CAPITOLUL IV

Ce cred houyhnhnm-ii despre adevăr şi minciună. Cuvintele autorului sunt dezaprobate de stăpânul său. Autorul dă mai multe amănunte despre sine şi despre peripeţiile din timpul călătoriei.

Stăpânul mă ascultă stânjenit, deoarece îndoiala şi neîncrederea sunt atât de puţin cunoscute în această ţară, încât locuitorii nu ştiu cum să se poarte în astfel de împrejurări. Îmi aduc aminte că în nenumăratele discuţii pe care le-am avut împreună cu privire la firea oamenilor din celelalte părţi ale lumii, venind vorba despre minciună şi făţărnicie, numai cu mare greutate am izbutit să-l fac să priceapă spusele mele, cu toate că, altminteri, era foarte ager la minte. Căci iată cum judeca el: spunea că rostul vorbirii este de a ne înţelege unul cu altul şi de a afla ceea ce nu ştim; ori, dacă cineva spune ceea ce nu este, atunci vorbirea nu mai are nici o noimă, deoarece nu mai pot spune că-l înţeleg pe cel ce-mi vorbeşte; şi în felul acesta, în loc de a învăţa lucruri pe care nu le cunosc, sunt mai rău decât un neştiutor, fiindcă ajung să cred că un lucru e negru când de fapt este alb, şi scurt atunci când e lung.

Acestea erau singurele lui noţiuni cu privire la minciună, pe care oamenii o înţeleg atât de bine şi o folosesc atât de mult.

Dar să ne întoarcem de unde am plecat. Când i-am spus că yahoo-ii sunt singurele animale conducătoare în ţara mea – lucru care, după cum mi-a mărturisit, nu-l putea de fel pricepe – a dorit să ştie dacă printre noi se găsesc houyhnhnmi şi cu ce se îndeletnicesc. I-am răspuns că avem foarte mulţi şi vara ei pasc pe câmp, iar în timpul iernii sunt ţinuţi în case şi hrăniţi cu fân şi ovăz, în timp ce servitori yahoo, anume tocmiţi, îi perie şi-i ţesală, le piaptănă coama, le curăţă picioarele, le dau să mănânce şi le pregătesc culcuşul. „Te înţeleg foarte bine – spuse stăpânul meu, – e limpede acum din toate câte mi-ai povestit că în ciuda grăuntelui de raţiune pe care yahoo-ii pretind că-l au, houyhnhnm-ii sunt adevăraţii voştri stăpâni. Aş dori din toată inima ca şi yahoo-ii noştri să fie la fel de supuşi”. L-am rugat pe prea cinstitul meu stăpân să binevoiască să mă ierte dacă nu voi mai continua, întrucât eram încredinţat că povestirea pe care aştepta s-o audă de la mine avea să-i displacă foarte mult. El stărui totuşi, poruncindu-mi să-i spun atât lucrurile plăcute cât şi cele neplăcute; i-am răspuns că porunca îi va fi ascultată. Aşadar, am recunoscut că houyhnhnm-ii noştri, cărora noi le spunem cai, sunt cele mai nobile şi mai frumoase animale pe care le avem, neîntrecute în ce priveşte puterea şi iuţeala; că atunci când aparţin unor persoane de seamă, sunt folosiţi în călătorii, la curse sau înhămaţi la căleşti, că oamenii îi tratează cu multă bunăvoinţă şi grijă, până ce se îmbolnăvesc sau încep să şchiopăteze. Atunci sunt vânduţi sau puşi la tot felul de corvezi până când îşi dau duhul. După aceea pielea le e jupuită şi vândută după calitate, iar trupurile – lăsate pradă câinilor şi păsărilor răpitoare. Caii de rând nu sunt însă atât de norocoşi, deoarece nimerind în slujba fermierilor, ci căruţaşilor sau a altor oameni de jos, aceştia îi pun la munci grele şi îi hrănesc prost. I-am zugrăvit cum m-am priceput mai bine în ce fel călărim noi, forma şi întrebuinţarea căpăstrului, a şeii, a pintenilor, biciului, harnaşamentului şi roţilor. Am adăugat că jos, la piciorul calului prindem nişte plăci dintr-o substanţă tare numită fier, care-i fereşte copita pe drumurile bolovănoase, ce le străbatem adesea.

După ce îşi arătă indignarea prin câteva cuvinte, stăpânul mă întrebă cum de îndrăznim să încălecăm pe grumazul unui houyhnhnm, căci el era sigur că cel mai prizărit servitor al său ar putea să doboare pe cel mai puternic yahoo şi să-l strivească pe dobitoc, prăvălindu-se asupră-i. I-am răspuns că ţara noastră caii sunt deprinşi cu diferite munci pentru care au fost meniţi, că dacă unii dintre ei se dovedesc a fi din cale afară de nărăvaşi, sunt puşi la ham şi biciuiţi crunt încă de mici pentru toate poznele pe care le fac. I-am mai spus că la noi, caii destinaţi călăritului sau cărăuşiei sunt de obicei castraţi la vârsta de doi ani, ca să se mai domolească şi să fie mai blânzi; de asemenea, că sunt foarte simţitori când stăpânul îi răsplăteşte, sau când, dimpotrivă, îi pedepseşte, dar că Înălţimea Sa trebuie să ţină seama de faptul că bietele dobitoace nu au nici cea mai mică urmă de raţiune, întocmai ca şi yahoo-ii din această ţară.

Pentru ca stăpânul meu să-şi facă o idee cât mai exacţi despre cele ce voiam să-i spun – căci limba lor nu e prea bogată în cuvinte sau nuanţe, întrucât cerinţele şi pasiunii lor sunt mult mai limitate decât ale noastre – mi-am dat toată osteneala să fiu foarte explicit, folosind fel şi fel de circumlocuţiuni, totuşi, mi-e cu neputinţă să zugrăvesc nobila indignare ce l-a cuprins auzind cât de sălbatic ne purtăm noi ci cei din neamul houyhnhnm-ilor, mai cu seamă după ce i-ar explicat cum castrăm caii, pentru a-i împiedica să se înmulţească şi pentru a-i face mai ascultători. „Dacă e cu putinţă, mi-a spus el, să existe vreo ţară unde numai yahoo-ii să fie înzestraţi cu raţiune, e firesc ca ei să fie singurii stăpâni, deoarece cu timpul, raţiunea învinge întotdeauna forţa brutală. Dar ţinând seama de alcătuirea trupurilor noastre, sau mai bine zis a trupului meu, el socotea că nici o făptură în lumea asta nu e mai nepotrivită pentru a folosi raţiunea în împrejurările obişnuite ale vieţii, adăugând că doreşte să ştie dacă fiinţele în mijlocul cărora trăiam eu semănau cu mine sau cu yahoo-ii din ţara lui. L-am încredinţat că sunt tot atât de bine clădit ca cei mai mulţi de vârsta mea, dar că tinerii şi femeile sunt mult mai firavi şi mai gingaşi, iar pielea femeilor este de obicei albă ca laptele. Mi-a răspuns că mă deosebesc, într-adevăr de ceilalţi yahoo-ii, fiind mult mai curat şi nu chiar atât de pocit, dar în ceea ce priveşte avantajele reale, nu eu eram cel mai câştigat, căci unghiile mele, atât la picioarele dinainte, cât şi la cele dinapoi, nu-mi foloseau la nimic; cât priveşte picioarele din faţă, nici măcar nu i se părea potrivit să le numească astfel, deoarece nu mă văzuse niciodată slujindu-mă de ele. Pe semne erau prea slabe ca să mă susţină; mai băgase de seamă că de obicei le purtam descoperite, iar atunci când le acopeream, învelitoarea nu avea aceeaşi formă şi nici nu era atât de solidă ca cea de la picioarele dindărăt, că mergând, nu aveam nici un fel de siguranţă, iar dacă-mi aluneca piciorul cădeam fără doar şi poate. Începu apoi să găsească fel şi fel de cusururi şi altor părţi ale trupului meu: ba că am faţa turtită, că nasul e prea scos în afară, ochii aşezaţi drept în frunte, aşa încât nu pot privi la stânga sau la dreapta fără să întorc capul, că nu sunt în stare să mănânc fără să duc unul din picioarele dinainte la gură – pesemne, de aceea natura le înzestrase cu încheieturi.

Nu înţelegea rostul celor câtorva crăpături şi despărţituri de la picioarele mele dinapoi, prea firave pentru ca să poată umbla pe pietre tari şi ascuţite fără a fi apărate de un înveliş făcut din pielea altor animale. Îmi mai spuse că trupului meu îi lipsea un scut împotriva căldurii şi a frigului, ceea ce mă silea să folosesc învelitori, pe care le puneam şi le scoteam în fiecare zi cu multă osteneală şi pierdere de vreme. În sfârşit, ştia că tuturor animalelor din ţara lui le e scârbă de yahoo-ii, cele mai slabe fugind din calea lor, iar cele puternice ocolindu-i. Aşa încât, chiar dacă am fi înzestraţi cu raţiune, el nu-şi putea da seama cum de izbutim să dezrădăcinăm sila firească pe care orice făptură o încearcă faţă de noi şi, prin urmare, cum le domesticim şi le luăm în slujba noastră. Totuşi, nu va mai stărui asupra acestor lucruri, deoarece îl interesa mai mult povestirea mea, ţara unde mă născusem, precum şi peripeţiile prin care trecusem înainte de a ajunge pe meleagurile lor.

L-am încredinţat că ard de nerăbdare să-l mulţumesc pe deplin, dar mă îndoiam că-mi va fi cu putinţă să-i lămuresc o seamă de lucruri pe care Înălţimea Sa nici măcar nu şi le putea închipui, deoarece nu vedeam în ţara lor nimic care să le semene. Că, totuşi, mă voi strădui din răsputeri folosindu-mă de comparaţii, rugându-l, totodată, cu umilinţă, să mă ajute acolo unde îmi vor lipsi cuvintele; iar el îmi făgădui tot sprijinul.

I-am spus că m-am născut din părinţi cumsecade pe o insulă numită Anglia, aşezată atât de departe de ţara lor, încât celui mai voinic dintre slujitorii Înălţimii Sale i-ar trebui pentru a ajunge acolo, tot atâtea zile câte îi trebuie soarelui în călătoria lui anuală. Că învăţasem carte ca să mă fac chirurg, adică un om a cărui meserie este să vindece rănile şi vătămăturile trupului, căpătate în urma accidentelor sau violenţei; că ţara mea e cârmuită de o femeie{31}, căreia noi îi spunem regină. Că mi-am părăsit patria pentru a face avere şi a mă putea astfel întreţine pe mine şi pe-ai mei când mă voi întoarce acasă. Că în ultima mea călătorie am fost căpitan de vas şi aveam sub comanda mea vreo cincizeci de yahoo-ii, dintre care mulţi au murit pe mare, ceea ce m-a silit să-i înlocuiesc cu alţii, pe care i-am adunat de pe meleaguri străine.

Că vasul nostru a fost de două ori în primejdie de a se scufunda, prima oară din pricina unei furtuni năprasnice, a doua oară izbindu-se de-o stâncă. Aici stăpânul meu mă întrerupse întrebându-mă cum de am izbutit să conving nişte străini din ţări necunoscute să se încumete şi să pornească la drum cu mine, după ce suferisem atâtea pierderi şi trecusem prin atâtea peripeţii. I-am spus că aceştia erau oameni fără căpătâi, siliţi să fugă din locurile lor de baştină, din pricina sărăciei sau a nelegiuirilor făptuite. Pe unii îi ruinaseră procesele, alţii îşi irosiseră averea cu băutura, cu femeile şi jocurile de noroc; alţii fugiseră fiind trădători; alţii pentru că erau ucigaşi, tâlhari, otrăvitori, hoţi, sperjuri, escroci, falsificatori de bani, risipitori, desfrânaţi, dezertori sau trădători de neam. Cei mai mulţi evadaseră din închisoare şi niciunul din ei nu s-ar fi încumetat să se reîntoarcă în patrie, de teamă să nu fie spânzurat sau să putrezească în vreo temniţă; prin urmare, se văzuseră nevoiţi să-şi agonisească traiul pe meleaguri străine.

În timp ce vorbeam, stăpânul meu m-a întrerupt de câteva ori. Pentru a-i zugrăvi nelegiuirile din pricina cărora cei mai mulţi marinari de pe vasul nostru fuseseră siliţi să-şi părăsească ţara, am folosit nenumărate circumlocuţiuni. A fost nevoie de mai multe zile până să-l fac să priceapă o serie de lucruri. Stăpânul meu nu putea înţelege de fel cu ce se aleg oamenii de pe urma acestor vicii. Ca să-l lămuresc, m-am străduit să-i arăt ce înseamnă dorul de putere şi de bogăţie, urmările cumplite ale desfrâului, necumpătării, răutăţii şi pizmei. Toate acestea am fost nevoit să le definesc şi să le descriu, dându-i nenumărate pilde şi făcând fel de fel de comparaţii. Când am isprăvit, stăpânul meu şi-a ridicat privirile pline de uimire şi de indignare, ca unul căruia i se spun lucruri nemaivăzute şi nemaiauzite. În limba lui nu existau cuvinte pentru putere, cârmuire, război, lege, pedeapsă şi o mie de alte lucruri; de aci, greutatea aproape de neînvins de a-l face pe stăpânul meu să-mi priceapă spusele. Cum însă era foarte ager la minte, mulţumită în parte şi observaţiilor sau discuţiilor sale cu alţii, în cele din urmă el ajunse să cunoască destul de bine ceea ce este în stare să făptuiască firea omului în lumea noastră, rugându-mă să-i descriu amănunţit pământul acela, pe care noi îl numim Europa şi mai cu seamă propria mea ţară.