CAPITOLUL V

La porunca stăpânului său, autorul vorbeşte despre starea de lucruri din Anglia. Pricinile războaielor între cârmuitorii Europei. Autorul începe să explice constituţia engleză.

Îl rog pe cititor să ţină seama că cele ce urmează sunt doar un rezumat al convorbirilor avute cu stăpânul meu, cuprinzând cele mai importante puncte pe care le-am dezbătut în nenumărate rânduri, vreme de mai bine de doi ani, căci pe măsură ce mă perfecţionam în cunoaşterea limbii houyhnhnm, Înălţimea Sa dorea să afle tot mai multe. Aşadar, i-am zugrăvit cât am putut mai bine întreaga situaţie din Europa. I-am vorbit despre negoţ şi meşteşuguri, despre artă şi ştiinţă, iar răspunsurile pe care le dădeam tuturor întrebărilor sale în legătură cu diferite subiecte alcătuiau un izvor nesecat de discuţie. Dar nu am de gând să aştern pe hârtie decât miezul convorbirilor noastre privitoare la ţara mea, orânduind totul cât voi putea mai bine, fără să ţin seama de timp sau alte împrejurări şi fără să nu mă abat o iotă de la adevăr. Singurul lucru care mă nelinişteşte este că nu-mi va fi de loc uşor să redau întocmai argumentele şi cuvintele stăpânului meu; acestea vor avea fără doar şi poate de suferit din pricina lipsei mele de pricepere, precum, şi datorită tălmăcirii lor în barbara noastră limbă engleză.

Ascultând aşadar de porunca Înălţimii Sale, i-am povestit despre revoluţia care a izbucnit sub prinţul de Orania, despre îndelungatul război cu Franţa, la care a luat parte prinţul mai sus amintit. Am adăugat că succesoarea lui, regina de azi a ţării, a continuat acest război care încă nu s-a sfârşit, alături de toate marile puteri ale creştinătăţii. La cererea lui, am făcut socoteala că nu mai puţin de un milion de yahoo-ii au fost probabil ucişi în timpul războiului, că au fost cucerite cam o sută de cetăţi şi de trei ori atâtea corăbii au fost arse sau scufundate.

Stăpânul meu m-a întrebat ce anume cauze determină în mod obişnuit o ţară să pornească război împotriva alteia? I-am răspuns că sunt fără de număr, dar nu voi aminti decât câteva din cele mai însemnate. Uneori, ambiţia monarhilor care îşi spun veşnic că nu stăpânesc îndeajuns pământ şi oameni; alteori, corupţia miniştrilor, care caută să-şi împingă stăpânul în război pentru a înăbuşi sau abate pe alte făgaşe nemulţumirea supuşilor împotriva proastei ocârmuiri a ţării. Deosebirile de păreri au costat şi ele multe milioane de vieţi omeneşti, ca de pildă, întrebarea dacă trupul e pâine sau pâinea trup, dacă sucul anumitor boabe e sânge sau vin; dacă fluieratul e un păcat, sau, dimpotrivă, o virtute, dacă e mai bine să săruţi un stâlp sau să-l arunci pe foc, dacă mai potrivită pentru o haină este culoarea neagră, albă, roşie sau cenuşie, şi dacă haina se cuvine să fie lungă sau scurtă, strâmtă sau largă, murdară sau curată şi altele de felul acesta{32}. Şi nici un război nu este atât de cumplit, de sângeros sau îndelungat ca acelea iscate din pricina deosebirilor de păreri, mai cu seamă dacă e vorba de lucruri fără însemnătate.

Uneori, doi regi ajung să se încaiere din dorinţa de a hotărî care din ei trebuie să-l desmoştenească pe un al treilea de pământurile lui, asupra cărora, bineînţeles, niciunul, nici celălalt nu are vreun drept. Alteori, un monarh se ceartă cu altul de teamă că celălalt s-ar putea lua la harţă cu el. Se-ntâmplă, iarăşi, ca un război să se iste din pricină că duşmanul e prea puternic sau, dimpotrivă, prea slab. Câteodată, vecinii noştri râvnesc la lucrurile pe care le avem noi, sau au ei lucrurile pe care noi le râvnim şi atunci începem să ne măcelărim, până când ei pun mâna pe ce este al nostru sau noi pe ce este al lor. Nici că se poate închipui un lucru mai îndreptăţit decât să porneşti război şi să cotropeşti un popor care se află într-o stare de plâns, sleit de foame, măcinat de ciumă sau sfâşiat de dihonii lăuntrice. Avem toate temeiurile să pornim război împotriva celui mai apropiat aliat al nostru, atunci când un oraş sau un teritoriu de-al lui care ar rotunji stăpânirile noastre ne face cu ochiul. Dacă un monarh îşi trimite oştirile asupra unei ţări al cărei popor e sărac şi neştiutor, el poate, în chip legiuit, să ucidă jumătate din supuşi şi să-i robească pe ceilalţi, pentru a-i civiliza şi a-i scoate din starea lor de înapoiere şi barbarie.

Un obicei cu adevărat regesc, cinstit şi foarte practicat, este acela potrivit căruia, atunci când un monarh are nevoie de ajutorul altui suveran pentru a-l apăra împotriva unui vrăjmaş, aliatul, după ce l-a alungat pe cotropitor, pune el însuşi stăpânire pe ţară şi omoară, întemniţează sau surghiuneşte pe cel pe care a venit să-l scape. Înrudirile de sânge sau prin căsătorie sunt adesea pricină de război între regi, şi cu cât rudenia este mai apropiată, cu atât au motive mai temeinice de ceartă: popoarele sărace sunt flămânde şi cele bogate, trufaşe, iar trufia şi foamea nu vor face niciodată casă bună.

Pentru aceste motive, meseria de soldat este la mare cinste, mai mult decât toate celelalte, deoarece soldatul e un Yahoo plătit ca să ucidă cu sânge rece cât mai mulţi semeni de ai lui, care nu i-au făcut niciodată vreun rău.

Se mai află în Europa un soi de monarhi săraci care, nefiind în stare să ducă război pe socoteala lor, îşi închiriază soldaţii popoarelor mai cu dare de mână, pentru atâta sau atâta de cap de om pe zi. Din aceşti bani, ei îşi opresc trei sferturi care alcătuiesc principalul lor venit; asta se întâmplă în Germania şi în multe alte ţări de miazănoapte ale Europei.

„Cele ce mi-ai povestit cu privire la război, – mi-a spus stăpânul meu, – dovedesc în chip minunat urmările raţiunii pe care pretindeai că o aveţi. Totuşi, e îmbucurător faptul că ruşinea e mai mare decât primejdia şi că natura nu v-a dat putinţa să vă pricinuiţi mult rău unul altuia. Gurile voastre nefiind decât nişte tăieturi de-a curmezişul feţei, nu vă vine prea uşor să vă muşcaţi unul pe altul, afară doar dacă o faceţi prin bună înţelegere.

Cât priveşte ghearele pe care le aveţi la picioarele din faţă şi din spate, acestea sunt atât de moi şi de scurte că un Yahoo de-al nostru ar pune pe goană zece dintr-ai voştri. De aceea, gândindu-mă la numărul celor ucişi în bătălie, tare mă tem că mi-ai spus lucruri ce nu sunt”.

Nu m-am putut împiedica să nu dau din cap şi să nu zâmbesc puţin de neştiinţa lui. Şi cum nu eram străin de arta războiului, i-am descris tunurile balimezurile, muschetele, carabinele, pistoalele, gloanţele, praful de puşcă, săbiile, baionetele, bătăliile, asediile, retragerile, atacurile, minele, contraminele, bombardamentele, luptele navale, scufundarea corăbiilor împreună cu echipajele lor de o mie de oameni, morţii al căror număr se ridică la câte douăzeci de mii de soldaţi de o parte şi de alta, gemetele muribunzilor, mădularele sfârtecate şi azvârlite în aer, fumul, zgomotul, harababura, oamenii striviţi sub copitele cailor, fuga, urmărirea, victoria; câmpurile presărate cu leşuri ce servesc drept hrană câinilor, lupilor şi păsărilor de pradă; jafurile, tâlhăriile, răpirile, incendiile şi distrugerile. Iar ca să-i arăt vitejia scumpilor mei compatrioţi, l-am încredinţat că mi-a fost dat să-i văd aruncând în aer o sută de duşmani dintr-o dată în timpul unui asediu şi cam tot atâţia marinari – de pe bordul unei corăbii, şi că am zărit trupurile sfârtecate căzând bucăţi-bucăţi din nori, spre marea încântare a privitorilor.

Mă pregăteam să-i mai dau şi alte amănunte, când stăpânul meu îmi porunci să tac, spunându-mi că oricine cunoaşte firea unui Yahoo poate foarte lesne să-şi închipuie că un animal atât de respingător este în stare să facă toate isprăvile amintite de mine, atâta vreme cât puterea şi viclenia îi sunt pe potriva răutăţii. Cum însă spusele mele îi sporiseră şi mai mult scârba pentru acest soi de făpturi, îşi simţea cugetul tulburat, lucru pe care nu-l mai încercase vreodată. Se gândea că urechile lui, deprinzându-se cu astfel de cuvinte îngrozitoare, ar putea, treptat-treptat, să le asculte cu mai puţină silă, şi deşi îi ura pe yahoo-ii din ţara lui, însuşirile lor nesuferite îl scârbeau mai puţin decât cruzimea unui gnnayh (o pasăre de pradă), sau o piatră ascuţită ce-i putea răni piciorul. Dar acum când vedea că o fiinţă care se pretinde înzestrată cu raţiune este în stare de asemenea grozăvii, se temea că degenerarea acestei facultăţi ar putea să aibă urmări mult mai cumplite decât cruzimea însăşi.

De aceea, era încredinţat că în loc de raţiune, noi suntem înzestraţi cu o însuşire menită să sporească apucăturile rele cu care ne naştem, tot aşa cum o apă tulbure, oglindind un trup pocit, nu numai că-l măreşte, dar îl face şi mai hidos.

Stăpânul meu se grăbi să adauge că auzise destule despre războaie, atât în această convorbire cât şi în cele dinainte. Acum însă îl nedumerea alt lucru. Eu îi spusesem că unii oameni din echipajul nostru îşi părăsiseră ţara, deoarece fuseseră ruinaţi de lege, şi deşi îi explicasem tâlcul acestui cuvânt, el nu pricepea cum de era cu putinţă ca legea care e menită să-i apere pe oameni, poate să-i ducă totuşi la ruină. De aceea, mă rugă să-l lămuresc mai pe larg ce înţeleg eu prin lege şi să-i spun cine anume erau scutiţi de a i se supune, după obiceiul practicat atunci în ţara mea; căci el socotea că natura şi raţiunea sunt călăuze îndeajuns de bune pentru un animal înzestrat cu gândire, aşa cum pretindeam noi că suntem, călăuze care să-i arate ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă.

L-am încredinţat pe Înălţimea Sa că legea e o ştiinţă la care nu mă pricepeam prea bine, şi tot ce puteam să-i spun era că pe vremuri, făcându-mi-se unele nedreptăţi, tocmisem nişte avocaţi, lucru zadarnic de altfel; totuşi, mă voi strădui să-l lămuresc cât îmi va sta în putinţă.

I-am spus că la noi se află unii oameni, care din tinereţe învaţă arta de a dovedi, printr-o înşiruire nesfârşită de cuvinte meşteşugit alese, că ce este alb e negru şi ce e negru e alb, după cum sunt plătiţi. Toţi ceilalţi oameni sunt sclavii lor. De pildă, dacă vecinul a pus ochii pe vaca mea, el angajează un avocat care dovedeşte că are dreptul să-mi ia vaca. La rândul meu, eu trebuie să tocmesc un alt avocat care să-mi apere drepturile, deoarece legea nu îngăduie omului să se apere singur. Ori, în acest caz, eu care sunt adevăratul proprietar trebuie să înfrunt două mari piedici. În primul rând, avocatul meu, deprins aproape din leagăn să ia apărarea minciunii, nu se simte de loc la largul său când e vorba să apere dreptatea, îndeletnicire nefirească de care se apucă întotdeauna cu foarte puţină tragere de inimă. Cea de a doua piedică constă în aceea că avocatul meu trebuie să procedeze cu multă băgare de seamă, pentru că altfel va fi dojenit de judecători şi urât de confraţii lui, ca unul ce vrea să ştirbească autoritatea legii.

De aceea, nu-mi rămân decât două soluţii pentru a-mi păstra vaca. Prima este de a-l câştiga pe avocatul potrivnicului, plătindu-i un onorar dublu, ceea ce îl va face să-şi trădeze clientul, insinuând că dreptatea e de partea lui. Potrivit celei de a doua soluţii, avocatul meu va arăta că plângerea depusă de mine este cu totul neîntemeiată, ba chiar va încuviinţa că vaca aparţine potrivnicului meu; iar dacă acest lucru este făcut cu multă pricepere, el îi va câştiga fără îndoială pe judecători.

Înălţimea Voastră trebuie să ştie că aceşti judecători sunt nişte persoane care hotărăsc în toate neînţelegerile privitoare la proprietate, precum şi atunci când e vorba de judecarea criminalilor; ei sunt aleşi din rândul celor mai iscusiţi avocaţi, care, îmbătrânind, nu mai arată nici un interes faţă de meseria lor; şi fiindcă o viaţă întreagă au luptat împotriva adevărului şi dreptăţii, sunt atât de înclinaţi să apere frauda, sperjurul şi asuprirea, încât eu unul am cunoscut câţiva care mai degrabă au refuzat să primească o mită grasă de la cel de partea căruia era dreptatea, decât să-şi necinstească meseria, făcând ceva ce nu s-ar fi potrivit cu firea şi cu rostul lor pe lumea asta.

Avocaţii aceştia sunt încredinţaţi că ce s-a făcut o dată se poate face în mod legal şi a doua oară. De aceea, ei se îngrijesc în chip deosebit să înregistreze toate hotărârile luate vreodată împotriva dreptăţii şi a bunului simţ. Aceste hotărâri, botezate precedente, ei le prezintă ca pe nişte acte cu mare greutate, pentru a justifica cele mai strâmbe păreri, iar judecătorii ţin întotdeauna seama de ele.

Atunci când pledează, avocaţii se feresc cu grijă să atingă fondul chestiunii; în schimb, vociferează, sunt violenţi şi stăruie până la exasperare asupra tuturor împrejurărilor lipsite de însemnătate. De pildă, în cazul amintit mai sus, pe ei nu-i interesează ce drepturi are potrivnicul meu asupra vacii mele, ci faptul dacă vaca mai sus pomenită e roşie sau neagră, dacă are coarnele lungi sau scurte, dacă livada unde paşte e rotundă sau pătrată, dacă o mulg acasă sau în altă parte, de ce boli suferă, şi aşa mai departe; apoi încep să consulte precedentele, amână procesul de la o dată la alta şi după 10, 20 sau 30 de ani, ajung la o hotărâre.

Trebuie să mai amintesc de asemeni că această tagmă de oameni foloseşte un limbaj sau jargon al ei propriu, pe care nici un alt muritor nu-l poate pricepe. Legile lor sunt scrise în acest limbaj, iar ei îşi dau toată osteneala să-l îmbogăţească, şi izbutesc atât de bine, încât până la urmă nu mai sunt în stare să deosebească adevărul de minciună, dreptatea de nedreptate. În felul acesta, este nevoie de treizeci de ani pentru a se hotărî dacă pământul pe care l-am moştenit din tată-n fiu, timp de şase generaţii, îmi aparţine mie sau unui străin ce locuieşte la trei sute de mile depărtare.

Când însă este vorba de procesele persoanelor acuzate de crimă împotriva statului, procedeul folosit e mult mai rapid şi vrednic de laudă; judecătorul caută să afle mai întâi părerea celor ce sunt la putere, după care poate foarte uşor să-l spânzure sau să-l scape pe împricinat, respectând cu stricteţe litera legii.

Aici stăpânul meu mă opri, spunând că e păcat ca nişte fiinţe înzestrate cu o minte atât de isteaţă cum sunt aceşti judecători, în urma descrierii mele, să nu fie îndrumaţi spre a deveni dascălii altora în ceea ce priveşte înţelepciunea şi ştiinţa. I-am răspuns încredinţându-l pe Înălţimea Sa că în orice altă meserie în afară de a lor, ei sunt fiinţele cele mai neştiutoare şi mai neghioabe, cei mai vrednici de dispreţ în conversaţia obişnuită, duşmanii înrăiţi ai ştiinţei şi învăţăturii, gata oricând să îndrume pe căi greşite gândirea omenească, fie că e vorba de un subiect oarecare de discuţie sau de unul legat de profesiunea lor.