Capitolul VI

Mai multe născociri de ale autorului pentru a face plăcere regelui şi reginei. Îşi arată priceperea în muzică. Regele se interesează de starea lucrurilor în Anglia şi autorul i-o descrie. Observaţiile regelui cu acest prilej.

Cum şi eu mă număram printre curteni, o dată sau de două ori pe săptămână eram de faţă când regele se deştepta din somn.

De asemenea, l-am văzut adesea sub mâna bărbierului său, ceea ce la început mi s-a părut un spectacol înviorător, căci briciul era aproape de două ori mai lung decât o coasă obişnuita. Majestatea Sa, potrivit obiceiului ţării, se bărbierea numai de două ori pe săptămână. L-am rugat odată pe bărbier să-mi dea nişte olăbuc din care am cules vreo patruzeci-cincizeci de fire de păr aspru. Am luat după aceea o bucată de lemn subţire şi am tăiat-o după modelul unui pieptene, găurindu-l la distanţe egale cu acul cel mai mic pe care l-am putut găsi la Glumdalclitch. Am vârât apoi firele de păr în găurele, răzuindu-le cu cuţitul şi ascuţindu-le la vârf, până când am izbutit să-mi fac un piepten cât se poate de arătos. De altminteri, era şi timpul, deoarece dinţii pieptenului meu se cam rupseseră şi nu prea mă mai puteam folosi de el; pe de altă parte, nu cunoşteam în ţara aceea nici un meşter atât de iscusit care să-mi poată face altul.

Aceasta îmi aminteşte de o îndeletnicire cu care mi-am petrecut multe din ceasurile mele de răgaz. O rugasem pe camerista reginei să-mi păstreze smocurile de păr ce rămâneau după ce Majestatea Sa se pieptăna, şi cu timpul strânsesem o cantitate destul de mare; într-o zi, sfătuindu-mă cu prietenul meu, tâmplarul, care avea poruncă să-mi îndeplinească micile mele dorinţe, i-am arătat cum să facă două schelete de scaun, nu mai mari decât cele pe care le aveam în odaia mea, şi cum să găurească cu o sulă subţire marginea spetezelor şi a fundului; prin găurile acestea am trecut firele cele mai groase din părul reginei, exact în felul în care se împletesc scaunele de trestie în Anglia. Când au fost gata, le-am dăruit Majestăţii Sale regina, care le păstra în iatacul ei, arătându-le tuturor ca pe nişte lucruri rare – şi, într-adevăr, se minunau toţi cei care le vedeau. Regina ar fi dorit să mă vadă şezând pe unul din aceste scaune, dar eu m-am împotrivit să-i dau ascultare, spunându-i că prefer să mor de o mie de ori decât să-mi aşez o parte atât de necuviincioasă a trupului meu pe firele acelea preţioase de păr, care au împodobit odată capul Majestăţii Sale. Având din totdeauna o aplicaţie deosebită spre meşteşugărie, am mai făcut din fire de păr şi o punguliţă, lungă de vreo cinci picioare, cu numele Majestăţii Sale scris cu litere de aur; pe aceasta, cu încuviinţarea reginei, am dăruit-o lui Glumdalclitch. La drept vorbind era mai curând un lucru plăcut la vedere decât folositor, nefiind îndeajuns de rezistent ca să poată ţine monede mai mari şi de aceea Glumdalolitch nu păstra într-însa decât câteva jucărioare care plac fetiţelor.

Regele fiind un mare iubitor de muzică, la palat aveau loc adesea concerte pe care uneori le ascultam şi eu din cutia mea, aşezată pe o masă; dar zgomotul orchestrei era atât de mare, încât de abia puteam desluşi melodiile. Sunt încredinţat că toate tobele şi trompetele unei armate regale, de-ar fi să bată şi să-ţi sune în urechi, n-ar putea întrece zgomotul acela. De aceea rugam întotdeauna să mi se mute cutia cât mai departe de orchestră, iar după ce închideam uşile şi ferestrele şi trăgeam perdelele, n-aş putea spune că muzica lor era cu totul neplăcută.

În tinereţea mea învăţasem să cânt puţin la spinetă{22}. Glumdalclitch avea una în camera ei şi un profesor venea de două ori pe săptămână să-i dea lecţii. Îi spun spinetă, fiindcă semăna întrucâtva cu acest instrument şi se cânta cam în acelaşi fel.

Într-o zi m-am gândit să-l distrez pe rege şi pe regină, cântând un cântec englezesc la acest instrument. Dar lucrul se dovedi nespus de greu, deoarece spinetă avea cam şaizeci de picioare lungime şi fiecare clapă era lată de aproape un picior, astfel încât chiar atunci când întindeam braţele nu puteam cuprinde mai mult de cinci clape; iar ca să le apăs, era nevoie de o lovitură zdravănă cu pumnul – muncă anevoioasă şi zadarnică. M-am gândit atunci la următoarea soluţie: am luat două beţe rotunde cam de mărimea unor ciomege obişnuite, mai groase la unul din capete, şi am înfăşurat capetele în bucăţi de piele de şoarece, pentru ca lovind cu ele să nu stric nici clapele şi să nu alterez nici sunetul. În faţa spinetei, cam la patru picioare dedesubtul claviaturii, s-a pus o bancă, iar eu am fost urcat pe ea. Alergând încoace şi încolo cât puteam de repede, loveam clapele cu cele două beţe; în felul acesta am reuşit să execut un jig{23}, spre marea mulţumire a Maiestăţilor Lor. A fost cea mai obositoare muncă pe care am făcut-o vreodată; cum totuşi nu puteam cuprinde mai mult de şaisprezece clape, n-am reuşit să armonizez basul cu soprano, cum fac alţi artişti, ceea ce a constituit un mare neajuns al concertului meu.

Regele, care, după cum am mai spus, era un monarh foarte înţelept, poruncea adesea să fiu adus în cutia mea şi aşezat pe masă în odaia lui de lucru, îmi cerea apoi să-mi iau un scaun şi să mă aşez la vreo trei yarzi pe birou, aşa încât să fiu cam în dreptul feţei sale. În felul acesta am stat de vorbă în mai multe rânduri. Într-o zi, am cutezat să-i spun Maiestăţii Sale că dispreţul pe care-l nutreşte faţă de Europa şi faţă de restul lumii nu se potriveşte cu minunatele sale însuşiri spirituale; că inteligenţa nu este proporţională cu mărimea trupului; că, dimpotrivă, în ţara noastră, noi am observat că persoanele cele mai înalte sunt de obicei şi cele mai puţin înzestrate cu inteligenţă; că printre celelalte făpturi, albinele şi furnicile sunt vestite pentru hărnicia şi iscusinţa lor, întrecând cu mult chiar animale mai mari: şi că, aşa mic şi neînsemnat cum mă socoteşte el, nădăjduiam să trăiesc pentru a-i aduce Maiestăţii Sale un serviciu nepreţuit. Regele mă ascultă cu luare-aminte şi din clipa aceea începu să aibă o părere mult mai bună despre mine decât avusese înainte. El mă rugă să-i descriu cât mai exact cu putinţă felul în care e guvernată Anglia; căci, deşi monarhii ţin îndeobşte atât de mult la obiceiurile ţării lor (aceasta e părerea ce şi-o făcuse el despre ceilalţi monarhi în urma celor spuse de mine), totuşi era bucuros să audă lucruri care ar merita să fie imitate.

Închipuieşte-ţi dar, binevoitorul meu cititor, cât de mult aş fi vrut să am graiul unui Demostene sau Cicerone, pentru a. fi în stare să preamăresc scumpa mea patrie, într-un stil vrednic de meritele şi fericirea ei.

Mi-am început cuvântarea prin a arăta Maiestăţii Sale că împărăţia noastră este alcătuită (în afară de coloniile noastre din America) din două insule care formează trei regate puternice conduse de un singur suveran. Am stăruit mult asupra fertilităţii solului nostru, asupra temperaturii şi climei noastre. Am vorbit apoi pe larg despre alcătuirea parlamentului englez, reprezentat în parte de un corp ilustru numit Camera Lorzilor – persoane de viţă nobilă, urmaşi ai celor mai vechi şi mai ilustre familii. I-am zugrăvit apoi grija deosebită ce se acordă educării lor în privinţa artelor şi armelor, pentru a putea deveni sfetnici înţelepţi ai regelui şi ai ţării, pentru a-şi spune cuvântul la întocmirea legilor, pentru a fi membri ai celei mai înalte curţi judecătoreşti, unde nu mai poate fi apel, şi pentru a fi gata să-şi apere oricând regele şi ţara prin vitejia, purtarea şi credinţa lor.

I-am mai spus Maiestăţii Sale că ei sunt podoaba şi pavăza ţării, urmaşi destoinici ai celor mai renumiţi strămoşi, a căror faimă a fost şi răsplata vredniciei lor, vrednicie de la care urmaşii nu s-au abătut, niciodată. Că acestora li s-au alăturat mai mulţi oameni sfinţi, făcând şi ei parte din adunare şi având titlul de episcopi; că sarcina lor este de a se îngriji de religie şi de cei care o propovăduiesc poporului. Că monarhul şi sfetnicii săi cei mai înţelepţi, după îndelungate cercetări de-a lungul şi de-a latul ţării, aleg din sânul preoţimii pe cei care s-au învrednicit de o viaţă mai neprihănită şi de o învăţătură mai adâncă, pe cei care sunt cu adevărat părinţii duhovniceşti ai clerului şi ai norodului.

I-am arătat apoi regelui că cealaltă parte a parlamentului e formată dintr-o adunare numită Camera Comunelor – cu toţii gentilomi de seamă, aleşi în mod liber chiar de popor pentru virtuţile lor deosebite şi dragoste de ţară, ca să reprezinte înţelepciunea întregii naţiuni. Şi că aceste două corpuri alcătuiesc cea mai augustă adunare din Europa căreia, împreună cu regele, îi este încredinţată întreaga legiuire a ţării.

Am trecut apoi la curţile judecătoreşti, unde prezidează judecătorii, venerabilii înţelepţi şi tălmăcitori ai legii, care hotărăsc asupra drepturilor şi proprietăţilor aflate în litigiu, şi care pedepsesc viciul şi apără nevinovăţia. Am amintit despre gospodăria înţeleaptă a vistieriei noastre, despre vitejia şi faptele glorioase ale armatelor noastre pe mare şi pe uscat. Am socotit numărul locuitorilor ţării noastre, gândindu-mă cam câte milioane ar putea cuprinde fiecare sectă religioasă sau partid politic. Nu am trecut cu vederea nici chiar sporturile şi petrecerile noastre sau orice alt amănunt care, după părerea mea, putea fi spre lauda ţării mele. Apoi am încheiat, cu o scurtă privire istorică asupra situaţiei şi evenimentelor din Anglia în ultima sută de ani.

Pentru aceasta mi-au trebuit nu mai puţin de cinci întrevederi, fiecare durând mai multe ore în şir, în care timp regele m-a ascultat cu deosebită luare-aminte, luându-şi adesea note şi însemnându-şi întrebările pe care avea de gând să mi le pună.

După ce am terminat aceste lungi expuneri, Maiestatea Sa, în cursul celei de a şasea întrevederi, consultându-şi însemnările, a formulat o serie de nedumeriri, întrebări şi obiecţii în legătură cu fiecare punct. El m-a întrebat ce metode se folosesc pentru a cultiva minţile şi trupurile tinerilor nobili şi cu ce anume se îndeletnicesc ei în prima parte a vieţii lor, când pot fi lesne instruiţi? Ce măsuri se iau pentru completarea Adunării, atunci când se stinge vreo familie nobilă? Ce anume calităţi trebuie să întrunească cei care urmează să fie făcuţi lorzi? S-a întâmplat vreodată ca astfel de ridicări în rang să fie determinate de vreo favoare a monarhului, de o sumă de bani dăruită unei doamne de la curte sau de dorinţa de a consolida un partid potrivnic intereselor obşteşti? În ce măsură cunosc lorzii legile ţării şi cum ajung ei să-şi însuşească cunoştinţele care le îngăduie să hotărască în ultima instanţă asupra drepturilor semenilor lor? Dacă sunt într-atâta feriţi de lăcomie, părtinire sau lipsuri încât mita sau alte mijloace odioase să nu-şi afle niciodată loc printre ei? Dacă sfintele feţe de care am amintit sunt întotdeauna promovate în rangul acela înalt datorită cunoaşterii temeinice a chestiunilor religioase precum şi datorită vieţii lor neprihănite; dacă, fiind încă simpli preoţi, nu au fost robii vremurilor sau dacă nu au îndeplinit rolul de capelani vânduţi, slujind pe vreun nobil ale cărui păreri continuă să le urmeze slugarnic după ce au fost primiţi în acea adunare?

A dorit apoi să afle în ce fel sunt aleşi cei pe care eu îi numeam membri ai Camerei Comunelor; dacă nu cumva un străin gros la pungă i-ar putea influenţa pe alegătorii de rând să-l aleagă pe el şi nu pe seniorul lor sau pe cel mai de vază gentilom din ţinut? Cum se face că oamenii doresc cu atâta râvnă un loc în această adunare, funcţie legată – după cum a trebuit să mărturisesc – de multă bătaie de cap şi cheltuială, adesea spre ruina familiilor lor, fără leafă sau pensie; dorinţa aceasta izvora dintr-o virtute atât de exagerată şi era o dovadă atât de neobişnuită de spirit de sacrificiu pentru binele obştesc, încât Majestatea Sa părea să se îndoiască de sinceritatea ei. Şi, iarăşi, dorea să ştie dacă nu cumva astfel de domni zeloşi se gândeau că-şi pot recupera cheltuielile şi eforturile la care erau supuşi sacrificând binele public planurilor unui monarh slab şi vicios, mână în mina cu un cabinet de miniştri corupţi?

Regele şi-a înmulţit întrebările şi m-a cercetat amănunţit în legătură cu fiecare aspect al acestei probleme, formulând nenumărate întrebări şi obiecţii, pe care nu socotesc că ar fi prudent sau cu cale să le repet aici.

În legătură cu cele ce i-am spus despre curţile noastre judecătoreşti, Maiestatea Sa a cerut lămuriri în mai multe privinţe – lucru pe care l-am putut face mai lesne, deoarece odinioară puţin a lipsit să nu fiu ruinat de un proces care a ţinut vreme îndelungată la curtea lordului cancelar, şi pentru care am fost silit să plătesc despăgubiri. M-a întrebat cât timp se pierde de obicei spre a se hotărî ce e drept sau ce e strâmb şi ce cheltuieli se fac? Dacă avocaţii şi oratorii au libertatea să pledeze pentru cauze despre care toată lumea ştie că sunt nedrepte, ruşinoase şi silnice? Dacă convingerile religioase sau politice ale împricinatului atârnă greu în cumpăna dreptăţii? Dacă oratorii sunt oameni care cunosc legile universale după care se împarte dreptatea sau se limitează numai la cunoaşterea obiceiurilor provinciale, naţionale şi alte obiceiuri locale? Dacă oratorii sau judecătorii participă în vreun fel oarecare la întocmirea legilor pe care tot ei îşi iau libertatea de a le tălmăci sau răstălmăci după plac? Dacă se întâmplă din când în când ca ei să pledeze pentru şi împotriva aceleiaşi cauze, citind cazuri precedente pentru a dovedi contrariul? Dacă ei alcătuiesc o breaslă de oameni avuţi sau săraci? Dacă primesc vreo răsplată bănească pentru că au pledat sau şi-au exprimat părerile? Şi, mai ales, dacă sunt vreodată admişi ca membri în camera inferioară {24}?

Trecu apoi la gospodărirea vistieriei noastre şi spuse că, după părerea sa, memoria m-a trădat, deoarece am evaluat impozitele la vreo cinci-şase milioane pe an, iar când am amintit de cheltuieli, constatase că ele se ridicau uneori la o cifră dublă; însemnările pe care şi le luase asupra acestui punct erau foarte amănunţite, deoarece, după cum mi-a mărturisit, nădăjduia că cunoaşterea metodelor noastre i-ar fi de folos, deci nu putea să se înşele în calculele sale. Totuşi, dacă cele ce-i spusesem eu erau adevărate, nu înţelegea cum poate un regat să cheltuiască mai mult decât câştigă, aşa cum face un om oarecare?

M-a întrebat cine sunt creditorii noştri şi de unde luăm bani ca să-i plătim? A fost foarte mirat când m-a auzit vorbind despre războaie atât de costisitoare, adăugând că, probabil, suntem un popor războinic sau că trăim în mijlocul unor vecini foarte răi, iar generalii noştri sunt de bună seamă mai bogaţi decât regii noştri. M-a întrebat ce alte pricini ne făceau să ieşim în afara insulelor noastre, pe lângă comerţ, tratate sau apărarea coastelor cu ajutorul flotei? Dar mai mult decât de orice, se minună când mă auzi vorbind despre o armată permanentă de mercenari pe timp de pace, în sânul unui popor liber. Majestatea Sa spuse că dacă suntem guvernaţi cu consimţământul nostru, prin reprezentanţii noştri, nu-şi putea închipui de cine ne era frică sau împotriva cui urma să luptăm, şi mă întrebă, dorind să-mi cunoască părerea, dacă nu cumva casa unui om oarecare poate fi mai bine apărată de el însuşi împreună cu copiii şi cu toţi ai lui, decât de o mână de ticăloşi, culeşi la întâmplare de pe stradă, în schimbul unei simbrii neînsemnate, şi care ticăloşi ar fi de o sută de ori mai câştigaţi dacă li s-ar tăia gâturile?

Regele râse de „aritmetica mea ciudată”, cum o numea el, potrivit căreia socoteam numărul locuitorilor ţării ţinând seama de numărul membrilor din diferite secte religioase şi partide politice. Dânsul nu putea pricepe de ce oamenii care nutresc idei dăunătoare poporului să fie siliţi să şi le schimbe şi să nu fie siliţi mai degrabă să şi le-ascundă. Căci după cum cârmuirea care ar pretinde oamenilor să-şi schimbe părerile ar putea fi învinuită de tiranie, tot astfel a nu cere cuiva să-şi ascundă opiniile vătămătoare ar însemna slăbiciune: pentru că unui om i se poate îngădui să ţină otravă în casă, dar nu să şi-o vândă drept doctorie de leac.

Mai băgă de seamă că printre distracţiile nobililor cu şi fără titlu, eu amintisem jocurile de noroc. Dorea să ştie la ce vârstă începe de obicei această distracţie şi când încetează să se mai practice; cât timp le ia; dacă lucrurile merg până acolo, încât să-şi ruineze averile; dacă nu cumva oamenii josnici şi vicioşi, datorită iscusinţei lor în această artă, pot face avere, ajungând uneori să-i ţină pe nobilii noştri în stare de dependenţă şi să-i deprindă cu tovărăşii proaste, să-i îndepărteze de la orice progres spiritual şi să-i silească, în urma pierderilor suferite, să înveţe acest meşteşug ruşinos şi să-l practice pe spinarea altora.

Mirarea lui n-a mai cunoscut margini când a auzit istoria ţării noastre din ultimul secol, susţinând că nu este altceva decât un şir de conspiraţii, răscoale, asasinate, masacre, revoluţii, exiluri, adică cele mai dăunătoare urmări pe care le poate avea zgârcenia, dezbinarea, făţărnicia, prefăcătoria, cruzimea, furia, nebunia, ura, invidia, desfrâul, răutatea şi ambiţia.

Într-o altă întrevedere, Majestatea Sa se osteni să recapituleze tot ceea ce îi spusesem eu; compară întrebările puse cu răspunsurile primite, apoi, luându-mă în mână şi mângâindu-mă cu blândeţe, rosti următoarele cuvinte pe care nu le voi uita niciodată, după cum nu voi uita niciodată felul în care le-a spus: „Micul meu prieten Grildrig, ai rostit o minunată cuvântare de laudă la adresa patriei tale; ai arătat în chipul cel mai limpede că neştiinţa, trândăvia şi viciul pot fi uneori însuşirile cele mai potrivite ale unui legiuitor; că legile sunt cel mai bine explicate, tălmăcite şi aplicate de către aceia care au tot interesul şi, totodată, priceperea, să le răstălmăcească, să le încâlcească şi să le ocolească. Desluşesc la voi urmele unei instituţii care, la originea ei, poate să fi fost bună, dar urmele acestea sunt pe jumătate şterse, iar restul e acoperit de murdărie şi ros de putreziciune.

Din toate câte le-ai spus nu reiese de loc că ar fi nevoie de vreo virtute pentru a obţine un post de seamă la voi, şi încă şi mai puţin că oamenii ar fi înălţaţi în rang datorită virtuţilor lor, preoţii pentru cucernicia sau învăţătura lor, soldaţii pentru purtarea sau vitejia lor, judecătorii pentru integritate, senatorii pentru dragostea de ţară, sfetnicii pentru înţelepciune. Cât despre tine, – continuă regele, – care ţi-ai petrecut cea mai mare parte a vieţii în călătorii, tare mi-ar place să cred că până acum ai scăpat de multe vicii ale compatrioţilor tăi. Dar judecând după spusele tale şi după răspunsurile pe care ţi le-am smuls cu multă caznă, nu pot decât să trag concluzia că cei mai mulţi dintre semenii tăi sunt cel mai primejdios soi de mici paraziţi scârboşi, cărora natura le-a îngăduit vreodată să se târască pe faţa pământului.”