I. Legătura dintre om şi Univers.

Civilizaţia Greciei antice a fost educată în interiorul zidurilor cetăţii. De fapt, toate civilizaţiile moderne îşi au leagănele din cărămidă şi mortar.

Aceste ziduri îşi lasă urma adânc în minţile oamenilor. Ele instituie principiul „desparte şi condu” în concepţia noastră mentală, care naşte în noi un obicei al securizării tuturor reuşitelor noastre prin susţinerea şi separarea lor una de cealaltă. Despărţim naţiune şi naţiune, cunoştinţă şi cunoştinţă, om şi natură. Creşte în noi o puternică suspiciune faţă de ceea ce există dincolo de barierele pe care le-am construit şi fiecare lucru trebuie să lupte din răsputeri pentru intrarea sa în recunoaşterea noastră.

Când primii invadatori arieni au apărut în India, aceasta era un ţinut acoperit cu păduri şi noii veniţi s-au folosit cu rapiditate de acest avantaj. Aceste păduri le-au oferit adăpost împotriva fierbinţelii soarelui şi împotriva distrugerilor furtunilor tropicale; păşuni pentru turme; lemn pentru focul sacrificial şi materiale pentru construirea caselor. Şi astfel diferitele clanuri ariene şi conducătorii acestora s-au stabilit în diferite regiuni ale pădurii care ofereau avantajele protecţiei naturale şi mâncare şi apă din belşug.

Astfel, în India, civilizaţia noastră şi-a avut naşterea în păduri şi a luat un caracter distinct din această origine şi împrejurare. A fost înconjurată de întinsa viaţă a naturii, a fost hrănită şi îmbrăcată de ea şi a avut cea mai apropiată şi mai constantă comunicare spirituală cu diversele sale aspecte.

Se poate crede că o astfel de viaţă tinde să aibă efectul slăbirii inteligenţei umane şi reducerii stimulării progresului prin coborârea standardelor existenţei. Numai că în India antică aflăm că circumstanţele vieţii în pădure nu au învins mintea omului şi nu au slăbit curgerea energiilor sale, ci doar i-au oferit o direcţie anume. Fiind într-un permanent contact cu creşterea naturii, mintea omului a fost liberă de dorinţa de a-şi extinde dominaţia prin ridicarea zidurilor în jurul achiziţiilor sale. Scopul nu a fost să obţină, ci să realizeze, să-şi lărgească cunoştinţa crescând cu şi în mediul înconjurător. El a simţit că adevărul este atotcuprinzător, că nu există o izolare absolută în existenţă şi că singura cale pentru a obţine adevărul este întrepătrunderea fiinţei noastre în toate obiectele. Realizarea acestei măreţe armonii între spiritul uman şi spiritul lumii a fost încercarea înţelepţilor locuitori ai pădurii din antica Indie.

Mai târziu a venit o vreme când aceste păduri virgine au făcut loc câmpurilor cultivate şi oraşe bogate s-au răspândit în toate părţile. S-au întemeiat regate măreţe ce aveau legături cu toate marile puteri ale lumii. Însă chiar în zilele de glorie ale prosperităţii sale materiale inima Indiei a privit întotdeauna în urmă cu adoraţie la idealul auto-realizării energice şi la demnitatea vieţii simple din pădure şi a extras cea mai bună inspiraţie din înţelepciunea stocată acolo.

Vestul se mândreşte gândind că aceasta este natură subjugată, ca şi cum noi locuim într-o lume ostilă în care trebuie să smulgem tot ce ne dorim de la un aranjament al lucrurilor ce ne este îndărătnic şi străin. Acest sentiment este produsul obişnuinţei oraşului-zid şi instruirii minţii. Pentru că în viaţa oraşului omul îşi direcţionează natural lumina concentrată a viziunii sale mentale asupra propriei vieţi şi munci şi aceasta creează o disociere artificială între el însuşi şi Natura Universală în al cărui suflet el există.

Însă în India punctul de vedere era diferit; el includea lumea cu omul ca un mare adevăr. India şi-a concentrat toate forţele pe armonia care există între individual şi universal. A simţit că nu putem avea nici un fel de comunicare cu cele ce ne înconjoară dacă acestea ne erau străine cu adevărat. Nemulţumirea omului faţă de natură este că el trebuie să obţină majoritatea celor necesare lui prin propriile eforturi. Adevărat, însă eforturile lui nu sunt în zadar; el obţine succes în fiecare zi şi asta arată că există o conexiune raţională între el şi natură, pentru că niciodată nu putem face ceva al nostru decât dacă ne este cu adevărat asociat nouă.

Putem privi un drum din două puncte de vedere diferite. Unii îl privesc ca pe ceva ce ne separă de obiectul dorinţei noastre; în acest caz numărăm fiecare pas al călătoriei noastre pe drum ca ceva obţinut prin forţă în faţa piedicii. Alţii îl văd ca pe drumul care ne duce la destinaţie şi astfel este parte a ţelului nostru. Este deja începutul realizării noastre şi prin parcurgerea lui putem obţine doar ceea ce el însuşi ne oferă. Acest ultim punct de vedere este acela al Indiei cu privire la natură. Pentru ea, marele fapt este că noi suntem în armonie cu natura; că omul poate gândi deoarece gândurile sale sunt în armonie cu lucrurile; că el poate folosi forţele naturii pentru propriul scop deoarece puterea lui este în armonie cu puterea care este universală, şi pe termen lung scopul lui nu se poate lovi niciodată de scopul care lucrează prin natură.

În vest, percepţia predominantă este că natura aparţine exclusiv lucrurilor neînsufleţite şi fiarelor, că există o neaşteptată, inexplicabilă întrerupere din care natura umană începe. Conform acesteia, tot ceea ce este scăzut pe scara fiinţelor este pur şi simplu natură, iar orice are amprenta perfecţiunii pe el, intelectuale sau morale, este natura umană. E ca şi cum ai separa mugurul şi floarea în două categorii şi ai pune frumuseţea lor pe seama a două principii diferite şi opuse. Însă mintea indiană nu ezită niciodată în a-şi recunoaşte înrudirea cu natura, relaţia neştirbită cu toate.

Unitatea fundamentală a creaţiei nu a fost, simplu, o speculaţie filosofică pentru India; a fost obiectul existenţei ei să realizeze această perfectă armonie în simţire şi în acţiune. Cu meditaţie şi serviciu, cu o ordonare a vieţii, şi-a cultivat conştiinţa într-un asemenea fel încât totul a avut un înţeles spiritual pentru ea. Pământul, apa şi lumina, fructele şi florile, pentru ea nu au fost numai fenomene de care s-a folosit şi apoi le-a lăsat deoparte. I-au fost necesare în obţinerea idealului său de perfecţiune, la fel cum fiecare notă este necesară completitudinii simfoniei. India a simţit intuitiv că faptul esenţial al acestei lumi are un înţeles vital pentru noi; că trebuie să fim cu adevărat vii şi să stabilim o relaţie conştientă cu lumea, nu doar împinşi de curiozitatea ştiinţifică sau de dorinţa de avantaj material, ci realizând aceasta prin spiritul simpatiei, cu un larg sentiment de bucurie şi pace.

Omul de ştiinţă ştie, pe de o parte, că lumea nu este doar ceea ce pare a fi pentru simţurile noastre; el ştie că pământul şi apa sunt cu adevărat reflexul forţelor care ni se manifestă ca pământ şi apă – cum noi putem doar parţial înţelege. Tot astfel, omul care îşi are ochii spirituali deschişi ştie că adevărul ultim despre pământ şi apă stă în înţelegerea voinţei eterne care lucrează în timp şi capătă formă în motivele pe care le realizăm sub acele aspecte. Aceasta nu este numai cunoaştere, ci şi ştiinţă, dar este o percepţie a sufletului de către suflet. Nu ne conduce la putere, cum o face cunoaşterea, dar ne oferă bucurie, care este produsul uniunii lucrurilor înrudite. Omul a cărui familiarizare cu lumea nu-l duce mai adânc decât o face ştiinţa nu va înţelege niciodată ce anume omul cu viziune spirituală găseşte în aceste fenomene naturale. Apa nu doar îi curăţă mădularele, ci îi purifică inima, deoarece îi atinge sufletul. Pământul nu doar îi susţine corpul, ci îi bucură mintea, deoarece contactul său este mai mult decât un contact fizic – este o prezenţă vie. Când un om nu realizează înrudirea sa cu lumea, el trăieşte într-o închisoare ale cărei ziduri îi sunt străine. Când întâlneşte spiritul etern în toate obiectele, atunci el este eliberat, pentru că atunci el descoperă întreaga semnificaţie a lumii în care este născut; atunci se găseşte în perfectul adevăr şi armonia lui cu toate este realizată. În India oamenii şi-au impus să fie pe deplin conştienţi de faptul că se află în cea mai strânsă relaţie cu lucrurile din jurul lor, trup şi suflet, şi de aceea ei întâmpină cu urale de bun venit soarele dimineţii, apa curgătoare, pământul fertil, ca manifestări ale aceluiaşi adevăr viu care-i ţine în îmbrăţişarea sa. De aceea, textul meditaţiei noastre de fiecare zi este Gayathri, un vers care este considerat rezumatul tuturor Vedelor. Cu ajutorul său noi încercăm să realizăm unitatea esenţială a lumii cu sufletul sensibil al omului; învăţăm să percepem unitatea ţinută laolaltă de singurul Spirit Etern, ale cărui puteri creează pământul, cerul şi stelele, şi care în acelaşi timp iradiază minţile noastre cu lumina cunoştinţei care se mişcă şi există în continuitate neîntreruptă cu lumea externă.

Nu este adevărat că India a încercat să ignore diferenţele de valoare dintre lucrurile diferite, pentru că ea ştie că aceasta ar face viaţa imposibilă. Sensul superiorităţii omului pe scara creaţiei nu a fost absent din mintea ei. Doar că a avut propria-i idee despre faptul în care superioritatea lui stă cu adevărat. Nu este în puterea posesiei, ci în puterea uniunii. De aceea India şi-a ales locurile de pelerinaj acolo unde a existat în natură o strălucire specială sau o frumuseţe, astfel încât mintea ei să poată ieşi din lumea necesităţilor limitate şi să-şi realizeze locul în infinit. Acesta a fost motivul pentru care în India o mulţime de oameni care cândva mâncau carne au renunţat la a o mai folosi pentru a cultiva sentimentul simpatiei universale pentru viaţă, un eveniment unic în istoria umanităţii.

India a ştiut că atunci când prin bariere fizice şi mentale ne detaşăm violent de viaţa inepuizabilă a naturii; când devenim pur şi simplu făptură umană, om, însă nu om-în-univers, noi creăm probleme ce induc în eroare şi, având închise sursele soluţiilor acestora, încercăm tot felul de metode artificiale, fiecare dintre ele aducându-şi propria abundenţă de interminabile dificultăţi. Când omul îşi lasă locul de odihnă în natura universală, când el calcă pe o singură frânghie de umanitate, aceasta înseamnă sau un dans sau o cădere pentru el; el trebuie să îşi încoarde neîncetat fiecare nerv şi muşchi pentru a-şi păstra echilibrul la fiecare pas, şi apoi, în intervalele de oboseală, el se ridică împotriva Providenţei şi simte o mândrie secretă şi o satisfacţie gândind că a avut de-a face pe nedrept cu toate lucrurile.

Însă aceasta nu poate merge la nesfârşit. Omul trebuie să realizeze goliciunea existenţei sale, locul său în infinit; trebuie să ştie că oricât de greu s-ar strădui el nu va putea niciodată să creeze miere din celulele stupului, pentru că aprovizionarea continuă cu mâncare a vieţii lui are loc în afara zidurilor. El trebuie să ştie că atunci când omul se izolează de atingerea vie şi purificatoare a infinitului şi se întoarce spre sine pentru întreţinere şi vindecare, este împins spre nebunie, se destramă, îşi devorează propria-i substanţă. Lipsită de fundamentul întregului, existenţa lui îşi pierde singura mare calitate, care este simplitatea, şi devine murdară şi ruşinoasă. Bunăstarea lui nu mai este generoasă, creşte cu totul lipsită de sens. Dorinţele nu fac nici un serviciu vieţii lui, ci păstrându-se în limitele scopurilor lor, ele devin un sfârşit în ele însele şi îi incendiază viaţa. Drept consecinţă, în dorinţa noastră de a ne exprima, încercăm să surprindem şi nu să atragem; în artă ne străduim spre originalitate şi pierdem din vedere adevărul, cunoscut de multă vreme şi totuşi mereu renăscut; în literatură ne scapă vederea de ansamblu a omului, care e simplă şi totuşi grandioasă, şi îl privim ca pe o enigmă psihologică sau ca întrupare a unei pasiuni intense pentru că este aberantă şi pentru că este expusă în strălucirea supărătoare a luminii insistent accentuate, care este artificială. Atunci când conştiinţa omului se mărgineşte doar la vecinătatea de alături a omenescului său sine, rădăcinile adânci ale naturii sale nu-şi află sol durabil, spiritul său se află mereu la marginea foamei şi în locul puterii sănătoase omul substituie cuvinte de îmbărbătare. Mai apoi, omul pierde din vedere punctul său lăuntric şi-şi măsoară măreţia la grămadă şi nu prin legătura sa vitală cu infinitul; îşi judecă faptele prin funcţionare şi nu prin tihna perfecţiunii – tihna raiului înstelat în jocul mereu unduitor al creaţiei.

Prima invazie a Indiei îşi află paralela în invazia Ame-ricii de către imigranţii europeni. Şi ei s-au confruntat cu păduri virgine şi cu lupta aprigă cu băştinaşii. Dar lupta aceea dintre oameni, dintre oameni şi natură, a durat la nesfârşit; n-au ajuns niciodată la vreun rezultat. În India, pădurile care erau adăpostul barbarilor au devenit templele înţelepţilor, în timp ce în America, catedralele vii ale naturii n-au avut nici o importanţă pentru om. I-au adus bogăţii şi putere şi poate câteodată i-au adus bucurie şi frumuseţe şi au inspirat vreun poet însingurat. Ele nu au reuşit niciodată să formeze o legătură sacră în inima omului, un loc de mare împăcare spirituală unde sufletul omului să se încrucişeze cu sufletul lumii.

Nu intenţionez deloc să sugerez că ar fi trebuit să fie altfel. N-ar fi decât o cumplită irosire de prilejuri dacă istoria s-ar repeta la fel în fiecare loc. Este mai potrivit pentru negoţul spiritului ca oamenii diferiţi să aducă cu sine pe piaţa umanităţii produse diverse, fiecare dintre acestea fiind complementare şi necesare celorlalţi. Ceea ce doresc să spun este faptul că, la începutul existenţei sale, India a dat de împrejurări speciale în faţa cărora n-a eşuat. În funcţie de acestea, a gândit şi chibzuit, s-a străduit şi a suferit, s-a afundat în adâncul existenţei şi a dobândit ceva ce nu poate fi fără valoare în faţa evoluţiei istoriei. În vederea desăvârşirii sale, omul are nevoie de toate elementele care-i alcătuiesc existenţa complicată; de aceea hrana sa trebuie cultivată şi procurată din surse diverse.

Civilizaţia e un fel de matriţă pe care fiecare naţiune se învredniceşte să o facă spre a-şi forma bărbaţii şi femeile în funcţie de idealul său cel mai bun. Toate instituţiile sale, legislaţia sa, standardele sale de consimţire sau acuzare, învăţăturile sale conştiente şi inconştiente, toate se îndreaptă spre acel ideal. Civilizaţia vestică modernă, prin eforturile sale organizate, încearcă să creeze oameni perfecţi din punct de vedere fizic, intelectual şi al eficienţei morale. Energiile imense ale naţiunii sunt angajate în slujba extinderii puterii omului asupra a tot ceea ce-l înconjoară şi oamenii îşi alătură şi folosesc orice talent spre a trage foloase din toate ce le cad în mâini, pentru a trece peste orice obstacol ce le-ar putea sta în calea cuceririi. Se auto-disciplinează pentru a lupta împotriva naturii sau a altor neamuri; armamentul lor evoluează din ce în ce mai mult pe zi ce trece; maşinăriile lor, instituţiile lor se înmulţesc într-un ritm uimitor. Fără îndoială, aceasta este o realizare superbă şi o manifestare minunată a existenţei umane ce nu cunoaşte piedici şi care este suverană peste celelalte lucruri.

Civilizaţia antică a Indiei îşi are propriul său ideal al perfecţiunii spre care şi-a îndreptat orice efort. Idealul său na fost dobândirea puterii şi a neglijat să-şi cultive în cel mai înalt grad talentele sale sau să-şi organizeze oamenii cu scopul apărării sau atacului, pentru cooperare în dobândirea averii şi pentru ascendenţa militară şi politică. Idealul pe care India a încercat să-l atingă i-a împins pe cei mai de seamă dintre oamenii ei în izolarea unei vieţi contemplative, iar comorile dobândite de ea pentru umanitate, prin adânca pătrundere în misterele realităţii, au costat-o scump în sfera succesului monden. Totuşi, aceasta a fost o realizare grandioasă – a fost manifestarea supremă a aspiraţiei omului care nu cunoaşte vreo limită şi care îşi are ca scop nimic mai puţin decât realizarea Infinitului.

Au existat mulţi oameni virtuoşi, înţelepţi, curajoşi; oameni de stat, regi şi împăraţi ai Indiei; însă pe care dintre aceştia i-a ales să-i reprezinte locuitorii? Aceia au fost rishi1. Cine erau ei? Cei ce dobândind prin cunoaştere sinele suprem s-au umplut de înţelepciune şi găsindu-l în uniune cu sufletul s-au aflat în perfectă armonie cu sinele propriu; realizându-l în inimile lor au devenit liberi de propriile dorinţe şi experimentându-l în toate activităţile lumii au obţinut liniştea. Aceşti poeţi, care au ajuns la Dumnezeul suprem pe toate căile, au atins pacea, au devenit uniţi cu toate, au intrat în viaţa Universului2.

2 Rishi, poeţi religioşi, „văzători” ai Imnurilor Vedice [n. tr.].

În acest fel, starea de realizare a legăturii noastre cu tot ceea ce există, a pătrunderii în tot ceea ce există prin uniunea cu Dumnezeu, a fost considerată în India ţelul fundamental şi împlinirea naturii omeneşti.

Omul poate distruge şi poate prăda, poate câştiga şi poate aduna, poate inventa şi poate descoperi, dar măreţia lui stă în aceea că sufletul său poate înţelege orice. Însă când îşi acoperă sufletul cu năravuri rele, când furia oarbă vâjâie în jurul său ca o furtună de nisip, atunci se distruge cumplit. Acestea omoară esenţa spiritului său, care este spiritul înţelegerii. În esenţa lui, omul nu e rob nici sieşi şi nici lumii; el este cel iubit. Prin puterea înţelegerii sale, prin pătrunderea în propria-i fiinţă, omul se uneşte cu Spiritul atotcuprinzător, care nu este decât suflul fiinţei sale. Când omul încearcă să se înalţe împingându-i şi înghiontindu-i pe cei din jurul său, nu face decât să se înstrăineze de acest Spirit. De aceea Upanishadele îi descriu pe cei ce au ajuns la împlinirea naturii omeneşti ca în pace3 şi uniţi cu Dumnezeu4, sugerând că ei se găsesc într-o armonie perfectă cu fiinţele umane şi cu natura înconjurătoare şi astfel într-o comuniune netulburată cu Dumnezeu.

O licărire a aceluiaşi adevăr putem vedea în învăţăturile lui Iisus: „Este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu”5; ceea ce implică faptul că tot ce păstrăm ca pe o comoară ne separă de ceilalţi; posesiunile ne sunt limite. Cel ce este pornit spre a agonisi nu este capabil mereu, din cauza egoului său, să treacă prin porţile înţelegerii lumii spiritului, care este lumea armoniei perfecte; acesta se zăvorăşte pe sine între zidurile înguste ale agonisirii mărginite.

De aici, suflul învăţăturilor Upanishadelor este: dacă vrei să-L găseşti, trebuie să îmbrăţişezi tot ceea ce există. În căutarea belşugului trebuie să renunţi la orice altceva pentru a câştiga şi aceasta nu este calea de a-L realiza pe cel desăvârşit.

Câţiva dintre filosofii moderni ai Europei, direct sau indirect îndatoraţi învăţăturilor Upanishadelor, departe de a-şi înţelege îndatorirea, susţin că Brahma al Indiei este o simplă abstracţie, o negaţie a tot ceea ce există în lumea aceasta. Cu alte cuvinte, ei susţin că Fiinţa Infinită nu e de găsit niciunde în afara metafizicii. Se prea poate ca o astfel de părere să zacă şi în mintea unora dintre ai noştri. Dar o astfel de judecată nu e, cu siguranţă, în concordanţă cu spiritul răspândit al minţii indiene. Mai degrabă ceea ce a inspirat dintotdeauna mintea indiană este obiceiul de a accepta prezenţa infinitului în tot ceea ce există precum şi realizarea acestei prezenţe.

Noi ne impunem a vedea tot ceea ce există în această lume ca fiind înfăşurat de Dumnezeu? Mă închin mereu lui Dumnezeu care există în foc şi în apă, care pătrunde întreaga lume, care există în grâne şi în copacii pereni* Poate oare un astfel de Dumnezeu să fie despărţit de lume? De altfel, aceasta înseamnă nu doar a-L vedea în tot, ci mai mult, a-L saluta în orice există în această lume. Atitudinea faţă de Upanishade a omului cu conştiinţa lui Dumnezeu este un sentiment de o adâncă adorare. Obiectul adorării sale este prezent oriunde. Acel unic adevăr face aievea orice realitate. Iar acest adevăr nu este numai cunoaştere, ci şi adorare. „Namonamah”. – ne închinăm lui oriunde, mereu, iar şi iar. Este de altfel recunoscut în izbucnirea bruscă a unui Rishi adresându-se pe neaşteptate lumii într-o dezlănţuire de bucurie: Ascultaţi-mă, voi fii ai spiritului nemuritor, voi ce trăiţi în sălaşul ceresc, am cunoscut acea Persoană Supremă ale cărei lumini strălucesc de dincolo de întuneric.6 Nu se

7 ^avasyamidam sarvam yat kincha jagatyan jagat.

8 Yo davo'gnau y'opsu yo viçvambhuvanamaviaça ya oshadhishu yo vanaspatishu tasmai devaya namonamah.

Simte oare acea copleşitoare încântare a experienţei directe în care nu-i urmă de neclaritate ori pasivitate?

Buddha, care a dus mai departe partea practică a învăţăturilor Upanishadelor, a predicat acelaşi mesaj când a spus: Cu orice, fie că este de deasupra ori de dedesubt, de departe ori de aproape, la vedere ori ascuns vederii, vei menţine o legătură de iubire nemărginită, fără duşmănie ori dorinţă de a ucide. Să trăieşti într-o astfel de conştiinţă în timp ce stai în picioare, în timp ce mergi, la vremea când eşti aşezat ori întins, până ce adormi, este Brahma vihara, sau, altfel spus, înseamnă a trăi şi a te mişca şi a te bucura de spiritul lui Brahma.

Ce este acest spirit? Upanishadele spun: Fiinţa a cărei esenţă este lumina şi viaţa tuturor, care are conştiinţa lumii, este Brahma}7 A simţi tot, a fi conştient de orice, aceasta este esenţa sa. Noi, trup şi suflet, suntem cufundaţi în această conştiinţă. Prin această conştiinţă soarele atrage pământul; prin aceeaşi conştiinţă razele luminii sunt transmise din planetă în planetă. Nu numai în spaţiu, dar această lumină şi viaţă, această atotsimţitoare fiinţă există şi în sufletul nos-tru.8 Aceasta este conştientă de sine în spaţiu, sau în lumea extinsă; este conştientă de sine în suflet, sau lumea tăriei.

Astfel, pentru a dobândi conştiinţa-lumii, trebuie să ne unim simţirea cu această infinită şi atotcuprinzătoare simţire. De fapt, singurul progres omenesc coincide cu această extindere a razei de simţire. Toată poezia, filosofia, ştiinţa, arta şi religia slujesc acestei extinderi a conştiinţei omului către sfere mult mai vaste. Omul nu dobândeşte drepturi prin ocuparea de spaţii întinse, nici măcar prin comportamentul exterior, ci drepturile sale se extind doar în măsura în care devine aievea, iar această stare se poate măsura doar prin extinderea conştiinţei sale.

Însă pentru dobândirea acestei nemărginite conştiinţe trebuie să plătim. Care este preţul? Lepădarea de sine. Sufle tul se poate împlini doar prin această lepădare. Upanishadele spun: Vei câştiga prin renunţare9. Nu râvni10.

În Gita ni se spune să înfăptuim lucrurile în mod dezinteresat, abandonând tânjirea după vreun rezultat. Mulţi străini concluzionează din aceasta că ideea despre lume ca ceva ireal stă la baza aşa-numitei dezinteresări predicate în India. Însă afirmaţia contrară este adevărată. Omul care ţinteşte la propria sa măreţie subevaluează orice altceva. Toată lumea înconjurătoare lui este ireală în comparaţie cu propriul său ego. Tocmai de aceea, spre a putea fi pe deplin conştient de tot ceea ce există, omul trebuie să scape din cătuşele dorinţelor personale. Trebuie să trecem printr-o astfel de disciplină pentru a ne pregăti pentru îndatoririle noastre sociale – pentru a împărtăşi poverile celorlalţi. Orice strădanie pentru a dobândi o viaţă mai de preţ impune „câştigul prin dăruire, nu prin lăcomie”. Astfel, extinderea gradată a conştiinţei omului prin uniunea cu toţi ceilalţi constituie străduinţa omenească.

Infinitatea în India nu este o nefiinţă diluată, lipsită de conţinut. Poeţii Indiei susţin răspicat: A-L cunoaşte în această viaţă este adevăr; a nu-L cunoaşte este pustiirea morţii11. Dar cum ajungem să-L cunoaştem? Realizându-l în toate.12 Nu numai în natură, ci şi în familie, în societate şi în stat, cu cât mai mult realizăm această conştiinţă a lumii în toţi din jurul nostru, cu atât mai bine pentru noi. Dacă dăm greş, ne îndreptăm către distrugere.

Mă bucură nespus şi îmi dă mari speranţe pentru viitorul omenirii faptul că a existat odată, de demult, un timp când poeţii noştri profeţi, aşezaţi sub soarele împărţit cu dărnicie sub cerul Indiei, au salutat lumea recunoscând-o înrudită. N-a fost o halucinaţie antropomorfică. Nu au văzut omul reflectat oriunde în imagini groteşti şi nici drama omenească jucată pe scena unduirii luminii şi a umbrelor. Din contră, aceasta a fost posibilă prin trecerea peste îngrădirile personale, prin dorinţa de a deveni mai mult decât o fiinţă omenească, prin uniunea cu tot ceea ce există. N-a fost jocul imaginaţiei, ci eliberarea conştiinţei din toate mistificările şi exagerările sinelui. Aceşti văzători antici au simţit în adâncul minţii lor senine că energia care vibrează şi cuprinde orice formă a lumii se manifestă pe sine în adâncul fiinţei drept conştiinţă. Nu există năruire în unitate. Pentru aceşti văzători nu a existat discontinuitate în viziunea luminoasă a perfecţiunii. Nici măcar moartea n-a fost văzută drept abis în această unitate. Ei spun: Imaginea sa reflectată este atât moartea cât şi nemurirea13. Ei n-au văzut nici un contrast între viaţă şi moarte şi au spus-o cu o convingere absolută: Viaţa este moarte14. Cu aceeaşi serenă bucurie ei au salutat viaţa „atât din perspectiva apariţiei, cât şi a dispariţiei” – trecutul ne este ascuns, precum şi viitorul118. Ei au ştiut că apariţia şi dispariţia sunt la suprafaţă precum valurile oceanului, dar viaţa care este durabilă nu cunoaşte destrămare sau diminuare. Totul s-a ivit din nemuritoarea viaţă şi vibrează cu viaţă15, pentru că viaţa este nemărginită220. Aceasta este nobila noastră moştenire lăsată de străbunii care aşteaptă ca noi să recunoaştem şi să ne însuşim acest ideal al libertăţii supreme de conştiinţă. Nu este doar o idee intelectuală sau emoţională, îşi are rădăcinile etice şi trebuie aplicată în fapte. În Upanishade se spune: Fiinţa supremă este atotcuprinzătoare, prin urmare este binele lăuntric al tuturor16. A fi deplin în uniune prin cunoaştere, iubire şi sprijin cu toate fiinţele şi astfel a-ţi realiza propriul sine în atotcuprinzătorul Dumnezeu este esenţa bunătăţii, iar aceasta este nota dominantă a învăţăturilor Upanishadelor: Viaţa este nemărginită! 17

18 Namo astu ayate namo astu parayate. Prane ha bhutam bhavyancha.

20 Prano virat.