Capitolul V

Câteva peripeţii ale autorului. Execuţia unui criminal. Autorul îşi arată priceperea în arta navigaţiei.

Pot spune, pe bună dreptate, că aş fi dus un trai fericit în ţara aceea, dacă micimea mea nu m-ar fi expus la mai multe întâmplări ridicole şi supărătoare, dintre care îmi voi lua libertatea să povestesc câteva. Glumdalclitch mă ducea adesea în grădinile palatului, în cutia mea cea mică, şi uneori mă scotea afară şi mă ţinea în mână sau mă lăsa jos ca să mă plimb.

Mi-aduc aminte că odată, înainte de a fi izgonit de regină, piticul s-a luat după noi în grădină. Dădaca mea tocmai mă lăsase jos, şi cum şi eu şi el ne aflam foarte aproape unul de celălalt lângă nişte meri pitici, am vrut să-i arăt că sunt un om de duh şi am făcut o comparaţie prostească între el şi înălţimea copacilor – comparaţie ce se potriveşte întâmplător şi în limba lor ca şi într-a noastră. Pârdalnicul de pitic aşteptă prilejul potrivit, când tocmai mă aflam sub unul din aceşti pomi, şi începu să-l scuture drept în capul meu. Vreo zece mere, mari cât nişte butoaie de Bristol, căzură pe lângă urechile mele. Unul mă lovi în spate, în timp ce stăteam aplecat, şi mă pomenii trântit cu faţa la pământ. De altfel, nu s-a întâmplat nimic rău, iar piticul a fost iertat în urma stăruinţelor mele, fiindcă de fapt, eu îl stârnisem.

Într-altă zi, Glumdalclitch mă lăsă singur pe un răzor cu iarbă moale, în timp ce ea se plimba mai încolo cu guvernanta ei. Între timp se porni o ploaie cu o grindină atât de năprasnică, încât imediat am fost trântit la pământ; şi cum stăm aşa, grindina mă lovea fără milă, de parcă aş fi fost bombardat cu mingi de tenis; totuşi, am reuşit să mă târăsc de-a buşilea şi să mă adăpostesc, culcat pe burtă, sub nişte frunze de cimbru; din cap până-n picioare am fost tot o vânătaie, aşa că zece zile n-am mai putut ieşi din casă. De altfel, nu e de mirare, deoarece natura păstrând aceleaşi proporţii în toate manifestările ei, în ţara aceea un bob de grindină este aproape de o mie opt sute de ori mai mare decât în Europa – lucru verificat de mine, ca unul ce am fost curios să le cântăresc şi să le măsor.

În aceeaşi grădină mi s-a întâmplat însă un accident mai grav. Într-o zi, mica mea dădacă, socotind că m-a aşezat într-un loc ferit (ceea ce o rugam adeseori să facă spre a mă putea gândi în voie) şi cum, pe de altă parte, lăsase cutia acasă, la palat, ca să n-o tot poarte cu ea, s-a dus împreună cu guvernanta şi câteva doamne pe care le cunoştea într-alt colţ al grădinii. Pe când se afla la o depărtare de unde nu m-ar fi putut auzi, un câine mic şi alb al unuia din grădinari, intrând din întâmplare în grădină, începu să adulmece locul unde mă aflam eu. Conducându-se după miros, câinele veni drept spre mine şi luându-mă în gură, alergă la stăpânul său dând vesel din coadă şi mă aşeză binişor pe pământ. Din fericire, fusese atât de bine dresat că m-a dus în dinţi fără să-mi pricinuiască nici cel mai mic rău şi fără să-mi strice măcar hainele.

Dar bietul grădinar care mă cunoştea bine şi-mi arăta multă bunăvoinţă se înspăimântă grozav. Mă luă uşurel cu amândouă mâinile şi mă întrebă cum mă simt; eu eram însă atât de buimăcit că mi se tăiase răsuflarea şi-mi pierise graiul. Peste câteva clipe mi-am venit în fire şi el m-a dus, bun-zdravăn, la Glumdalclitch care, între timp, se întorsese la locul unde mă lăsase; biata fată, văzând că nu sunt nicăieri şi nici nu răspund la chemările ei, a fost cuprinsă de o durere fără margini. Ea îl dojeni aspru pe grădinar din pricina câinelui. Am tăinuit cu toţii cele întâmplate şi la curte nu s-a aflat nimic, căci fata se temea de mânia reginei; ce-i drept, mărturisesc că şi eu m-am gândit că pentru reputaţia mea n-ar fi de loc nimerit să se afle păţania.

Întâmplarea asta a hotărât-o pe Glumdalclitch să nu mă mai slăbească o clipă din ochi. De mult mă temeam eu de o astfel de hotărâre şi de aceea îi tăinuisem cu grijă unele mici peripeţii prin care trecusem de fiecare dată când mă lăsase singur. Într-o zi, un uliu ce se tot rotea pe deasupra grădinii se năpusti asupră-mi şi dacă n-aş fi scos repede pumnalul şi nu m-aş fi adăpostit în fugă sub un gard, m-ar fi înhăţat cu siguranţă în ghearele lui. Altădată, pe când mă urcam spre vârful unui muşuroi de cârtiţă, am intrat până-n gât în gaura prin care animalul aruncase afară pământul; a trebuit să născocesc o minciună gogonată pentru a lămuri cum mi-am murdărit hainele. Tot astfel, mi-am rupt într-o zi fluierul piciorului drept, poticnindu-mă în cochilia unui melc, în vreme ce mă plimbam singur şi mă gândeam la sărmana Anglie.

N-aş putea spune dacă am fost încântat sau necăjit când în timpul acelor plimbări singuratice mi-am dat seama că păsărelele nu păreau de loc speriate la vederea mea, ci ţopăiau doar la un pas de mine, căutând viermişori sau alte vietăţi, fără să le pese, de parcă n-ar fi fost ţipenie de om în preajmă-le. Îmi amintesc că un sturz a îndrăznit chiar să-mi smulgă din mână o bucată de prăjitură, pe care Glumdalclitch tocmai mi-o dăduse la micul dejun. Când încercam să prind vreo păsărică, ele se apărau cu îndârjire, căutând să-mi ciugulească degetele, pe care le feream din calea lor, apoi ţopăiau nepăsătoare şi-şi vedeau mai departe de melci sau de viermişori. Într-o zi, însă, am pus mâna pe o bâtă şi ţintind un cânepar am zvârlit-o cu atâta putere, încât l-am doborât; înşfăcând prada de gât cu amândouă mâinile, am alergat triumfător la Glumdalclitch.

Totuşi, pasărea fiind doar ameţită, îşi veni curând în fire şi începu să mă lovească atât de nemilos cu aripile în cap şi-n coaste, măcar că o ţineam departe de mine să nu mă zgârie cu ghearele, încât puţin a lipsit să nu-i dau drumul. Din fericire, un servitor m-a scos din impas, sucind gâtul păsării; a doua zi, din porunca reginei, câneparul mi-a fost servit la masă. După câte-mi amintesc, era ceva mai mare decât o lebădă de-a noastră.

Doamnele de onoare o invitau pe Glumdalclitch în apartamentele lor şi o rugau să mă aducă şi pe mine, căci grozav le plăcea să mă vadă şi să mă mângâie. Ele mă dezbrăcau adesea în pielea goală şi mă vârau în sân, ceea ce mă scârbea la culme, căci, trebuie s-o spun, pielea lor mirosea foarte urât – lucru pe care, fireşte, nu-l amintesc aici pentru a ponegri aceste minunate făpturi faţă de care am cel mai mare respect. Bănuiesc însă că simţurile mele erau mai ascuţite tocmai datorită micimii mele şi că prea cinstitele doamne nu erau cu nimic mai prejos în ochii iubiţilor lor sau ai celor din jur, decât ne sunt nouă în Anglia fiinţele de-o seamă cu noi. Şi-apoi, la urma urmei găsesc că mirosul lor natural era mult mai uşor de îndurat decât atunci când foloseau parfumuri, din pricina cărora eu leşinam imediat. Nu pot să uit că odată în Liliput, într-o zi călduroasă, când umblasem mult, un prieten intim de al meu şi-a îngăduit să se plângă de mirosul puternic ce stăruia în preajma mea, deşi sunt tot atât de puţin vinovat pentru acest lucru ca cei mai mulţi de sexul meu; cred însă că mirosul lui era la fel de fin în raport cu al meu, cum era al meu în raport cu al celor din Brobdingnag. Cu acest prilej, trebuie să fac dreptate stăpânei mele, regina, şi dădacei mele Glumdalclitch, ale căror trupuri miroseau tot atât de plăcut ca al oricărei doamne din Anglia.

Ceea ce mă stingherea cel mai mult în societatea acestor doamne de onoare (când mă aflam la ele în vizită, dus de Glumdalclitch) era să le văd purtându-se cu mine fără nici o sfială, de parcă aş fi fost o fiinţă lipsită de dorinţe; ele se despuiau în faţa mea, apoi îşi puneau cămaşa, în timp ce eu stăteam pe măsuţă, chiar în faţa trupurilor lor goale – privelişte ce nu mă ispitea câtuşi de puţin şi nu-mi deştepta alte simţăminte decât de groază şi de scârbă; când le priveam de aproape, pielea lor mi se părea foarte aspră, zbârcită şi pătată.

Ici colo aveau câte o aluniţă, mare cât un fund de tăiat pâine, şi cu peri mai groşi decât sfoara de împachetat – ca să nu mai pomenesc de altele. Unde mai pui că nici nu se sinchiseau de mine şi se uşurau de cantitatea de lichid băută (cam vreo două butoaie de ale noastre) într-o oală în care puteau să încapă mai mult de trei poloboace. Cea mai frumoasă dintre aceste doamne de onoare, o fată zglobie de vreo şaisprezece ani, mă aşeza uneori călare pe unul din sfârcurile sânului ei şi făcea fel de fel de năzbâtii, asupra cărora cititorul mă va ierta că nu stărui prea mult. Într-atât mă dezgustau astfel de lucruri, încât am rugat-o pe Glumdalclitch să născoceasă o scuză oarecare, ca să nu o mai văd pe fata aceea.

Într-o zi, un tânăr, nepotul guvernantei dădacei mele, veni şi le pofti pe amândouă să asiste la o execuţie. Era vorba de un om care omorâse pe un prieten de-al tânărului. Până la urmă, Glumdalclitch se lăsă înduplecată împotriva voinţei sale, căci era foarte miloasă din fire; cât despre mine, cu toate că mi-era groază de asemenea privelişti, curiozitatea mă îndemna să mă duc, fiindcă, după părerea mea, spectacolul avea să fie cu totul neobişnuit. Răufăcătorul fu aşezat într-un scaun, pe un eşafod, anume ridicat în acest scop, şi călăul îi reteză capul dintr-o singură lovitură, cu o sabie lungă de vreo patruzeci de picioare. Şuvoaie de sânge ţâşniră din venele şi arterele lui şi se înălţară atât de sus, încât întreceau cu mult apele marii fântâni arteziene de la Versailles; când capul se rostogoli pe podeaua eşafodului, făcu un salt, încât mă cutremurai, cu toate că mă aflam la cel puţin o jumătate de milă engleză depărtare.

Regina, căreia îi povesteam adesea călătoriile mele pe mare şi care nu pierdea niciodată prilejul să mă înveselească ori de câte ori mă vedea abătut, mă întrebă într-una din zile dacă mă pricep să manevrez o pânză sau o vâslă şi dacă vâslitul nu mi-ar face bine. I-am răspuns că mă pricep de minune şi la una şi la alta, căci deşi pe corabie eram de fapt chirurg sau doctor, adesea, la nevoie, am fost silit să fac pe marinarul. Totuşi mă întrebam cum ar fi fost cu putinţă să mă îndeletnicesc cu aşa ceva în ţara lor, unde cea mai mică luntre era cât cel mai mare vas de război de-al nostru, iar barca pe care eu aş fi putut s-o conduc nu ar fi rezistat pe niciunul din râurile lor. Majestatea Sa îmi spuse că dacă îi voi face planul unui vas, tâmplarul ei îl va construi, iar dânsa îmi va găsi un loc unde să navighez.

Tâmplarul era un om priceput şi, sub îndrumările mele, construi în zece zile un mic vas cu tot greementul necesar, în care puteau să încapă cu uşurinţă opt europeni. Când fu terminat, regina se arătă atât de încântată, încât dădu fuga cu el în poală la rege; acesta porunci ca vasul (eu eram pe bord) să fie pus într-un bazin cu apă, spre a fi încercat. Din lipsă de spaţiu, însă nu am putut mânui vâslele. Regina însă întocmise încă dinainte un alt plan. Ea porunci tâmplarului să facă un jgheab de lemn, lung de trei sute de picioare, lat de cincizeci şi adânc de opt; jgheabul fu bine smolit, ca să nu curgă; şi apoi aşezat pe duşumea, de-a lungul peretelui, într-o încăpere mărginaşă a palatului. Aproape de fund, jgheabul avea un cep prin care să se scurgă apa atunci când începea să se învechească; doi servitori puteau să-l umple cu uşurinţă într-o jumătate de oră. Aici obişnuiam să vâslesc adesea pentru plăcerea mea şi a reginei, precum şi a doamnelor sale pe care, pare-se, le încânta nespus de mult îndemnarea şi sprinteneala mea. Uneori ridicam pânzele şi atunci nu aveam altceva de făcut decât să cârmesc, în timp ce doamnele îmi făceau vânt cu evantaiele; când oboseau, câţiva paji le luau locul şi suflau în vele, iar eu îmi arătam arta, manevrând când la tribord, când la babord, după cum doream. Când plimbarea se sfârşea, Glumdalclitch ducea întotdeauna vasul în camera ei şi-l agăţa într-un cui să se usuce.

Odată, în timpul acestor exerciţii, mi s-a întâmplat un accident care putea să mă coste viaţa. Unul din paji pusese vasul în jgheab, iar guvernanta care o însoţea pe Glumdalclitch mă ridicase cu multă grijă, ca să mă aşeze la bord. Nu ştiu cum s-a făcut că i-am lunecat printre degete şi aş fi căzut cu siguranţă de la o înălţime de patruzeci de picioare pe duşumea dacă, printr-un noroc cu totul neaşteptat, nu aş fi rămas agăţat într-un ac prins de şorţul bunei doamne. Gămălia acului se opri între cămaşă şi cingătoarea pantalonilor mei, şi am stat aşa spânzurat în aer până când Glumdalclitch veni să mă scape.

Altădată, unul din servitori, care avea sarcina să umple jgheabul din trei în trei zile cu apă proaspătă, lăsă din nebăgare de seamă să-i scape din găleată o broască uriaşă. Broasca stătu pitită până când apa fost aşezat pe vas; atunci, zărind un locşor unde se putea odihni, se caţără pe bord şi-l aplecă atât de mult pe-o coastă, încât am fost nevoit să trec în partea cealaltă şi să-l cumpănesc cu toată greutatea trupului, ca să nu se răstoarne. Îndată ce se văzu pe vas, dihania făcu un salt până-n mijlocul lui, apoi sări peste capul meu, şi tot aşa de colo, colo, mânjindu-mi faţa şi hainele cu murdăria ei scârboasă. Era atât de mare, încât părea cel mai hidos animal ce se poate închipui. Totuşi, am rugat-o pe Glumdalclitch să mă lase să mă descurc singur. I-am dat câteva lovituri zdravene cu una din vâsle şi până la urmă am silit-o să sară în apă. Dar cea mai mare primejdie prin care am trecut vreodată în ţara aceea mi-a prilejuit-o maimuţa unuia din băieţii de la bucătărie. Glumdalclitch mă închisese în camera ei, du-cându-se după treburi sau într-o vizită. Afară era foarte cald; fereastra camerei fusese lăsată deschisă, de asemenea ferestrele şi uşa cutiei mele celei mari în care locuiam de obicei, fiind spaţioasă şi confortabilă. Pe când şedeam la masă, cufundat în gânduri, mi s-a părut că cineva sare înăuntru pe fereastră şi zburdă încoa şi încolo. Deşi cuprins de spaimă, am îndrăznit totuşi să privesc afară, dar fără să mă clintesc de la locul meu; şi mi-a fost dat să văd jivina aceea neastâmpărată zbenguindu-se şi ţopăind de colo, colo; în cele din urmă lighioana se apropie şi de cutia mea; părea s-o cerceteze cu multă luare-aminte, iţindu-se când la uşă, când pe la ferestre. Am fugit spre cel mai îndepărtat ungher al camerei sau al cutiei. Tot iscodind cu privirea, maimuţa mă băgase atât de rău în sperieţi, încât nu mi-a mai dat prin minte să mă ascund sub pat – lucru pe care, de altfel, aş fi putut să-l fac cu uşurinţă. După ce se uită câtva timp prin odaie, rânjind şi bolborosind, maimuţa dădu cu ochii de mine, vârî laba pe uşă, căutând să mă ajungă, aşa cum face pisica atunci când se joacă cu un şoarece, şi cu toate că fugeam dintr-un colţ într-altul, până la urmă tot izbuti să mă înhaţe de pulpana hainei (mătasea din ţara aceea era foarte groasă şi rezistentă) şi să mă tragă afară. Mă ridică în laba dreaptă şi mă ţinu aşa cum ţine o doică un copil când vrea să-l alăpteze, sau cum văzusem eu în Europa o maimuţă făcând acelaşi lucru cu o pisică. Am încercat să mă zbat, dar lighioana mă strânse aşa de tare, încât am socotit mai înţelept să mă supun. Am toate motivele să cred că mă luase drept un pui de maimuţă, deoarece, plină de gingăşie, îmi tot mângâia faţa, cu cealaltă labă. În timp ce se distra astfel, maimuţa fu întreruptă de un zgomot ce se auzea la uşa camerei, ca şi cum cineva ar fi încercat s-o deschidă; cât ai clipi, dihania se făcu nevăzută pe unde venise, apoi ţinându-mă strâns cu o labă, se caţără pe burlane şi pe streşini cu ajutorul celorlalte trei, până ajunse pe acoperişul clădirii vecine. În clipa când se pregătea s-o şteargă, am auzit-o pe Glumdalclitch scoţând un ţipăt. Biata fată era înnebunită; întreaga aripă a palatului fu cuprinsă de panică, servitorii alergară după scări; sute de oameni de la curte au putut vedea cum maimuţa, cocoţată sus pe acoperiş mă ţinea în braţe ca pe un copil şi mă îndopa de zor cu mâncare scoasă din fălcile ei; şi ori de câte ori nu voiam să mănânc, mă mângâia drăgăstos.

Mulţi din cei ce căscau gura au pufnit în râs, şi eu unul nu le găsesc nici o vină căci, fără îndoială, priveliştea era destul de caraghioasă, numai că mie nu mi se părea de loc astfel. Câţiva aruncară cu pietre, doar-doar maimuţa va coborî, dar lucrul acesta li se interzise cu stricteţe, fiindcă s-ar fi putut prea bine să m-aleg cu ţeasta zdrobită.

Mai mulţi oameni rezemară scările de ziduri şi începură să urce. Maimuţa băgă de seamă, şi văzându-se împresurată şi neputând să alerge îndeajuns de repede în trei labe, mă lepădă pe o ţiglă a acoperişului şi o luă la sănătoasa. Am stat aşa câtva timp, la o înălţime de cinci sute de yarzi, aşteptând din clipă în clipă să mă sufle vântul sau să-mi vină ameţeală şi să mă rostogolesc din vârful acoperişului până la streaşină, dar un băiat de treabă, unul din servitorii dădacei mele, se urcă până la mine, mă băgă în buzunarul pantalonilor şi mă dădu jos cu bine.

Aproape că mă înecasem din pricina porcăriilor pe care mi le vârâse în gură maimuţa; dar drăguţa mea dădacă mi le scoase din gât cu un ac mic, după care am început să vomit, ceea ce m-a uşurat foarte mult. Eram totuşi atât de slăbit şi plin de vânătăi din pricina strânsorii hidosului animal, încât am fost nevoit să stau în pat două săptămâni. Regele, regina şi întreaga curte trimiteau în fiecare zi să se intereseze de starea sănătăţii mele, iar regina mă vizită de mai multe ori în timpul bolii. Maimuţa fu ucisă şi se dădu ordin ca nici un animal de acest fel să nu mai fie ţinut prin preajma palatului.

După ce m-am însănătoşit m-am dus la rege să-i mulţumesc pentru bunătatea sa, iar suveranul a binevoit să facă fel de fel de glume pe socoteala păţaniei mele. M-a întrebat la ce anume mă gândeam în timp ce mă aflam în labele maimuţei, cum îmi plăcuse mâncarea şi felul în care mă hrănise dihania şi dacă nu cumva aerul proaspăt de pe acoperiş mi-a deschis pofta de mâncare. De asemenea voia să ştie ce aş fi făcut într-o astfel de împrejurare în propria mea ţară. I-am răspuns Majestăţii Sale că în Europa nu se găsesc maimuţe, afară doar de cele aduse de prin alte meleaguri, ca rarităţi, dar că ele sunt aşa de mici, încât m-aş încumeta să mă bat cu zece odată, dacă ar îndrăzni să mă atace. Cât despre monstruosul animal cu care avusesem de furcă (adevărul e că era mare cât un elefant), dacă groaza mi-ar fi îngăduit să mă gândesc la pumnal (în timp ce vorbeam, priveam fioros şi-mi zăngăneam pumnalul) în clipa când şi-a vârât laba în camera mea, l-aş fi rănit poate atât de tare, încât l-aş fi făcut să şi-o retragă mai repede decât o vârâse. Toate acestea le-am spus cu glas hotărât ca un om care se teme să nu i se pună la îndoială curajul.

Totuşi, vorbele mele nu făcură altceva decât să stârnească un hohot de râs pe care, cu tot respectul cuvenit Maiestăţii Sale, toţi cei de faţă nu şi l-au putut stăpâni. Aceasta m-a făcut să mă gândesc cât de zadarnică este strădania omului care se căzneşte să se ridice în ochii celor ce nu sunt nici pe departe egalii săi. Şi totuşi, după ce m-am înapoiat în Anglia, nu rareori mi-a fost dat să văd lucruri asemănătoare, când câte un biet caraghios, vrednic de dispreţ, fără cel mai mic drept pe care-l poate oferi naşterea – un fizic plăcut, spirit sau bun simţ, – cutează să-şi dea aere şi să se măsoare cu cele mai de seamă personalităţi ale regatului.

Nu trecea zi ca eu să nu dau curţii prilej să facă haz pe socoteala mea, iar pe Glumdalclitch, cu toate că mă iubea nespus de mult, o tăia capul s-o vestească pe regină ori de câte ori făceam câte o boroboaţă care, după părerea ei, ar fi putut s-o înveselească pe Majestatea Sa. Într-o zi, cum nu se simţea prea bine, fata plecă împreună cu guvernanta să facă o plimbare afară din oraş, cam la vreo treizeci de mile, cale de un ceas cu trăsura. Coborâră pe un câmp lângă o potecă, iar Glumdalclitch puse jos cutia mea de călătorie, să pot ieşi să mă plimb. Pe potecă era o baligă de vacă, iar eu mi-am pus în gând să-mi încerc puterile sărind peste ea. Mi-am luat. avânt, dar din nefericire saltul a fost prea scurt şi m-am pomenit, drept în mijlocul balegii, înfundat până la genunchi. Cu chiu cu vai am izbutit să ies din murdărie, iar unul din servitori mă şterse cât putu mai bine cu batista, căci eram mânjit tot. Glumdalclitch mă închise în cutie şi nu-mi mai dădu drumul până acasă. Regina fu informată curând despre cele petrecute, iar servitorii avură grijă să povestească păţania, aşa că timp de câteva zile la curte s-a făcut haz nespus pe socoteala mea.