II. Conştiinţa sufletului.

Am văzut că aspiraţia Indiei antice a fost să existe şi să progreseze, să-şi afle bucuria în Brahma, Spiritul atotconştient şi atotcuprinzător. Însă aceasta, se poate susţine, este un ideal greu de obţinut de om. Dacă extinderea conştiinţei este un proces exterior, atunci acesta este nesfârşit; este ca şi cum am încerca să trecem oceanul după ce îl secăm. Încercând să realizeze totul, omul se pomeneşte că na realizat nimic.

Însă în realitate nu este aşa de absurd precum pare. Zi de zi omul are de rezolvat problema extinderii teritoriului şi a ajustării poverilor. Poverile sale sunt multe, mult prea mari pentru cât poate duce, însă el ştie că prin adoptarea unui sistem îşi poate uşura sarcina. Şi dacă ele par prea complicate şi greu de mânuit, omul ştie că n-a reuşit încă să găsească sistemul care ar aranja lucrurile şi i-ar distribui greutăţile uniform. Această căutare a unui sistem este de fapt căutarea uniunii, a sintezei; este încercarea noastră de a armoniza complexitatea heterogenă a complexităţii exterioare a materialelor printr-o ajustare interioară. În această căutare, în mod gradat, devenim conştienţi de faptul că a afla acel Unu înseamnă a pune stăpânire pe Tot; acesta este, într-adevăr, privilegiul nostru cel din urmă şi cel mai de seamă. Se bazează pe legea unităţii, care, dacă o ştim, este trainica noastră tărie. Principiul existenţei sale stă în puterea adevărului său; acel adevăr al unităţii care conţine diversitate. Sunt multe fenomene, dar ele sunt manifestări externe ale unui singur adevăr, o singură realitate. Inteligenţa animalelor are acces la aceste fenomene, mintea omului are capacitatea de a percepe adevărul. Mărul cade din pom, ploaia coboară pe pământ, poţi vedea la nesfârşit astfel de fenomene. Dar odată ce ştii legea gravitaţiei te poţi lipsi de nevoia de a aduna laolaltă fenomene ad infinitum. Ai ajuns la un adevăr care dirijează nenumărate fenomene. Cu o astfel de descoperire omul are prilej de bucurie absolută – ea îi eliberează mintea. Ş i aceasta pentru că un fenomen este doar o uliţă întunecată, nu duce nicăieri altundeva. Dar adevărul scoate la iveală un întreg orizont, ducându-ne spre infinit. De aceea, când cineva ca Darwin descoperă un adevăr simplu, general, în biologie, lucrurile nu se opresc acolo, şi, precum o lampă care-şi răspândeşte lumina mai departe de ceea ce doar vrea să lumineze, ele explică un domeniu complet al vieţii şi proceselor mentale ale omului, trecând dincolo de scopul propus. Astfel, adevărul, ieşit la iveală din fenomene variate, nu este doar o colecţie de fenomene – le transcende din toate direcţiile şi ne indică o realitate nemărginită.

La fel ca în sfera cunoaşterii, tot aşa şi în cea a conştiinţei omul trebuie să ajungă la adevărul fundamental care-i va asigura o perspectivă larg deschisă. Şi la asta ţintesc Upanishadele când spun, Cunoaşte-ţi Sufletul. Sau, cu alte cuvinte, cunoaşte acel măreţ principiu al unităţii care există în fiecare dintre noi. Toate tendinţele egoiste, dorinţele noastre interesate, ne întunecă viziunea sufletului. Pentru că ele ne trădează sufletul îngust. Când ajungem să ne cunoaştem sufletul, putem percepe acea fiinţă interioară care trece dincolo de ego şi care se înrudeşte cu Tot.

Copiii nu se prea bucură atunci când încep să înveţe fiecare literă din alfabet, una câte una, pentru că le scapă destinaţia finală: de fapt, în timp ce ne atrag atenţia ca elemente separate, literele ne obosesc. Ele devin sursă de bucurie doar când încep să se combine în cuvinte şi propoziţii şi încep să ne comunice idei.

La fel, sufletele noastre, separate şi întemniţate între zidurile lor înguste îşi pierd însemnătatea. Pentru că esenţa sufletului constă în unitate. Poate ajunge la adevăr numai în uniune cu alte suflete şi doar atunci dobândeşte tihnă. Omul s-a aflat într-un continuu zbucium atâta vreme cât uniformitatea legilor naturii i-a rămas necunoscută; cât lumea îi era străină. Legea pe care a descoperit-o n-a fost altceva decât percepţia armoniei care există între cuget şi agitaţia lumii. Aceasta este legătura prin care omul se înrudeşte cu lumea în care trăieşte, şi care odată descoperită îl umple de bucurie, pentru că se simte parte a tot ceea ce-l înconjoară. Pentru a înţelege ceva trebuie să ne putem regăsi în acel ceva, iar bucuria la care ajungem este doar descoperirea că existăm dincolo de noi. Legătura aceasta prin înţelegere este parţială, dar legătura prin iubire este desăvârşită. În iubire, sentimentul deosebirii dispare cu totul, iar sufletul omului se împlineşte în idealul său de perfecţiune, trecând dincolo de limitele sale şi întinzându-se spre pragul nemărginirii. Tocmai de aceea, iubirea este cea mai nobilă fericire la care omul poate ajunge, pentru că doar prin iubire omul poate ajunge să înţeleagă că el este mai mult decât el însuşi, că este unul cu Tot.

Principiul unităţii pe care omul îl poartă în sufletul său este întotdeauna plin de viaţă, stabilind legături pretutindeni prin literatură, artă, ştiinţă, societate, guvernare şi religie. Marile noastre personalităţi, cei care ne-au dat în vileag tainele legate de suflet, au fost cei ce s-au abandonat pe sine în marea lor iubire pentru umanitate. În slujba lor pentru iubirea umanităţii au întâmpinat calomnii, persecuţii, privări şi moarte. Ei au trăit viaţa sufletului şi nu a sinelui şi astfel ne-au dovedit adevărul de bază al omenirii. O astfel de persoană este numită Mahatma, „om cu suflet mare”.

Într-una dintre Upanishade se spune: Nu este adevărat că-fi iubeşti fiul pentru că ţi l-ai dorit, ci îţi iubeşti fiul pentru că-ţi doreşti propriu-ţi tău suflet.18 Sensul acestei afirmaţii este că indiferent pe cine iubim, în acea persoană ne regăsim cel mai mult propriul nostru suflet. Adevărul de bază al existenţei noastre se bazează pe aceasta. Paramatma, sufletul suprem, există în mine precum şi în fiul meu, iar a mă bucura de fiul meu înseamnă a ajunge să cunosc acest adevăr. A devenit un fapt comun şi totuşi este minunat să gândim că bucuriile şi suferinţele celor pe care-i iubim sunt propriile noastre bucurii şi suferinţe – ba mai mult! Cum aşa? Pentru că prin ei sufletul ni s-a lărgit şi prin ei ajungem la acel adevăr care cuprinde întregul univers.

Adesea se întâmplă ca iubirea ce o purtăm copiilor, prietenilor, celor dragi, ne privează de realizarea sufletului. Ne extinde sfera conştiinţei, însă totuşi ne limitează în extinderea liberă a acesteia. Cu toate acestea, este un prim pas şi tot miracolul constă într-acest prim pas. Ne indică adevărata natură a sufletului. De aici vedem, cu siguranţă, că cea mai de preţ bucurie o simţim prin despărţirea de sinele egoist, prin uniunea cu ceilalţi. Această iubire dă puteri şi pătrunderi noi şi frumuseţe minţii atât de mult cât îi îngăduim, dar odată ce îi îngrădim elasticitatea încetează să o mai facă; atunci prieteniile devin exclusive, familiile noastre devin egoiste şi lipsite de ospitalitate, naţiunile se izolează şi devin agresiv neprietenoase altor naţiuni. E ca şi cum am închide o lampă într-o cutie etanşă şi ea va străluci doar până ce gazele degajate o vor stinge. Cu toate acestea, şi-a dovedit strălucirea înainte de a se stinge, şi ne-a ajutat să-i înţelegem bucuria eliberării din ghearele întunericului orb şi gol şi rece.

După Upanishade, secretul conştiinţei cosmice, a conştiinţei de Dumnezeu, există în conştiinţa sufletului. A ne cunoaşte sufletul lăsând de-o parte sinele este primul pas în atingerea mântuirii supreme. Trebuie să ajungem să fim absolut convinşi de faptul că suntem în esenţă spirit. Vom putea face aceasta atunci când ne vom ridica deasupra sinelui, deasupra oricărei mândrii şi lăcomii şi a fricii, înţelegând că pierderile lumeşti şi moartea fizică nu vor putea îndepărta nimic din adevărul şi măreţia sufletelor noastre. Puişorul, când sparge coaja oului, ştie că găoacea aceea tare nu face parte din viaţa sa. Acea găoace este un lucru mort, nu creşte, nu poate vedea nimic mai mult dincolo de ceea ce este. Oricât de frumoasă şi rotundă ar fi ea trebuie spartă să lase lumina şi aerul să pătrundă, spre a lăsa puiul să-şi împlinească viaţa. În Sanscrită, pasărea este numită „născută a doua oară”. La fel şi omul care s-a supus disciplinei de auto-control şi unei bune cugetări pentru cel puţin doisprezece ani; care a ajuns să-şi dorească puţin, care a dobândit puritatea inimii şi e pregătit să-şi asume orice responsabilitate în viaţă în mod total dezinteresat. Acesta e considerat renăscut din învelişul orb al sinelui în libertatea vieţii sufletului; ajungând la o relaţie vie cu ceea ce-l înconjoară; devenind unul cu Tot.

Mi-am prevenit deja ascultătorii şi o voi face din nou împotriva ideii că înţelepţii Indiei au îndemnat la renunţarea lumii şi a sinelui care a condus doar la goliciunea negaţiei. Scopul lor a fost realizarea sufletului, sau, cu alte cuvinte, atingerea lumii în adevăr. Când Iisus a spus „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!”19, la acelaşi lucru s-a referit. A proclamat adevărul că doar atunci când se leapădă de mândria sinelui omul ajunge la adevărata sa moştenire. Nu mai este nevoie să se lupte pentu a-şi căpăta o poziţie în lume; este la adăpost oriunde prin drepturile nemuritoare ale sufletului său. Mândria sinelui împiedică funcţionarea deplină a sufletului care trebuie să se realizeze pe sine prin perfecţionarea uniunii cu lumea şi cu lumea lui Dumnezeu.

În predica sa pentru Sâdhu Simha, Buddha a apus: Este adevărat, Simha, că atac activităţile, dar numai acele activităţi care atrag răul în vorbe, gânduri şi fapte. Este adevărat, Simha, că proclam distrugerea, dar numai distrugerea mândriei, a lăcomiei, a gândurilor rele şi a ignoranţei, şi nu cea a iertării, a iubirii, carităţii sau a adevărului.

Doctrina mântuirii proclamată de Buddha a fost eliberarea din iobăgia ignoranţei (Avidya). Avidyâ este ignoranţa care ne întunecă conştiinţa şi care încearcă să o îngrădească în limitele sinelui. Această Avidyâ, această ignoranţă, această limitare a conştiinţei crează separarea egoului, care devine, la rândul său, sursa oricărei mândrii, lăcomii şi crudităţii suplimentare celor ce-şi caută doar propriile interese. Atunci când doarme, omul se află separat de multe activităţi ale vieţii sale fizice. Există, dar nu ştie nimic de legăturile diferite ale vieţii sale cu ceea ce-l înconjoară – de aceea nu se ştie pe sine. Astfel, când omul trăieşte viaţa de Avidyâ este închis în propriul sine. Viaţa aceasta este un somn al spiritului; conştiinţa sa nu este pe deplin trezită la nobila realitate care-l înconjoară. Când omul ajunge la starea de Bodhi, trezirea din somnul sinelui la perfecţiunea conştiinţei, atunci el devine Buddha.

Am întâlnit odată doi asceţi ce aparţin unei secte din Bengal20. „Puteţi să-mi spuneţi”, i-am întrebat, „care e trăsătura caracteristică credinţei dvs.?” Unul dintre ei, după o scurtă ezitare, a spus, „E greu de dat o definiţie.” Celălalt a zis: „Nu, e foarte simplu. Noi credem că mai întâi trebuie să ne cunoaştem sufletul cu ajutorul unui îndrumător spiritual, şi numai după acea cunoaştere vom putea ajunge să cunoaştem Sufletul Suprem, dinlăuntrul nostru.” „De ce nu împărtăşiţi credinţa voastră lumii?”, l-am întrebat. „Oricine e însetat vine singur la râu”, mi-a răspuns. „Dar, aşa e? Oamenii vin?” Omul mi-a zâmbit tandru şi, cu o încredere fără urmă de nerăbdare sau nelinişte, mi-a spus: „Trebuie să vină, toţi fără excepţie”.

Da, a avut dreptate acel ascet simplu dintr-un sat al Bengalului. Omul pleacă peste hotare să-şi satisfacă nevoile, dincolo de hrană şi îmbrăcăminte. El pleacă să se găsească pe sine. Istoria omului este istoria călătoriei lui spre necunoscut în căutarea realizării sinelui său nemuritor – sufletul. Prin ridicări şi prăbuşiri de împărăţii; prin ridicarea movilelor de bogăţii şi nemiloasa lor împrăştiere în ţărână; prin crearea de simboluri care au dat formă viselor şi aspiraţiilor sale, precum şi prin lepădarea de ele, considerarea lor ca jucării ale unei copilării trecute; prin falsificarea cheilor magice cu care a încercat să descuie misterele creaţiei şi prin aruncarea cât colo a întregii sale străduinţe şi a lua totul de la bun început într-o nouă formă; da, prin toate acestea omul mărşăluieşte de secole spre deplina realizare a sufletului său – sufletul, mai de preţ decât orice omul agoniseşte, decât orice înfăptuieşte, decât orice teorie descoperită; sufletul al cărui curs progresiv nu poate fi oprit prin moarte sau distrugere. Greşelile şi eşecurile omului nu sunt deloc neînsemnate sau mici, ele i-au presărat calea cu ruine uriaşe; suferinţele lui au fost imense, ca la naşterea unui copil uriaş; ele sunt preludiul unei împliniri al cărei scop este nemărginit. Omul a trecut şi încă mai trece prin martirii şi instituţiile sale îi sunt altare la care-şi oferă zilnic sacrificiile, uimitoare în varietatea lor şi copleşitoare în cantitatea lor. Toate acestea ar fi absolut neînsemnate şi de nesuportat dacă pe tot parcursul nu ar fi simţit acea adâncă bucurie a sufletului înlăuntrul său, care-şi pune la încercare tăria divină prin suferinţe şi dovedeşte inepuizabilele bogăţii prin renunţare. Da, vin, pelerinii vin, toţi fără excepţie, vin la adevărata moştenire a lumii; ei îşi extind mereu conştiinţa, mereu căutând din ce în ce mai multă unitate, mereu apropiindu-se de Adevărul esenţial, care este atotpătrunzător.

Sărăcia omului este fără fund, cerinţele îi sunt nesfârşite până ce devine complet conştient de sufletul său. Până atunci, lumea din jurul său e într-o stare de flux continuu – o fantasmă care apare şi dispare. Pentru un om ce şi-a realizat sufletul există un centru al universului în jurul căruia orice îşi poate afla locul şi de unde numai el poate să-şi extragă şi să se bucure de binecuvântarea unei vieţi armonioase.

A existat o vreme când pământul nu era decât o masă nebuloasă ale cărei particule erau împrăştiate la mare distanţă unele de altele prin forţa extensibilă a căldurii; o vreme când nu-şi dobândise forma finală şi era lipsit de frumuseţe şi scop, când era doar energie calorică şi mişcare. Treptat, vaporii au început să se condenseze într-un întreg, unificat sub o forţă care s-a străduit să adune laolaltă toată materia extinsă la întâmplare sub controlul unui centru, iar pământul şi-a ocupat locul cuvenit printre celelalte planete ale sistemului solar, precum un pandantiv verde de smarald într-un colier de diamante. La fel şi cu sufletul. Când căldura şi mişcarea impulsurilor şi pasiunilor oarbe îl distrag din toate părţile, noi nu putem primi şi nici nu putem da ceva cu adevărat. Dar când ne aflăm centrul, sufletul, prin tăria stăpânirii de sine, prin forţa care pune în armonie toate elementele de neîmpăcat şi le adună pe cele separate una de alta, atunci toate impresiile noastre se reduc pe sine în înţelepciune şi toate impulsurile inimii se regăsesc pe sine în iubire; atunci toate amănuntele mărunte ale vieţii dezvăluie un ţel infinit şi toate gândurile şi faptele se unesc indivizibile într-o armonie lăuntrică.

Upanishadele subliniază importanţa acestui lucru: Cunoaşte-l pe acel Unu, Sufletul21, Acesta este puntea ce te călăuzeşte către fiinţa nemuritoare21.

Acesta este ţelul fundamental al omului, să descopere acel Unu care sălăşluieşte înlăuntrul său; care îi este adevăr şi suflet; cel care îi descuie poarta vieţii spirituale, a împărăţiei cerului. Dorinţele sale sunt nemărginite şi oamenii aleargă înnebuniţi după orice în această lume, pentru că din acestea ei îşi procură traiul şi împlinirea. Dar acel Unu dinlăun-trul său e mereu în căutarea unităţii – unitate în cunoaştere, unitate în iubire, unitate în voinţă; cea mai mare bucurie a sa este când ajunge la eterna uniune lăuntrică cu acest infinit unu. De aceea Upanishadele ne spun: Doar cei a căror minte a dobândit pacea, şi nimic altceva, pot atinge trăinicia bucuriei, prin realizarea lăuntrică a Fiinţei care manifestă o singură esenţă într-o multitudine de forme22.

Prin toate diversităţile lumii acel unu lăuntric îşi înşiruieşte calea către acelaşi unu dinlăuntrul tuturor; aceasta îi este firea şi aceasta îi este bucuria. Dar prin calea sa întor

27 Amritasyaisha setuh.

Tocheată n-ar fi ajuns niciodată la vreun rezultat dacă n-ar fi avut propria-i lumină prin care a putut să pătrundă ceea ce a avut dintotdeauna de căutat. Viziunea sufletului nostru asupra Unului Suprem este o intuiţie nemijlocită şi imediată, nu se bazează deloc pe argumentare sau dovezi. Ochii noştri cuprind obiectul în întregimea sa şi nu-l disecă în mii de părţi; îl văd prin punerea laolaltă a tuturor fracţiunilor sale în unitatea cu noi înşine. La fel şi în cazul intuiţiei noastre asupra conştiinţei sufletului, care în mod firesc şi în întregime îşi realizează unitatea în Supremul Unu. După cum spun Upanishadele: Această zeitate care se manifestă pe sine în activitatea universului sălăşluieşte dintotdeauna în sufletul omului ca suflet suprem. Cei ce îl realizează prin percepţia nemijlocită a inimii, aceia dobândesc nemurirea23.

Aceasta este Vishvakarma; manifestarea sa exterioară apare în natură într-o multitudine de forme şi forţe; dar manifestarea sa lăuntrică nouă este cea care există în uniune. De aceea, căutarea acestui adevăr în natură se face prin cercetare şi metode ştiinţifice, dar presimţirea acestui adevăr din sufletul nostru o avem prin intuiţie nemijlocită. Nu-l putem atinge prin adăugiri succesive de cunoştinţe dobândite puţin câte puţin de-a lungul eternităţii, pentru că este Unul, lipsit de fragmente; îl putem cunoaşte ca inima inimii noastre, suflet al sufletului nostru; ajungem să-l cunoaştem doar prin iubirea şi bucuria pe care le trăim atunci când ne lepădăm de sine şi stăm faţă în faţă cu el.

Cea mai profundă şi cea mai zeloasă rugăciune ce s-a ridicat vreodată din inima omului a fost rostită în limba vorbită de strămoşii noştri: O! Tu, dezvăluitor de sine, dezvălu-ie-te mie24. Noi suferim pentru că suntem creaturi ale sinelui – sine care este rigid şi îngust, care e lipsit de orice licărire de lumină, orb nemărginirii. Sinele nostru e zgomotos prin propriile-i vociferări gâlcevitoare – nu e harpa acordată ale cărei corzi vibrează în sunetul eternităţii. Suspine de nemulţumire şi sfârşeala eşecurilor, regrete prosteşti ale trecutului şi neliniştea viitorului, totul ne întunecă inimile deşarte pentru că nu ne-a găsit încă sufletele, iar spiritul dezvăluitor de sine nu ni s-a dezvăluit încă. Ne văităm, de aceea, O, tu cel teribil, ajută-mă cu zâmbetul tău graţios în vecii vecilor11. Mulţumirea de sine e giulgiul înăbuşitor al morţii, este pofta nesătulă, mândria posesiunii, izolarea impertinentă a inimii. Rudra, O, tu cel teribil, despică în două giulgiul acesta întunecat şi lasă raza salvatoare a zâmbetului tău de graţie să lumineze prin noaptea aceasta de mâhnire şi trezeşte-mi sufletul. Poartă-mă din nălucire spre adevăr, din beznă spre lumină, din moarte spre nemurire25.

Cum putem oare spera ca o astfel de rugăciune să ni se împlinească? Infinită este distanţa dintre adevăr şi neadevăr, dintre moarte şi nemurire. Şi totuşi acest abis fără de margini se uneşte printr-o punte într-o clipă când cel ce se dezvăluie pe sine ni se dezvăluie în propriul suflet. Acolo se întâmplă miracolul, pentru că acolo e locul de întâlnire al mărginirii cu nemărginirea. Părinte, îndepărtează de la mine toate păcatele! 26 Prin păcat omul se dă de partea mărginirii împotrivindu-se nemărginirii sale lăuntrice. Este biruirea sufletului de către sine. Este o pierdere periculoasă în care omul pune totul la bătaie ca să câştige o parte. Păcatul este înceţoşarea adevărului care ne înnorează puritatea conştiinţei. În păcat, poftim după plăceri, nu pentru că ele sunt cu adevărat de dorit, ci pentru că lumina înroşită a pasiunilor noastre le face să pară de dorit; tânjim după lucruri nu pentru că ele înseşi sunt măreţe, ci pentru că lăcomia noastră le exagerează şi le face să pară măreţe. Aceste exagerări, fabulaţii în perspectiva lucrurilor, ne sfărâmă armonia vieţii la fiecare pas; pierdem adevărata scară de valori şi suntem

31 Rudra yat te dakshinam mukham tena mam pahi nityam.

Distraşi de pretenţiile false ale diferitelor interese ale vieţii, ce rivalizează una cu alta. Nereuşita aceasta de a strânge laolaltă toate elementele vieţii sale în unitatea şi controlul Supremului Unu îl face pe om să simtă junghiul separării sale de Dumnezeu şi îl înclină spre rugăciune: O Doamne, O Părinte, îndepărtează toate păcatele noastre. Dăruieşte-ne ceea ce este bine27, binele care este pâinea sufletelor noastre cea de toate zilele.

În plăceri ne închidem în noi, în bine suntem eliberaţi şi aparţinem tuturor. Precum pruncul în pântecele mamei sale este hrănit prin unirea vieţii sale cu cea a mamei, la fel şi sufletul nostru este hrănit numai prin bine care este recunoaşterea rubedeniei lăuntrice, făgaşul de comunicare cu nemărginirea, prin care este înconjurat şi hrănit. De aceea se spune, „Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!”28 Deoarece corectitudinea este hrana divină a sufletului. Nimic altceva nu-l poate sătura pe deplin, nu-l poate face să trăiască o viaţă nemărginită, sau să-l ajute să crească spre veşnicie. Ne închinăm ţie de unde primim desfătarea vieţii16. Şi tot ţie ne închinăm de unde primim binele sufletelor noastre29. Ne închinăm ţie care eşti binele, cel mai de preţ bine30, în care suntem uniţi cu tot ceea ce ne înconjoară, în tihnă şi înţelegere, în bunătate şi iubire.

Văitarea omului trebuie să atingă limita. Dorinţa aceasta de a se exprima pe sine îl poartă spre a căuta bogăţii şi putere. Dar va avea de înţeles că acumularea nu e realizare. Ceea ce-l dezvăluie pe sine nu sunt lucrurile din afara lui, ci cele dinlăuntrul său. Atunci când lumina aceea lăuntrică se aprinde, el va şti într-o clipă că cea mai măreaţă revelaţie a Omului este revelaţia Dumnezeului dinlăuntrul său. Şi văicăreala omului e doar pentru aceasta – manifestarea pro

36 Namah sambhavaya.

Priului său suflet, care este manifestarea lui Dumnezeu în sufletul lui. Omul devine om perfect, atinge cea mai deplină expresie, atunci când sufletul său se realizează pe sine în fiinţa Infinită care este Avih a cărui natură este exprimarea.

Adevărata suferinţă a omului constă în faptul că el n-a răzbit să iasă la iveală, că este încă umbrit de sine, pierdut în mijlocul propriilor sale dorinţe. Nu se poate simţi pe sine dincolo de ceea ce-l înconjoară, sinele său suprem este acoperit, adevărul său este încă neînţeles. Rugăciunea care se ridică din această suferinţă spune: Tu, spirit al manifestării, manifestă-te în mine31. Năzuinţa aceasta către o exprimare perfectă a propriului său sine este mai adânc înrădăcinată în om decât foamea sau setea trupului, dorinţa după avuţii sau distincţii. Această rugăciune nu este una născută în om pentru sine; există în adâncul a tot ceea ce există, este impulsul neîncetat din om către Avih, a spiritului manifestării eterne. Dezvăluirea nemărginirii în mărginire, care este motivul întregii creaţii, nu se vede în perfecţiunea cerului înstelat sau în frumuseţea florilor. Este de găsit în sufletul omului. Pentru că acolo îşi va căuta dezvăluirea prin voinţă şi liberatea îşi va dobândi premiul final prin privilegiul lepădării de sine.

De aceea, sufletul omului este cel pe care marele Rege al universului n-a putut să-l întunece în autoritatea sa regală – l-a lăsat liber. Ca organism fizic şi psihic, prin care omul se înrudeşte cu natura, omul trebuie să accepte autoritatea Regelui său, dar în sinele său este liber să-l nesocotească. Acolo Dumnezeul nostru trebuie să-şi câştige intrarea. Acolo el vine ca musafir şi nu ca rege şi de aceea trebuie să aştepte până este invitat. Dumnezeu şi-a retras autoritatea peste sufletul omului pentru că acolo el vine să se roage pentru iubire. Puterile sale, legile naturii, rămân toate la intrare şi doar frumuseţea, mesagerul iubirii sale, îşi face intrarea acolo.

Anarhia este permisă doar în această zonă a voinţei; doar în sinele omului larma neadevărului şi a nedreptăţii domnesc. Şi lucrurile pot ajunge într-o astfel de situaţie încât vom ţipa în chinuri: „O anarhie atât de cumplită nu s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ar exista!” Într-adevăr, Dumnezeu a stat deoparte de sinele nostru, unde răbdarea sa vigilentă nu-şi are limite şi unde el nu a forţat uşile care i s-au închis în nas. Pentru că acest sine al nostru trebuie să dobândească înţelegere, care este sufletul, nu prin constrângerea puterii lui Dumnezeu, ci prin iubire, şi să se unească astfel cu Dumnezeu în libertate.

Cel care s-a unit cu Dumnezeu apare în faţa oamenilor ca floare supremă a umanităţii. Acolo, în adevăr, omul descoperă ceea ce este cu adevărat; pentru că acolo Avih i se dezvăluie în sufletul său, ca cea mai desăvârşită revelaţie a lui Dumnezeu; pentru că acolo se poate găsi uniunea voinţei supreme cu cea a omului, a iubirii omului cu iubirea veşnică.

De aceea, în ţara noastră, cel care-l iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu primeşte din partea oamenilor un respect deosebit, ceea ce în vest ar părea un sacrilegiu. Noi vedem într-un astfel de om dorinţa împlinită a lui Dumnezeu, cele mai grele obstacole de trecut fiind îndepărtate de la el, iar tihna desăvârşită a lui Dumnezeu înflorită cu desăvârşire în umanitate. Prin el simţim lumea întreagă învelită cu frumuseţe. Viaţa lui, arzând de iubirea lui Dumnezeu, face iubirea mondenă să strălucească. Toate legăturile noastre intime, toate experienţele de plăcere sau durere, se adună în jurul acestei manifestări a iubirii divine şi formează drama căreia îi suntem martori. O atingere a infinitului mister adie peste banal şi familiar şi le preschimbă într-o melodie greu de descris. Copacii şi stelele şi dealurile albastre par a fi simboluri purtând înţelesuri care nu se pot rosti prin cuvinte. Ne pare că-l privim pe Stăpân chiar în actul creaţiei unei noi lumi când sufletul omului dă de-o parte draperia grea, când i se ridică voalul şi sufletul ne apare faţă în faţă cu iubitul etern.

Ce-i starea aceasta? Este ca dimineaţa unei primăveri, diversificată prin vieţi şi frumuseţi, şi totuşi una şi completă. Când viaţa omului a scăpat din confuzie şi-şi găseşte unita tea în suflet, atunci conştiinţa infinitului devine deodată nemijlocită şi firească precum lumina unei flăcări. Toate conflictele şi contradicţiile vieţii sunt aplanate; cunoaşterea, iubirea şi fapta sunt în armonie; plăcerea şi durerea se combină în frumuseţe, desfătarea şi renunţarea corespund bunătăţii; abisul dintre mărginire şi nemărginire se umple, se revarsă prin iubire; orice clipă îşi poartă mesajul în eternitate; lipsa formei capătă forma florii, a fructului; neţărmuritul ne îmbrăţişează precum un părinte şi ni se alătură ca un prieten. Doar sufletul, Unul în om, poate prin firea sa să treacă dincolo de orice limită şi-şi găseşte afinitatea cu Supremul Unu. În timp ce nu am atins încă armonia lăuntrică şi plinătatea fiinţei noastre, viaţa ne este plină de obiceiuri. Lumea încă ne pare a fi o maşinărie ce trebuie să fie folosită când avem nevoie, de care ne protejăm când devine periculoasă, şi legătura noastră cu ea ne rămâne veşnic necunoscută, atât în natura sa fizică cât şi în viaţa ei spirituală şi frumuseţe.