mi s-a părut că monarhul ar fi fost prea încântat; cred că-l scârbea mărimea ei, cu toate că în Groenlanda mi-a fost dat să văd o balenă şi mai mare.

Ţara are o populaţie deasă, căci numără nu mai puţin de cincizeci şi unu de oraşe mari, aproape o sută de cetăţi întărite, precum şi foarte multe sate. Pentru a satisface curiozitatea cititorului, cred că e de ajuns să descriu Lorbrulgrudul. Fluviul care-l străbate, împarte oraşul în două jumătăţi aproape egale. Lorbrulgrudul are peste optzeci de mii de case şi vreo şase sute de mii de locuitori. E lung de trei glomlungi (ceea ce înseamnă, aproximativ, cincizeci şi patru de mile engleze) şi lat de doi şi jumătate; l-am măsurat eu însumi pe harta regală, întocmită la porunca regelui şi întinsă pe jos anume pentru mine, pe o lungime de o sută de picioare. Am măsurat de mai multe ori diametrul şi circumferinţa hărţii, umblând desculţ şi făcând calculele la scară, până când am ajuns la o măsurătoare destul de exactă.

Palatul regal nu e o clădire prea armonioasă, ci o îngrămădire de construcţii care se întind pe o rază de vreo şapte mile; camerele principale sunt în general înalte de două sute patruzeci de picioare, având lăţimea şi lungimea proporţionale. Lui Glumdalclitch şi mie ni s-a pus la dispoziţie o trăsură în care guvernanta ei o ducea adesea la plimbare, ca să vadă oraşul sau să viziteze magazinele. Purtat în cutia mea, eram nelipsit de la aceste plimbări, iar fata, la rugămintea mea, mă scotea afară şi mă ţinea în mână ca să văd mai bine casele şi oamenii, în timp ce treceam pe străzi.

Cred că trăsura noastră nu era mai puţin încăpătoare decât sala palatului Westminster, dar nu chiar atât de înaltă; şi totuşi, n-aş putea spune cu precizie. Într-o zi, guvernanta porunci vizitiului să oprească la mai multe magazine, iar cerşetorii, care atâta aşteptau, înconjurară trăsura, oferind cea mai înfricoşătoare privelişte pe care au văzut-o vreodată ochii unui englez. Printre ei se afla o femeie cu un cancer la sân, un sân îngrozitor de umflat şi plin de găuri. Într-una din aceste găuri m-aş fi putut ascunde cu uşurinţă, cât sunt de mare. Mai era acolo şi un om cu o umflătură la gât, mai voluminoasă decât cinci saci cu lână, şi un altul cu picioare de lemn, fiecare înalt de vreo douăzeci de picioare. Dar lucrul cel mai înviorător erau păduchii care mişunau pe hainele nenorociţilor. Puteam vedea foarte bine cu ochiul liber mădularele acestor lighioane, mult mai bine decât se văd la microscop cele ale unui păduche de la noi; le distingeam şi râturile cu care râmau ca porcii. Erau primii păduchi pe care îi văzusem vreodată şi aş fi fost curios să disec unul din ei, dacă aş fi avut instrumente potrivite, dar din nefericire, le lăsasem pe corabie. Priveliştea m-a scârbit atât de mult, încât mi s-a întors stomacul pe dos. Pe lângă cutia cea mare în care eram purtat de obicei, regina porunci să mi se facă una mai mică, de vreo douăsprezece picioare pătrate şi înaltă de zece, în vederea călătoriilor, deoarece cealaltă fiind prea mare, Glumdalclitch n-o putea ţine în poală şi încurca locul în trăsură; cutia a fost făcută de acelaşi meşter, căruia eu i-am dat toate îndrumările, până în cele mai mici amănunte. Avea forma unui cub, trei din pereţi fiind prevăzuţi cu câte o fereastră şi fiecare fereastră cu gratii pentru a preîntâmpina accidentele în timpul drumurilor lungi. În al patrulea perete, care nu avea fereastră, au fost bătute două scoabe trainice. Ori de câte ori aveam chef să merg călare, cel care mă purta în şa trecea o chingă de piele prin aceste scoabe şi apoi şi-o lega de mijloc. Când trebuia să însoţesc pe rege sau pe regină în călătoriile lor, ori când doream să mă plimb prin grădinile palatului sau să fac o vizită unei doamne de viţă nobilă ori unui ministru, iar Glumdalclitch nu se simţea bine, eram dat în grija vreunui servitor bătrân, un om de încredere, pe care mă puteam bizui.

N-a trecut mult şi-am început să fiu cunoscut şi stimat de cei mai înalţi degători – cred mai degrabă că datorită trecerii de care mă bucuram în ochii regelui decât vreunui merit al meu personal. În timpul călătoriilor, când mă săturam să tot merg cu trăsura, un slujitor prindea cutia în chingi şi o aşeza în şa pe-o pernă în faţa lui. În felul acesta puteam să admir priveliştea prin toate trei ferestrele deodată. În cutie aveam un pat şi un hamac atârnat de tavan, două scaune şi o masă înşurubate cu nădejde în duşumea, ca să nu fie aruncate de colo, colo, în galopul calului sau în hurducăturile trăsurii. Şi cum eram deprins cu călătoriile pe mare, zgâlţâielile acestea, deşi uneori foarte violente, nu mă supărau prea mult.

Ori de câte ori doream să văd oraşul, tot din cutie îl admiram. Glumdalclitch se aşeza într-un fel de lectică, construită după moda ţării, şi lua cutia în poala ei. Lectica era purtată de patru slujitori şi însoţită de alţi doi îmbrăcaţi în livrea cu insignele reginei. Oamenii, care auziseră atâtea despre mine, se îmbulzeau în jurul nostru, curioşi peste măsură, iar fata, destul de binevoitoare, oprea lectica şi mă lua în mână ca toţi să mă poată vedea bine.

Ţineam foarte mult să văd marele templu şi mai ales turnul lui, socotit cel mai înalt din întreaga împărăţie. Drept care, într-o bună zi, mica mea dădacă mă duse acolo. Trebuie să mărturisesc însă că m-am întors dezamăgit, căci turnul nu avea mai mult de trei mii de picioare, socotind de la bază şi până sus în vârf, ceea ce, dacă ţinem seama de proporţia dintre înălţimea acestor oameni şi noi, cei din Europa, nu e câtuşi de puţin un lucru care să stârnească admiraţia, şi nu atinge nici pe departe, de nu cumva mă înşel eu, dimensiunile clopotniţei din Salisbury. Dar, ca să nu vorbesc de rău un popor faţă de care voi rămâne îndatorat toată viaţa, trebuie să recunosc că ceea ce faimosul templu pierde în înălţime câştigă de fapt în frumuseţe şi soliditate; căci zidurile, cioplite în piatră, sunt groase de aproape o sută de picioare – fiecare lespede având o suprafaţă de vreo patruzeci de picioare pătrate – şi sunt împodobite pretutindeni cu straturi uriaşe de zei şi împăraţi, dăltuite în marmură şi aşezate în firide. Am măsurat degetul cel mic al unei statui, care se rupsese şi zăcea nebăgat în seamă în gunoaie şi am văzut că are exact patru picioare şi o incie. Glumdalclitch îl înfăşură în batistă şi-l duse acasă în buzunar, ca să-l păstreze împreună cu alte nimicuri la care fata ţinea foarte mult, cum se întâmplă adesea cu copiii de vârsta ei.

Bucătăria regelui este, într-adevăr, o clădire impunătoare, boltită şi înaltă de aproape şase sute de picioare. Cuptorul cel mare e mai mic cu vreo zece paşi decât cupola catedralei Sf. Pavel, căci după ce m-am întors în ţară, am măsurat-o înadins. Dar dacă m-aş apuca să descriu grătarul din bucătărie, oalele uriaşe, ciosvârtele de carne ce se învârteau în frigări şi o mulţime de alte lucruri, nu ştiu, zău, dacă voi fi crezut; se va găsi oricând un critic sever care să afirme că am exagerat puţin, aşa cum se presupune că fac adesea călătorii. Totuşi, mă tem că, ferindu-mă să nu fiu şi eu judecat astfel, am căzut prea mult în cealaltă extremă, iar dacă s-ar întâmplă ca această lucrare să fie tradusă vreodată în limba celor din Brobdingnag (numele împărăţiei aceleia) şi înmânată lorregele şi supuşii săi ar avea motiv să se plângă că i-am nedreptăţit zugrăvind lucrurile în chip mincinos şi înfăţişându-i cu mult prea mărunţi.

Rareori se întâmplă ca Majestatea Sa să ţină mai mult de şase sute de cai în grajdurile sale. Caii sunt înalţi cam de cincizeci şi patru, şaizeci de picioare. În ocaziile solemne, regele apare însoţit, pentru mai multă pompă, de o gardă de cinci sute de călăreţi. Credeam, şi pe drept cuvânt, că este cea mai splendidă privelişte ce se poate vedea până când, într-o bună zi, am văzut o parte din armata sa pregătită de luptă, lucru despre care voi vorbi cu alt prilej.