CAPITOLUL XI.

Călătoria autorului e plină de primejdii. Soseşte în Noua Olandă, unde speră să se statornicească. Este rănit de săgeata unui băştinaş. E prins şi dus cu de-a sila pe un vas portughez. Amabilitatea căpitanului. Autorul ajunge în Anglia.

Deznădăjduita mea călătorie a început la 15 februarie 1714-15, la ora 9 dimineaţa. Vântul era cât se poate de prielnic; totuşi, la început m-am folosit numai de vâsle, dar gândindu-mă că voi obosi în scurtă vreme şi că vântul s-ar putea să se schimbe, m-am încumetat să ridic pânzele; şi astfel cu ajutorul fluxului, am plutit cu o iuţeală după socoteala mea de o leghe şi jumătate pe oră. Stăpânul meu şi prietenii lui au stat pe ţărm până când m-au pierdut din ochi. Din când în când îl auzeam pe căluţul murg (căruia îi fusesem drag întotdeauna) strigând: Hnuy illa nyha majah Yahoo – ai grijă de tine, drăguţule Yahoo.

Intenţia mea era să descopăr, de va fi cu putinţă, o insulă mică şi nelocuită, dar unde totuşi să pot căpăta, muncind cu zel neostenit, toate cele trebuincioase vieţii – lucru care pe mine mă bucura mult mai mult decât să fiu prim-ministru la cea mai vestită curte din Europa: într-atâta mă îngrozea gândul de a mă reîntoarce printre oameni şi de a trăi sub cârmuirea yahoo-ilor. În singurătatea la care râvneam puteam cel puţin să mă desfăt, cugetând cu nespusă încântare la virtuţile acelor neîntrecuţi houyhnhnmi, fără a mai avea vreodată prilejul să mă prăbuşesc în mocirla viciilor şi corupţiei în care se bălăceau semenii mei.

Poate că cititorul îşi mai aminteşte cum s-a răzvrătit echipajul împotriva mea şi cum am fost închis în cabină, cum am stat acolo mai multe săptămâni fără să ştiu în ce parte a lumii ne îndreptăm, apoi cum am fost debarcat cu şalupa şi cum s-au jurat marinarii – fie că au jurat drept sau strâmb – că nu ştiu în ce loc anume ne aflăm. Cu toate acestea, eu socoteam că ne găsim la vreo zece grade spre sud de Capul Bunei Speranţe, adică pe la 45 grade latitudine sudică, după cum am dedus eu din cele câteva vorbe pe care le-au schimbat între dânşii. Cu alte cuvinte, bănuiam că ne aflăm la sud-est de drumul pe care voiau ei să-l apuce, pentru a atinge Madagascarul. Şi cu toate că nu era decât o simplă presupunere, mă hotărâi să înaintez spre est, în speranţa că voi ajunge la coasta de sub-vest a Noii Olande şi, poate, cine ştie, pe vreo insulă din cele visate de mine, aşezate la vest de Noua Olandă.

Vântul bătea dinspre vest, aşa că pe la orele şase seara am socotit că înaintasem spre est cel puţin optsprezece leghe când, deodată, la vreo jumătate de leghe în faţa ochilor mei, răsări o insuliţă, unde am şi ajuns în curând. De fapt, nu era decât o stâncă în care furtunile ferăstruiseră un golf. Mi-am adăpostit barca aici şi, căţărându-mă sus pe steiurile povârnite, am putut desluşi limpede înspre est o fâşie de pământ, ce se întindea de la sud la nord. Noaptea am petrecut-o în barcă; a doua zi în zori, mi-am reluat călătoria şi, după şapte ore de navigat, am atins coasta de sud-est a Noii Olande, lucru care mi-a întărit o veche convingere a mea, şi anume, că pe hărţi această ţară se află cu cel puţin trei grade mai înspre est decât ar trebui. Cu mulţi ani în urmă, împărtăşisem această părere distinsului meu prieten mister Hermann Moll, explicându-i şi motivele, dar el a preferat să dea crezare altor autori.

În locul unde debarcasem n-am văzut picior de om, dar nefiind înarmat, m-am temut să mă aventurez în interiorul ţinutului. Pe ţărm am găsit scoici pe care le-am mâncat crude, căci nu m-am încumetat să aprind focul, ca nu cumva să fiu descoperit de băştinaşi. Pentru a-mi cruţa merindele, vreme de trei zile nu m-am hrănit decât cu stridii şi cu tot felul de scoici; am avut norocul să găsesc şi un râuleţ cu apă minunată de băut, ceea ce m-a bucurat foarte mult.

În zorii celei de a patra zile, avântându-mă ceva mai departe în inima ţinutului, am zărit vreo douăzeci-treizeci de băştinaşi în vârful unei coline, la mai puţin de cinci sute de yarzi. Bărbaţi, femei şi copii, cu desăvârşire goi, stăteau aşezaţi în jurul unui rug – mi-am dat seama de lucrul acesta după fum. Unul din ei mă zări şi le făcu semn celorlalţi; cinci bărbaţi se îndreptară către mine, lăsând femeile şi copiii lângă foc. Am rupt-o la fugă spre ţărm de-mi sfârâiau călcâile; ajuns aici m-am suit repede în barcă şi am început să vâslesc; văzând că dau bir cu fugiţii, sălbaticii se luară după mine şi înainte ca să ajung în larg, unul din ei slobozi o săgeată care mi se înfipse adânc în genunchiul stâng (urma rănii o voi duce cu mine în mormânt). Temându-mă ca nu cumva săgeata să fie otrăvită, am vâslit din răsputeri pentru a scăpa de atacul lor (era o zi liniştită) şi am izbutit să-mi sug rana şi s-o pansez cât mai bine.

Nu ştiam încotro s-apuc; şi cum nu îndrăzneam să mă mai înapoiez în locul acela, m-am îndreptat către nord, fiind silit să vâslesc, căci vântul, deşi foarte slab, îmi era potrivnic, bătând dinspre nord-vest. În timp ce căutam cu privirea un locşor adăpostit, unde să pot debarca, am zărit către nord-nord-est o pânză ce creştea văzând cu ochii. M-am întrebat în sinea mea dacă trebuie să aştept sau nu, dar până la urmă scârba faţă de neamul yahoo-ilor învinse şi, înturnându-mi barca, m-am îndreptat, cu ajutorul vâslelor şi al pânzei, spre sud. Astfel am ajuns în golful de unde plecasem dimineaţa, preferând să mă las în seama acelor barbari decât să trăiesc printre yahoo-ii europeni. Mi-am tras barca cât mai aproape de ţărm şi m-am ascuns după o lespede de piatră chiar lângă râuleţ care, după cum am mai spus, avea o apă minunată.

Corabia se apropie până la o jumătate de leghe de golf şi trimise o şalupă ca să încarce apă proaspătă în butoaie (se pare că cei de pe vas cunoşteau bine locul acesta). N-am zărit vasul decât în clipa când se afla foarte aproape de ţărm şi era prea târziu, ca să-mi caut alt adăpost. Debarcând şi zărind barca mea, marinarii îşi făcură socoteala că stăpânul ei nu poate fi departe. Patru din ei, înarmaţi până în dinţi, cercetară toate cotloanele şi văgăunile şi, în cele din urmă, iată că mă găsiră culcat pe burtă în spatele pietroiului. Cuprinşi de negrăită uimire, se uitară câteva clipe la îmbrăcămintea mea atât de ciudată, la hainele făcute din piei de Yahoo, la pantofii cu talpă de lemn şi la ciorapii mei de blană, înfăţişarea mea îi făcu să bănuiască cum că n-aş fi de prin partea locului, deoarece băştinaşii umblau goi. Unul din marinari, vorbind portugheza, îmi spuse să mă scol şi mă întrebă cine sunt. Cum înţelegeam foarte bine această limbă i-am spus după ce m-am sculat în picioare, că sunt un biet Yahoo surghiunit de houyhnhnmi şi că-i rog să mă lase să plec. S-au mirat mult când m-au auzit răspunzând în limba lor şi după culoarea feţii au bănuit că sunt european, dar nu înţelegeau ce înseamnă cuvintele yahoo-i şi houyhnhnmi; totodată au izbucnit în hohote de râs la auzul glasului meu ciudat care semăna cu nechezatul unui cal. Tremuram de frică şi, în acelaşi timp, de ură. I-am mai rugat o dată să mă lase să plec şi chiar am încercat să mă îndrept binişor spre barcă, dar ei mă înşfăcară, în dorinţa de a afla care-i ţara mea de baştină, de pe ce meleaguri vin şi alte lucruri de felul acesta.

Le-am spus că m-am născut în Anglia, de unde plecasem cu vreo cinci ani în urmă, într-o vreme când ţările noastre trăiau în bună înţelegere. Nădăjduiam prin urmare că ei nu mă vor trata ca pe un duşman, deoarece nu aveam gânduri rele. Eram doar un biet Yahoo în căutarea unui colţişor singuratic, unde să-şi petreacă restul zilelor sale nefericite.

Când au început să vorbească, mi s-a părut că nicicând nu-mi fusese dat să aud sau să văd ceva mai nefiresc; era ca şi cum s-ar fi apucat să cuvânteze un câine sau o vacă la noi în Anglia, sau un Yahoo în ţara houyhnhnm-ilor.

Portughezii aceia cumsecade erau la fel de uimiţi de îmbrăcămintea mea ciudată şi de felul straniu în care rosteam cuvintele, cu toate că le înţelegeau foarte bine. Mi-au vorbit cu multă omenie, încredinţându-mă că fără doar şi poate căpitanul lor mă va duce gratis până la Lisabona, de unde mă voi putea întoarce în patrie. Doi marinari se vor înapoia pe corabie, ca să-l înştiinţeze pe căpitan despre cele văzute şi să primească ordine. Până atunci, ceilalţi mă vor ţine acolo cu forţa, afară doar dacă voi jura solemn că nu am de gând să fug. Am socotit că cel mai bun lucru e să le ascult propunerea. Cu toţii s-au arătat curioşi să afle povestea peripeţiilor mele; eu însă am căutat să le dau cât mai puţine amănunte, ceea ce i-a făcut să presupună că nenorocirile prin care trecusem mi-au cam zdruncinat minţile. Peste două ceasuri, şalupa care dusese butoaiele se înapoie cu ordinul căpitanului ca eu să fiu adus pe bordul corăbiei. Am căzut în genunchi, rugându-i pe marinari să mă lase liber, dar toate stăruinţele mele fură zadarnice. După ce m-au legat zdravăn cu frânghii, m-au aruncat în şalupă şi astfel m-au dus pe corabie, iar de aici în cabina căpitanului.

Căpitanul se numea Pedro de Mendez; era un om foarte curtenitor şi mărinimos. El mă rugă să-i povestesc câte ceva despre mine şi, totodată, dori să ştie dacă nu vreau să mănânc sau să beau ceva. În acelaşi timp, mă încredinţa că toată lumea se va purta cu mine la fel cum se poartă cu el. Atâtea vorbe îndatoritoare din partea unui Yahoo avură darul să mă uimească nespus de mult. Cu toate acestea, am rămas tăcut şi ursuz; îmi făcea rău până şi mirosul lui şi al oamenilor din echipaj. În cele din urmă mi-am exprimat dorinţa să mănânc ceva din merindele aflate în barcă, dar căpitanul porunci să mi se aducă un pui fript şi nişte vin minunat, apoi să mi se pregătească patul în cea mai curată cabină.

N-am vrut să mă dezbrac şi m-am trântit în pat aşa îmbrăcat cum eram. O jumătate de oră mai târziu, când mi-am făcut socoteala că oamenii din echipaj sunt la masă, m-am strecurat binişor pe punte, cu gândul să sar în mare şi să încerc să scap cu viaţă înotând din răsputeri, mai degrabă decât să trăiesc printre yahoo-i. Dar unul din marinari mă împiedică să-mi duc planul la îndeplinire şi, după ce îl înştiinţă pe căpitan, am fost pus în lanţuri în cabina ce mi se dăduse.

După masă, căpitanul Pedro veni să mă vadă, rugându-mă să-i spun motivul unei fapte atât de nesăbuite; totodată el mă încredinţa că nu-mi vrea decât binele. Îmi vorbi cu atâta căldură, că până la urmă am catadicsit să-l tratez ca pe un animal înzestrat cu un dram de raţiune. I-am povestit pe scurt peripeţiile călătoriei, complotul pus la cale de oamenii echipajului meu, i-am vorbit despre ţara pe ale cărei coastă mă lăsaseră la voia întâmplării, precum şi despre cei cinci ani petrecuţi acolo. Toate acestea i s-au părut un vis sau poate năluciri, lucru care m-a jignit nespus, căci eu nu mai eram în stare să mint, cusur cu care se nasc toţi yahoo-ii în ţările unde ei sunt stăpâni şi, drept urmare, şi cu înclinarea de a pune la îndoială adevărul rostit de ceilalţi semeni ai lor. L-am întrebat dacă în ţara lui de baştină există obiceiul de a spune lucruri care nu sunt. Am căutat să-l conving că eu uitasem aproape cu desăvârşire înţelesul cuvântului „prefăcătorie”, pe care îl rostise, şi dacă aş fi trăit o mie de ani în ţara houyhnhnm-ilor, nu mi-ar fi fost dat să aud o minciună nici de la cel mai umil serv. I-am mai spus că-mi era totuna dacă mă crede sau nu, dar că totuşi, în semn de mulţumire pentru bunăvoinţa arătată, voi fi şi eu la rându-mi îngăduitor faţă de firea lui păcătoasă, răspunzându-i la toate întrebările pe care va voi să mi le pună; astfel va putea să afle adevărul.

Căpitanul, om înţelept, după ce se strădui de câteva ori să mă prindă cu ocaua mică în timp ce-mi depanam povestirea, sfârşi prin a da crezare spuselor mele, cu atât mai mult, cu cât îmi mărturisi că a cunoscut un căpitan de vas, un olandez, care afirma că împreună cu cinci oameni din echipaj debarcase cândva pe coasta unei insule sau a unui continent, la sud de Noua Olandă. Tot căutând apă de băut zărise un cal ce mâna o cireada de animale întru totul asemănătoare cu cele pe care i le zugrăvisem eu sub numele de yahoo-i; şi-i mai spusese căpitanul acela şi alte lucruri, dar el le uitase, căci luase totul drept născocire.

Totuşi se grăbi să adauge că de vreme ce mă arătam un apărător atât de înflăcărat al adevărului, trebuie să-i dau cuvântul meu de onoare că îl voi însoţi în această călătorie fără a mai încerca vreun gest desperat, căci altfel se va vedea nevoit să mă închidă în cabină până la Lisabona. I-am făgăduit, mărturisindu-i totodată că mai degrabă aş îndura cele mai mari cazne decât să mă reîntorc printre yahoo-i.

Călătoria noastră nu fu tulburată de nici un incident de seamă. Uneori, în semn de recunoştinţă faţă de căpitan, stăteam de vorbă cu el, după îndelungate stăruinţi din partea lui, şi mă străduiam din răsputeri să-mi ascund sila ce mă cuprindea la vederea neamului omenesc; totuşi, nu arareori se întâmpla să-mi dau în petic, dar el nu se supăra. Cea mai mare parte din zi mi-o petreceam stând închis în cabină, ca să nu-i văd pe marinari. În mai multe rânduri, căpitanul mă rugase să renunţ la hainele acelea de sălbatic, oferindu-mi cel mai bun costum al lui. În ciuda stăruinţelor sale, eu nu am primit, fiindu-mi silă să-mi acopăr trupul cu haine care fuseseră purtate de un Yahoo. L-am rugat doar să-mi împrumute două cămăşi curate care, după părerea mea, nu mă puteau pângări chiar atât de mult, deoarece fuseseră spălate între timp. La fiecare două zile, îmi schimbam cămăşile şi mi le spălam singur.

Am sosit la Lisabona la cinci noiembrie 1715. La debarcare, căpitanul m-a obligat să îmbrac mantaua lui, ca să scap de mulţimea de gură-cască ce s-ar fi îmbulzit în juru-mi. M-a găzduit la el acasă şi, în urma stăruinţelor mele neîncetate, m-a condus într-o mansardă din spatele clădirii. L-am implorat să nu destăinuiască nimănui ceea ce îi povestisem despre houyhnhnmi, căci ar fi fost de ajuns un singur cuvânt, ca oamenii să dea buzna să mă vadă, ba, mai mult decât atât, m-aş fi aflat în primejdie de a fi întemniţat sau ars pe rug de Inchiziţie.

În cele din urmă, căpitanul mă convinse să primesc un rând de haine noi, dar cum eu nu voiam să-l las pe croitor să-mi ia măsură, Don Pedro se duse în locul meu şi, fiind de o statură cu mine, hainele îmi veniră destul de bine. Apoi îmi făcu rost de toate celelalte lucruri trebuincioase, noi bineînţeles, pe care eu le-am aerisit timp de douăzeci şi patru de ore înainte de a le îmbrăca.

Don Pedro nu era căsătorit şi avea trei servitori, dar niciunuia nu i se îngădui să ne servească la masă. În general, purtarea căpitanului era atât de îndatoritoare şi plină de înţelegere, încât până la urmă am început să mă simt bine în tovărăşia lui. Mă câştigă într-atâta, încât m-am încumetat chiar să-mi arunc din când în când privirea pe fereastră. Încetul cu încetul, am consimţit să intru într-o altă încăpere, de unde am privit în stradă, dar îngrozit mi-am tras numaidecât capul înapoi. După o săptămână, reuşi să mă aducă până în pragul uşii. Groaza mea slăbi treptat, însă ura şi dispreţul sporiră. Până la urmă mi-am luat inima în dinţi şi l-am însoţit într-o plimbare pe stradă, după ce mai întâi mi-am astupat nasul cu rută mirositoare şi cu tutun.

După vreo zece zile, Don Pedro, căruia îi povestisem câte ceva despre viaţa mea de familie, îmi spuse că onoarea şi conştiinţa mă obligă să mă înapoiez în patrie şi să-mi reiau traiul alături de soţia şi copiii mei. Mai adăugă că în port se află un vas englez, gata să ridice pânzele şi că el îmi va face rost de toate cele trebuincioase. Ar fi plictisitor să amintesc argumentele lui şi contraargumentele mele. Mă încredinţa că va fi cu neputinţă să găsesc o insulă pustie aşa cum doream eu, în vreme ce la mine acasă voi fi stăpân şi voi putea trăi cât mai retras de lume.

În cele din urmă, neavând încotro, i-am ascultat sfatul. Am părăsit Lisabona la 24 noiembrie, pe bordul unui vas englez de comerţ, pe al cărui căpitan nici n-am vrut să-l cunosc. Don Pedro m-a însoţit până la corabie şi mi-a împrumutat douăzeci de lire. Şi-a luat apoi rămas bun de la mine şi m-a îmbrăţişat, iar eu m-am străduit din răsputeri să nu-mi trădez sila pe care o încercam. În această ultimă călătorie a mea nu am avut nici un fel de legătură cu căpitanul vasului şi cu oamenii lui; prefăcându-mă bolnav, am stat aproape tot timpul în cabină. La 5 decembrie 1715, cam pe la ora nouă dimineaţa, am aruncat ancora la Downs, iar la trei după amiaza ajungeam cu bine în casa mea din Redriff.

Soţia şi toţi ceilalţi ai casei m-au primit cu nespusă uimire şi bucurie, deoarece mă credeau mort de mult. Dar trebuie să mărturisesc cinstit că văzându-i m-am simţit năpădit de ură, dezgust şi dispreţ, mai ales în clipa în care mi-am dat seama de strânsa legătură dintre noi.

Căci deşi din ziua când avusesem nefericirea să fiu surghiunit din ţara houyhnhnm-ilor, izbutisem să mă stăpânesc şi să îndur prezenţa yahoo-ilor, ba chiar să stau de vorbă cu căpitanul Don Pedro de Mendez, totuşi în mintea şi în imaginaţia mea stăruiau tot timpul virtuţile şi gândurile nobile ale acelor houyhnhnmi neîntrecuţi. Şi când mă gândeam că împreunându-mă cu o femeie din neamul yahoo-ilor devenisem tatăl altor yahoo-i, mă cuprindea o ruşine şi o scârbă de nedescris.

Nici n-am apucat să intru bine pe uşă, când nevasta m-a luat în braţe şi m-a sărutat, iar eu, nemaifiind deprins de atâta amar de vreme, cu atingerea acestui animal scârbos, am căzut într-un leşin care a ţinut aproape o oră. În clipa când scriu rândurile de faţă, au trecut cinci ani de la întoarcerea mea în Anglia. În primul an nu puteam să sufăr prezenţa soţiei sau a copiilor mei. Nu puteam să îndur nici măcar mirosul lor, dar, pasămite, să mănânc cu ei în aceeaşi cameră. Nici până în ziua de azi ei nu îndrăznesc să se atingă de pâinea mea sau să bea din aceeaşi cană cu mine, după cum, pe de altă parte, nu le-am mai putut îngădui niciodată să mă ia de mână. Cu primii bani agonisiţi mi-am cumpărat doi cai tineri, pe care îi ţin într-un grajd bun, în timp ce într-o încăpere vecină locuieşte cel mai bun prieten al meu, rândaşul; când simt mirosul grajdului devin alt om. Caii mei mă înţeleg destul de bine; stau cu ei de vorbă cel puţin patru ceasuri pe zi. Ei nu ştiu ce înseamnă căpăstrul sau şaua, trăiesc în cea mai desăvârşită prietenie cu mine şi se împacă de minune între ei.